MONITOR CULTURAL * on-line

►Prof. dr. Francis Dessart (Belgia)

„REZISTENŢA INTELECTUALĂ“ o rubrica de prof. dr. Francis Dessart (Belgia)

=====================================

RELIGIE ŞI POLITOLOGIE

Poate nu atât căderea globală a comunismului în URSS şi în ţările asociate ei, cât alte evenimente mai tragice şi mai sângeroase au determinat o nouă conştientizare a creştinilor ortodocşi în ansamblul Europei şi chiar, fapt singular, în Europa occidentală… In ciuda inconfortului intelectual pe care îl suscită faptul de a pune alături o analiză religioasă cu o abordare geopolitică, acest demers pare nu numai necesar, ci chiar realmente util.

Evenimentele care au însângerat unul după altul teritoriile fostei Iugoslavii (şi mai ales Serbia şi Kosovo) în ultimii ani, i-au obligat pe mulţi creştini (şi pe creştinii ortodocşi în primul rând) să măsoare cât este de incompatibil creştinismul cu formele adoptate de războiul modern: un război al ţărilor bogate şi super-industrializate împotriva popoarelor sărace.

Războiul lansat de principalele puteri occidentale (sub conducerea Pentagonului) a dovedit un dispreţ total pentru deciziile ONU şi pentru bazele juridisdicţiei internaţionale. Cinismul pretextelor umanitare nu înşeală pe nimeni: crime au fost de ambele părţi, dar numai crimele sârbeşti au fost arătate, pe când cele ale grupărilor anti-sârbeşti (adesea sprijinite, organizate ş i înarmate de SUA) sunt în mod voit trecute sub tăcere de ani de zile şi nu au antrenat nici un fel de urmăriri, de exemplu contra UCK, în timp ce protestele noastre izolate nu au găsit nici un ecou în media.

Pe de altă parte, agresiunea împotriva poporului sârb ne-a arătat că s-au făcut progrese tehnologice inumane. Fără să-şi utilizeze arsenalele atomice majore, armatele europene plasate sub comandament anglo-american au împrăştiat pe pământul Europei muniţii pe bază de uraniu sărăcit. Consecinţa nebunească a acestei diseminări este că sănătatea popoarelor noastre riscă să fie pusă în pericol pentru generaţii întregi, nu numai în Kosovo şi în Serbia, dar din aproape în aproape, timp de secole.

Nici un creştin demn de acest nume nu poate accepta cea mai mică complicitate cu aceste adevărate crime contra umanităţii. Hiroşima, Seveso şi Cernobîl au fost cu mult depăşite sub ochii noştri, în însăşi inima Europei. Dacă unii ierarhi evită să se pronunţe (de teamă de a fi acuzaţi că au luat o poziţie politică) noi nu putem uita că totalitatea celor botezaţi alcătuiesc poporul lui Dumnezeu: „popor de preoţi, de regi şi de profeţi”

Purtăm cu toţii răspunderea (colectivă şi personală) a viitorului politic al Europei noastre. Deşi cetăţeni ai unor ţări diferite, suntem cu toţii chemaţi cu prioritate să fim mâine cetăţeni ai Europei. Suntem de pe acum cetăţeni ai Europei, chiar dacă politicienii noştri ne-au angajat în această supranaţionalitate în mod mai mult sau mai puţin mascat şi sub pretexte cusute cu aţă albă. Militarii care au revărsat asupra popoarelor Serbiei potopul lor de moarte au fost numiţi cu complezentă de către mass media „aliaţi”. Dar nici un ortodox (şi nici un alt prieten al lui Hristos) nu poate sub nici un chip să se recunoască aliat (nici măcar pasiv sau mut) al unor criminali de război.

Această decizie (?) va deveni poate într-o zi istorică, pentru a fi determinat atât voinţa ortodocşilor de a-şi asuma identitatea, cât şi posibilitatea de dialog cu celorlalţi credincioşi. Acolo unde este dialog, există o posibilitate de Iubire, cea mai mare virtute după Sfântul Pavel.

Nu aşa ne va chema Dumnezeu la Judecata de Apoi, fără paşaport şi indiferent de apartenenţa noastră la cinul preotesc sau orice rang ierarhic? Cel care ne va judeca a acceptat să stea la masă cu publicanii, fariseii şi prostituatele, a vorbit cu inima deschisă cu o samariteană (şi a sfinţit-o). El ne va judeca doar în funcţie de iubirea pe care ne-o vom fi oferit unii altora, nu în umbră şi tăcere, ci deschis, în văzul tuturor şi mai ales de faţă cu cei mai mărunţi dintre fraţii Săi.

In creştinătatea neortodoxă, opinia publică este adesea descumpănită de aparenta lipsă de unitate a bisericii răsăritene. Desigur, nu există o autoritate ortodoxă unică, cum ar fi papa, iar autoritatea patriarhului ecumenic al Constantinopolelui este doar morală, chiar onorifică. Dar asta nu-i ştirbeşte cu nimic prestigiul şi valoarea spirituală. …

Această absenţă a unei autorităţi centrale a putut face un deserviciu ortodoxiei în cadrul ecumenic, dar, de multe ori, rădăcinile identitare si culturale ale unor naţiuni au supravieţuit prin vicisitudinile istoriei şi politicii, tocmai specificului bisericilor ortodoxe în cauză.

In Europa Occidentală, comunităţile ortodoxe străine şi-au conservat ritul în limba respectivă şi cu ierarhii separate, dar multe dintre căsătoriile mixte au pus probleme instanţelor ecleziastice, favorizând o nouă revelaţie: cea a unei abordări pan-ortodoxe revenite la Universal.

Fiecare biserică ortodoxă beneficiază de o independenţă ale cărei singure limite sunt cele ale credinţei ortodoxe, adică ale dreptei credinţe, conforme credinţei părinţilor bisericii, care au legiferat cu ocazia Conciliilor. Nezdruncinat de fidelă, această biserică păstrează în toate celelalte domenii – administrativ şi politic – o adevărată autonomie, şi ortodocşii sunt foarte ataşaţi de această libertate. Un fenomen cum este hipercentralizarea puterilor la Vatican este contrar Evangheliei. Ea contrazice faptul istoric al învierii du Hristos: nu poate exista un Vicar1 al lui Hristos, din moment ce Hristos este viu şi ca atare este şeful, capul Bisericii, care reprezintă trupul său mistic.

Această libertate a favorizat uneori o izolare naţională (dar această izolare relativă nu exclude solidaritatea frăţească): fiecare biserică celebrează sfânta liturghie în limba poporului său, ceea ce nu a facilitat comunicarea între popoarele ortodoxe, chiar dacă legătura s-a păstrat iniţial în limba greacă, limba Evangheliei. Zdrobirea lumii ortodoxe de către Islam a accentuat şi mai mult ruptura în Orient. Teroarea reprezentată de Islam a rămas vie până în zilele noastre la popoarele odată ocupate.

In schimb, societatea actuală şi mai ales organizaţia europeană fac din ce în ce mai necesară crearea unui spaţiu comun al ortodoxiei, care să permită ortodocşilor să aibă un cuvânt de spus în domenii ce ţin mai puţin de credinţă şi doctrină, cât de viaţa curentă, politică, în sensul larg al termenului. Din acest punct de vedere, se ştie că evreii evlavioşi aveau oroare de Imperiul roman, oficial idolatru, pentru că îşi zeifica împăraţii. Hristos însă a ordonat „să dăm Cezarului ce- i al Cezarului”.

Fariseii de altfel nu s-au înşelat, văzând în această frază o recunoaştere explicită a suveranităţii politice, administrative şi de conducere supremă a Imperiului, fie el şi păgân. Nu putem totodată uita că Sfântul Paul era mândru de cetăţenia lui romană şi ţinea să îşi exercite pe deplin drepturile ce decurgeau din aceasta. Ceea ce nu l-a împiedicat să respecte cu scrupulozitate legea divină, să fie un om credincios şi evlavios, pe care nimeni nu l-ar fi bănuit vreodată de idolatrie.

1 Cuvântul latin îl desemna pe cel care îl înlocuia pe împărat în absenţa sa. Isus, capul bisericii, nu este absent, din moment ce este viu: „Hristos cel înviat nu mai moare”. Nici un om nu poate deci să-l înlocuiască, fiindcă suntem toţi păcătoşi: noţiunea de infailibilitate este total străină de credinţa ortodoxă.

FRANCIS DESSART

___________________

~APORTUL LUI GANDHI LA O „TEORIE A ELIBERĂRII GLOBALE“

Ideea de bază a gândirii gandhiene este indiscutabil non-violenţa. Dar se întâmplă cu acest concept acelaşi lucru, ca şi cu multe altele: avem de-a face cu numeroase accepţii ale non-violenţei. În numele acestui ideal, unii şi-au trădat lupta iar alţii s-au dedicat în întregime ei. Aceste divergenţe nu decurg, după cum s-ar putea crede, din anumite nuanţe al spiritului lui Gandhi sau din interpretări eronate ale învăţăturii sale. În primul rând, Gandhi şi-a afirmat întotdeauna foarte clar convingerile, iar textele la care ne vom referi o dovedesc o dată în plus. De aceea, nu putem gândi că denaturările învăţăturii lui Gandhi sunt involuntare şi de bună credinţă. Pacifiştii europeni care prezintă gandhismul ca pe o teorie a pasivităţii, a păcii cu orice preţ, urmăresc un scop foarte clar. Militanţii care urmează astfel de lozinci servesc interesele foarte precise ale celor care profită de cinstea lor. Se impun câteva exemple, desigur: lozincile „Pace în Irak, în Iugoslavia…, în Orientul Apropiat…”, oricât ar părea de corecte, sunt demobilizatoare. In fond despre ce pace este vorba? Având în vedere că în toate cele trei situaţii avem de a face cu un raport de forţe între agresat şi agresori, este evident că o pace dreaptă trebuie să treacă prin victoria poporului care se apără împotriva agresorilor săi… Singurele lozinci acceptabile ar trebui atunci să fie: „Victorie forţelor naţionale”.

E drept că o asemenea victorie nu putea, logic, să fie decât rezultatul unei lupte violente. În nici un caz, nu poate fi invocat aici Gandhi pentru a condamna, complet sau relativ, luptele naţionale. O astfel de condamnare ar fi necinstită şi laşă. Nu declara oare dintotdeauna Mahatma că între laşitate şi violenţă singura alegere posibilă este violenţa?

Problema este, deci, nu să dezvoltăm teoria non-violenţei, care reiese din întreaga viaţă şi operă a lui Gandhi, ci mai degrabă să analizăm substanţa politică a mesajului gandhian, adică relaţia sa cu violenţa luptelor de eliberare. Procedând astfel, putem nu numai să salvăm integritatea gandhismului, dar şi să-i redăm locul meritat în sânul teoriei şi al acţiunii.

Celebrul medic şi teolog Albert Schweitzer era conştient de aspectul negativ al filozofiei indiene. El scria: „gânditorii brahmanismului, ai teoriilor Samkya şi jainistă, ca şi principiile lui Buda propovăduiesc non-violenţa, pe care ei o numesc „ahimsa” şi o consideră a fi o morală sublimă. Or, această morală este imperfectă şi incompletă. Ea îi dă omului egoismul de a fi preocupat doar de salvarea pe care ar obţine-o printr-un mod de viaţă conform adevăratei cunoaşteri a naturii existenţei. Ea nu-i porunceşte omului în numele compasiunii, ci în numele unor teorii metafizice. Ea nu cere decât să nu faci rău, nu cere o activitate inspirată din noţiunea de bine…” Absenţa răului neînsemnând neapărat prezenţa binelui, non-violenţa nu poate fi redusă la absenţa violenţei. Dând acestei noţiuni caracterul ei pozitiv, Gandhi a pus capăt negativismului pe care Albert Schweitzer îl condamna pe bună dreptate.

În „Scrisorile către Ashram”, Gandhi preciza: „Non-violenţa completă este lipsa de rea-voinţă faţă de tot ce vieţuieşte. Non-violenţa sub forma sa activă este bunăvoinţa pentru tot ce vieţuieşte. Ea este iubirea perfectă…” desigur această iubire perfectă te obligă să lupţi împotriva a tot ce o poate primejdui. De aceea, Mahatma insistă asupra faptului că non-violenţa trebuie să fie activă, că ea este o luptă permanentă, o revoluţie în gândire şi acţiune. „Non-violenţa nu înseamnă să renunţi la orice luptă împotriva răului… Când ai avea de ales doar între laşitate şi violenţă, cred că aş recomanda violenţa…” Dar tot în „Scrisori către Ashram”, Gandhi se simte dator să precizeze că non-violenţa nu trebuie să fie apanajul celor slabi, al celor care oricum nu pot fi violenţi: „Condiţia prealabilă a non-violenţei este capacitatea de a lovi. Este o abţinere conştientă şi deliberată de la dorinţa de răzbunare pe care o simţi. Răzbunarea este totdeauna superioară supunerii pasive, feminine, neputincioase. Dar şi răzbunarea este o slăbiciune…” O non-violenţă activă implică un curaj indiscutabil; de aceea Gandhi „nu poate predica cu succes Ahimsa decât celor care ştiu să moară şi nu acelora care se tem de moarte”. Orice slăbiciune, renunţare, laşitate este sever denunţată de Mahatma care scrie foarte judicios: „Nu răutatea omului rău este primejdioasă, ci slăbiciunea omului bun”. Şi în altă parte: „Acei şi acele care vor să fie misionari ai păcii, trebuie să-şi dovedească mai întâi capacitatea de război. O naţiune care nu este în stare să se bată, nu-şi poate dovedi practic virtutea de a nu se bate. Nu deduc de aici că trebuie să ne batem, dar că trebuie să ştim cum să ne batem. Şi apoi, există cazuri în care violenţa este unica expresie posibilă a non-violenţei…” Gandhi propune deci o morală a acţiunii, căci „nimic n-a fost vreodată săvârşit pe acest pământ fără o acţiune directă”. Citim în acest sens în publicaţia Haryian din octombrie 1938 că „nu există curaj mai mare decât refuzul absolut de a îngenunchea în faţa unei puteri pământene oricare ar fi ea, dar este important să o faci fără amărăciune”. Poate părea ciudat să dezvolţi justificări privind violenţa revoluţionară, violenţa opusă violenţei, aşa cum le-a definit apostolul non-violenţei. O astfel de voinţă nu este în nici un caz o apologie a violenţei, ci pur şi simplu dorinţa de a-i da lui Gandhi adevărata dimensiune, cea de slujitor al omului liber, gata să sacrifice tot, chiar şi ideile sale pentru libertate. Dar această libertate, care implică sacrificii, nu cere o sanctificare a violenţei ca unică soluţie sau scop în sine. Când Gandhi scria în „Hind Swaraj” că „uneori otrava serveşte drept remediu contra otrăvii”, el se referea la această voinţă de a nu predica violenţa, ci de a o înţelege doar, atunci când ea este necesară şi de a chema poporul la ea, atunci când este unica soluţie: „în ciuda ataşamentului meu faţă de non-violenţă, dacă aş avea de ales între a asista neputincios la haos sau la o sclavie perpetuă n-aş ezita nici o clipă să spun că prefer să vad haos în India, decât să vad sclavie zi de zi…” Mai mult chiar decât atât, Mahatma mărturiseşte că „cei care au comis violenţe din raţiuni politice, se pot considera dacă nu la fel de înţelepţi, cel puţin animaţi de acelaşi spirit de dragoste şi de sacrificiu de sine ca mine însumi”. În acelaşi spirit, el nu ezită să afirme: „credinţa mea în non-violenţă nu numai că nu mă împiedică ci mă obligă să mă asociez cu anarhiştii şi cu toţi aceia care cred în violenţă”.

Nehru, discipolul şi continuatorul lui Gandhi, creionează câteva trăsături ale personalităţii maestrului său spiritual12 (J. Nehru: Viaţa şi închisorile mele): „Rebel din naştere, având mai mult sau mai puţin filozofia unui anarhist… revendicându-şi titlul de „democrat înnăscut”… revoluţionar dorind răsturnări profunde şi care nu se speria de fel de consecinţele acţiunii sale… personalitate unică, căreia nu-i puteai aplica nici scara curentă a valorilor, nici canoanele obişnuite ale logicii …”. Această ultimă judecată se poate de altfel aplica tuturor celor care, înzestraţi cu o misiune morală sau religioasă, au fost nevoiţi să se ocupe de politică, pentru ca aceasta să rămână curată, atât cât se poate. Ne vin în minte Savonarola care a făcut din Florenţa Renaşterii prima dictatură cu adevărat populară, Padraig Pearse care a ridicat Irlanda împotriva colonialismului englez şi atâţia alţii, al căror mesaj este indisociabil de o influenţă morală deosebită.

______________

~„FRUMOASĂ ILUSTRARE A LIBERTĂŢII!“

De aproape douăzeci de ani, sub diverse titluri (turism, misiuni academice, cercetări culturale, călătorii de informaţie), am vizitat aproape toate ţările aşa-zis est-europene, inclusiv U.R.S.S. M-am înspăimîntat citind nişte articole occidentale în care valoarea perestroikăi sau glasnost-ului este judecată la nivelul detaliilor celor mai anodine: libertatea modei, apariţia unor marginalizaţi sociali şi sexuali, alegerea unei „Miss Moscova”, apariţia unor publicaţii pornografice… Frumoasă ilustrare a libertăţii!
Prea adeseori, un fel de mişcare oscilatoare face să treacă o societate de la un exces de austeritate la un exces de toleranţă. În psihologie, specialitatea mea, acest fenomen este explicabil cu uşurinţă.

Odinioară, Occidentalii erau seduşi de o oarecare rigoare morală, pe care ei credeau că o constată în ţările est-europene. Ei nu aveau dreptate, iar analiza lor era incompletă. Era exact că cea mai mare parte a fenomenelor de depravare, perversitate şi conduită ce ieşeau din cadrele obişnuite ale societăţii care bîntuiesc în Occident, erau rare sau absente în Est. Dar, astăzi, două observaţii se impun: 1) aceste fenomene existau în stare latentă (underground) aţîţate de o tendinţă mediocră de imitare a Occidentului în tot ceea ce este mai puţin recomandabil şi 2) interzicerile oficiale care împiedicau sus-zisele aberaţii nu aveau în Est decît o baza poliţienească, nimic spiritual nu susţinea interzicerile în discuţie. Din acel moment, atunci cînd legislaţia s-a îndulcit sau a dispărut, o parte a societăţii, (slab pregătită psihologic şi lipsită de referinţe spirituale solide) a căzut în capcana eternei tentaţii fără limite. Poetul şi misticul sirian Khalil Gibran o spune deja pe timpul său: „Luaţi aminte că libertatea fără piedici, să nu devină ea însăşi o piedică a unei mai mari libertăţi”.

_____________

~TEORII CULTURALE ŞI ARME POLITICE

Merită să ne aplecăm asupra unor aspecte sociale ale gândirii lui Gandhi. Ne vine în minte o noţiune: GREVA… Această armă politică a fost recomandată de Gandhi dar nu în sensul în care o înţeleg, în zilele noastre încă, sindicatele muncitoreşti europene. Mahatma defineşte de fapt două feluri de grevă: greva civilă şi greva muncitorească. Nesupunerea civică, adevărata rezistenţă, cuprinde o forţă morală şi politică, aşa cum este ea practicată spontan în cazul ocupării unei ţări de către vrăjmaşi. Este suficient să ne amintim lipsa de cooperare cu duşmanul în ţările europene ocupate de armatele hitleriste şi mişcările similare din teritoriile arabe ocupate de sionişti, mai ales în Ierusalim. Totuşi, greva este şi o armă în mâna muncitorilor. Din acest punct de vedere, Gandhi se îndepărtează de noţiunile tradiţionale. El nu a preconizat niciodată greva prin încetarea muncii ca atare. Cu excepţia câtorva împrejurări, el s-a distanţat întotdeauna de sindicate. Atunci când mişcarea contestatară de necooperare presupunea o întrerupere a muncii, el preconiza ca nimeni să nu rămână inactiv. El le cerea greviştilor să toarcă sau să facă orice altă muncă utilă colectivităţii. Greva rămânea astfel o activitate constructivă şi nu o simplă întrerupere a muncii în sens negativ. Această noţiune de grevă pozitivă şi constructivă este integral compatibilă cu spiritul gandhismului. Ea contrastează cu obiceiurile sindicale europene, pur negativiste.

Ideologic vorbind, gandhismul apare ca fiind elementul iniţial al unui regim economic şi social care, chiar dacă este socialist, rămâne totuşi foarte diferit de modelele concepute în Europa în secolul XIX şi care nu prea evoluează. În ciuda acestor diferenţe, gandhismul păstrează unele puncte comune cu liberalismul, comunismul şi chiar fascismul.

Discipolul lui Gandhi, Lanza del Vasto face următoarea comparaţie în „Pelerinaj la izvoare”13 (Paris, Denoel, 1943) analizând după cum urmează punctele comune ale gandhismului cu ideologiile contemporane:

„Cu regimul liberal, se aseamănă în următoarele: libertatea politică, aşa cum o concep liberalii. Respectul opiniei adversarului. Sentimentul că binele oamenilor nu poate fi făcut cu forţa. Cu regimul comunist, asemănările sunt următoarele: întâietatea muncii. Datoria muncii manuale pentru toţi. Egalitatea drepturilor şi îndatoririlor, indiferent de funcţie şi de inegalitatea aptitudinilor. Cu regimul fascist, sunt următoarele: autarhia, adică starea unei ţări care trăieşte cât mai mult din resursele propriului sol. Principiul solidarităţii corporatiste care înlocuieşte concurenţa comercială. Afirmarea voinţei omului ca fiind independentă de condiţiile economice. Recursul la persoană şi la autoritatea ei. Pregătirea cadrelor şi şefilor…”

Această comparaţie necesită însă câteva explicaţii. Autorul compară doar aspectele pozitive ale sistemelor, uitând că acestea au dus la aberaţii foarte îndepărtate de eventualele elemente idealiste şi sincere din opţiunile lor fundamentale. Să ne amintim că singurii naţional-socialişti sinceri, care vroiau deci un socialism naţional în Germania au fost grupaţi în jurul lui Gregor şi Otto Stasser, primul fiind asasinat de hitlerişti şi cel de al doilea luptând până la urmă în clandestinitate pentru eliberarea Germaniei de acea tiranie sufocantă. Constatarea nu este de altfel valabilă numai pentru regimul fascist. Idem pentru marxism.

Lăsând la o parte noţiunea de non-violenţă, definiţia gandhismului nu este în acest sens valabilă pentru orice regim revoluţionar din „Lumea a treia”, sincer naţionalist şi autentic socialist. La nivel politic, gandhismul lasă un mesaj de un mare interes care se poate sintetiza în felul următor:

– practica non-violenţei active şi a nesupunerii civice ca mijloc de luptă populară împotriva opresiunii,

– violenţa eliberatoare, atunci când circumstanţele o impun,

– aspectul constructiv al oricărei revendicări sociale,

– căutarea unui regim care să ducă la o eliberare naţională şi socială, adică specifică,

– apărarea omenirii întregi prin pace şi justiţie.

Acest mesaj al Mahatmei Gandhi răspunde prin universalitatea sa speranţelor tuturor popoarelor într-o societate nouă, bazată pe respectarea oamenilor şi popoarelor, pe justiţie şi umanism…

___________

~VIITORUL EUROPEI ÎN MILENIUL III: ÎNTRE MINCIUNĂ ŞI REDEFINIRE

De circa un deceniu, problematica păcii şi securităţii în Europa s-a modificat considerabil.

Fosta bipolaritate est-vest nu pare să mai aibă nici o realitate sau semnificaţie intrinsecă, deoarece despărţirea nu mai există.

Dispariţia unei supra-puteri comuniste a descărcat de orice sens o înfruntare de tip ideologic între Europa occidentală şi cea orientală.

Eu mă număr printre aceia care cred că semantica nu e niciodată neutră şi că folosirea cutărui sau cutărui cuvânt nu este fructul hazardului. Merită în acest sens să ne punem întrebări grave privitoare la termenii folosiţi, mai ales în presa numită internaţională, de către ziarişti şi analişti.

Astfel, această presă defineşte adesea pe şefii de stat din Europa de est sau din C.S.I. ca fiind „pro” sau „anti” occidentali. O întrebare simplă se pune de la început: din moment ce tabăra înainte numită „de est” nu mai există, ce poţi fi dacă nu eşti pro-occidental? Această întrebare, care pare simplistă, va servi drept axa de reflecţie prezentei analize.

Să ne întoarcem puţin înapoi. Pe vremea războiului rece, şi a semi-dezgheţului care a precedat dispariţia U.R.S.S., bipolaritatea Washington – Moscova sau în alţi termeni N.A.T.O. – tratatul de la Varşovia ilustra bine jocul de cuvinte conform căruia orice duet devine un duel.

Se impunea perspectiva unei multipolarităţi. Ridicarea Chinei ne permitea să o credem. Importanţa crescândă a unor ţări cum ar fi India, Brazilia sau Zaïrul de asemenea. Dar nu a fost cazul deoarece aceste ţări nu vehiculau nici un model ideologic special.

Mulţi şefi de stat ai lumii a treia au jonglat foarte abil cu divergenţele dintre cele două super-puteri, asociindu-se adesea cu una fără a o supăra prea tare pe cealaltă, pentru a-şi lăsa o portiţă de salvare. Unele regimuri totalitare au ales cutare sau cutare tabără mai mult de dragul unui alibi ideologic pentru dictaturile lor, decât ca o aderare asumată.

S-a căutat o a treia cale, dar sub acest titlu s-au adunat toate contradicţiile posibile.

După părerea mea, doar doi oameni de stat au acceptat o anume ri-goare în căutarea unei a treia căi. Unul la nivelul politicii sociale interne şi celălalt la nivelul relaţiilor internaţionale. Globalizarea sistemului nu s-a putut concretiza din cauza morţii celor două personalităţi în cauză.

Pe plan social, soluţia alternativă a fost reprezentată de justiţialismul definit de Juan Domingo Peron, preşedintele Republicii Argentina. Din păcate caracterul exemplar al peronismului nu a depăşit cadrul Americii Latine.

Cealaltă ilustrare a acestei căi a fost generalul Charles de Gaulle care, înaintea altora, a înţeles dreptul popoarelor la auto-determinare şi necesitatea de a se îndepărta de blocurile militare prea autoritare.

Desigur, ei pot fi criticaţi pentru una, alta, dar au acţionat cu un curaj politic real, calitate din ce în ce mai rară pe eşichierul mondial. Aspectul geopolitic al unei cercetări alternative îşi trăgea însă seva din scrierile sau din gândirea unui mare număr de filozofi sau politologi. Fără a le nuanţa aici, vom putea evoca de exemplu pe Pierre-Joseph Proudhon şi pe dife-riţii exponenţi ai socialismului francez ne-marxist: Léon Bourgeois cu so-lidarismul, Otto Strasser socialismul naţional german (dinainte de Hitler), Mahatma Gandhi, căruia îi uităm prea adesea implicaţiile politice ale gândirii sale spiritualiste. Diverse regimuri politice ale lumii a treia au încercat să îmbine afirmarea naţională şi justiţia socială în durul context al post-colonialismului sau neo-colonialismului. Numeroase au fost şi eşecurile datorate mai ales diferitelor tentative de recuperare de către S.U.A. şi U.R.S.S.-ul de atunci. Nu era greu să destabilizeze cineva o noţiune atât de vagă ca „nealinierea”, care era totuşi pozitivă şi concretă în ea însăşi, şi chiar indispensabilă. Manipularea actuală a evoluat de la o diplomaţie pentru iniţiaţi, spre o dominare mediatică a acestei nebuloase care este opinia publică mondială.

Sistematizarea pretextelor.

O înfruntare politică sau militară între două ideologii antagoniste implică o alegere politică clară, inclusiv o neutralitate clară. Dispariţia bipolarităţii (şi mai ales a oricărei posibilităţi de multipolarităţi) tulbură jo-cul alianţelor şi impune un conformism faţă de o „gândire unică” şi o anu-me noţiune de „politiceşte corect” .

Acest conformism ambiant uşurează o manipulare mondializată în legătură cu care nu sunt de prisos câteva exemple.

În timp ce înainte părea să existe o anumită împărţire a lumii, (ceea ce este o constatare şi nu o aprobare din partea mea), aceasta permiţând S.U.A. să debarce în Granada şi U.R.S.S. să intervină în Afganistan, unica putere mondială poate acum să se impună politic şi militar oriunde. Aces-te intervenţii sunt în general mediatizate la culme: presa americană (zisă internaţională) se găsea înaintea armatei pe locurile debarcării americanilor în Somalia. Ne pierdem în supoziţii privind rezultatele reale ale acestui „turism militar” sprijinit de unele ţări membre ale N.A.T.O. Singu-rul care a încercat să-şi salveze poporul a fost preşedintele Ibrahim Egal, care desigur a fost condamnat de comunitatea internaţională.

Rivalitatea (economică) între Irak şi Kuweit ar fi putut permite o exa-minare a frontierelor din zonă. Dar primejdia era prea mare. În ochii unora este preferabil să omori civili şi apoi să-i înfometezi printr-un embargo imoral, decât să efectuezi analize pertinente.

A impune un boicot moral împotriva Iranului, care susţine regimul talibanilor în Afganistan, era oare atât de greu pentru o ţară cum este S.U.A., sau avem de a face cu o alegere economică uşor de definit, dar fără nici o referire la drepturile omului?

Să faci pe jandarmul moralizator în întreaga lume şi totodată să res-pingi principiul mondializării justiţiei, la recenta Conferinţă de la Roma: iată o situaţie care ne permite să ne punem întrebări asupra pretextului moral al super-puterii.

Alibi-ul umanitar

Dacă un război ideologic sau naţionalist mai poate lăsa loc de alegere liberă a alianţelor, un conflict umanitar nu lasă nici o alegere. Să declanşe-zi un conflict militar sub pretext umanitar înseamnă aproximativ următoarele: Duşmanul nu respectă drepturile omului: noi intervenim din motive umanitare. Deci cel care nu ne aprobă este anti-umanitar, dacă nu inuman… Noi avem dreptate: acest lucru nici nu merită discuţie!

Dacă acest silogism ar porni de la o poziţie etică adevărată, nu s-ar pune practic nici o problemă. Dar realitatea este alta: în paşii evocaţi, as-pectul umanitar este un pretext şi îmbrobodirea opiniei publice este adesea pregătită de multă vreme prin presă şi prin anumite organizaţii internaţionale ne-guvernamentale. Să ne întoarcem deci în Europa: Fosta Republică Federativă Iugoslavă era incontestabil o ficţiune statală, dar nu mai mult şi nici mai puţin decât alte state din lume. A confunda dreptul popoarelor cu necesitatea unui teritoriu a fost greşeala de bază. Ar fi fost mai bine dacă toate popoarele în cauză s-ar fi reunit să încerce împreună să rezolve problemele comune, căci implozia unui stat înmulţeşte pro-blemele şi le exacerbează.

Diabolizarea actualei Iugoslavii este oare altceva decât un aspect al manipulării globale a falsei comunităţi internaţionale?

Iată din nou câteva reflecţii neconformiste:

– Cum poate N.A.T.O. să ceară ca armata iugoslavă să-şi părăsească propria ţară? Iugoslavia rămâne astăzi o federaţie (Serbia-Muntenegru) şi în fiecare parte a acestei federaţii există mai multe comunităţi etno-cultu-rale. Cazul albanofonilor din Kosovo nu este unic: există şi comunităţi maghiare, româneşti (sau aromâneşti) etc.;

– Dacă această comunitate internaţională nu recunoaşte existenţa unei Republici Kosovo, ea acceptă implicit că această provincie să facă parte din gruparea neo-iugoslavă. Cum poţi cere deci, altfel decât în glu-mă, unei armate să-şi părăsească propriul teritoriu? Cum poate telespectatorul să se lase înşelat de seria de imagini arătând mizeria (reală) a civililor din Kosovo şi totodată impecabila armată independentistă a Kosovo-ului în uniforme noi-nouţe şi cu arme tot atât de noi? À propos, de unde vine acest echipament? Să se fi făcut colectă pentru el, cum s-a făcut pentru ajutorul umanitar acordat civililor?;

– Cum să nu strigi că are loc o manipulare, atunci când auzi că de-functul capelan al unui regim fascist din cel de-al doilea război mondial este beatificat cu mare pompă de către un om al bisericii care se doreşte a fi garantul moralităţii publice mondiale?

Îmbrobodirea opiniei publice este flagrantă!

Domnia confuziilor

Lipsa de informare a popoarelor din Răsăritul Europei pare să convină anumitor interese.

O confuzie savant întreţinută, neoficial desigur, permite unor politicieni să promoveze confuzia între Europa, cu cele două instituţii ale sale (Uniunea Europeană şi Consiliul Europei), iar pe de altă parte Europa şi organizaţia atlantică dirijată de partea cealaltă a oceanului.

Se dovedeşte aici o dublă minciună: pe de o parte este minţită opinia publică vest-europeană asupra realităţilor est-europene; pe de altă parte sunt minţite popoarele din Est promiţându-li-se panaceul euro-atlantic.

Nu am nevoie de nimeni pentru a cunoaşte perfect, din interior şi din străfundurile fiinţei mele, sufletul est-european. Constat că atunci când interese străine impun unor ţări din Estul Europei cheltuieli ameţitoare şi suprarealiste, pentru a-şi adapta armata la normele N.A.T.O., nu mai sunt chipurile bani pentru pensionari, handicapaţi, spitale, orfelinate şi oameni ai străzii! Nu este vorba de o analiză ideologică, ci de bună credinţă… Ajunge să priveşti în altă parte decât pe culoarele hotelurilor de lux. Drepturile omului, atât de des invocate pentru a şantaja Belgradul, sunt dintr-o dată uitate, iar drepturile popoarelor implicate nu mai inspiră aproape pe nimeni…

Unii sunt vinovaţi de a fi avut dreptate primii!

În faţa unei opinii publice anesteziate, apar în Europa de Est câţiva rari oameni politici care au curajul de a refuza să se definească, după cum le dictează străinătatea (dubla străinătate: faţă de ţara în cauză şi faţă de continentul european). Pentru a-i critica, mediile de informare îi tratează drept populişti, neo-comunişti sau ultra-naţionalişti, amestecând toate criteriile.

Şi iarăşi se produce marea manipulare: aceşti oameni politici sunt victime ale unor defăimări orchestrate, pe baza unei tactici a cărui strategie nu este greu de ghicit.

După ce a redactat, primul, un raport foarte bine documentat împo-triva practicilor mafiote, a corupţiei şi traficului de droguri, preşedintele Republicii Belarus, Alexandr Lukaşenko este ţinta unei campanii de calomniere atât din Vest cât şi din Estul Europei.

De îndată ce este vorba de Belarus, sunt aplicate practici absolut contrare dreptului internaţional şi diplomaţiei. În unele capitale occidentale se deschid contra-ambasade ale Belarus, gestionate de opoziţia belorusă (o minoritate acrită în urma înfrângerilor sale în alegeri şi referendumuri). Această opoziţie oferă posturi oficiale împotriva reprezentanţilor oficiali la reuniunile O.S.C.E.! O constelaţie de fundaţii particulare de aceeaşi sorginte, ajută proiectele de destabilizare a statului Belarus, manipulând organisme inter-guvernamentale împotriva naţiunii acestui stat, exact cum procedau aceleaşi fundaţii în statele balcanice în ajunul războiului. Sunt în joc aceleaşi interese şi nu acelea ale popoarelor! Cum putem considera faptul că un eminent membru de onoare al uneia dintre fundaţiile respective se află totodată în fruntea unei fundaţii numai din orbi? Opinia publică, zisă mondială, să fie toată făcută numai din orbi?

O deturnare a atenţiei

Ideea europeană este un ideal foarte respectabil la care mă raliez cu multă bucurie. Totul este să definim la fel termenul de „Europa”: căci aici se poate alege un aspect şi contrariul său. Dacă nu suntem cumva constrânşi inconştient de veşnic prezenta manipulare a spiritelor!

Europa nu se limitează la cele 15 state membre ale Uniunii Europene, nici la cele patruzeci ale Consiliului Europei.

Există un tot al civilizaţiei europene în care coexistă diferite culturi, sensibilităţi şi convingeri religioase. Este o jignire pentru popoarele din Estul Europei de a fi considerate ca nişte veşnici invalizi, incapabili să se descurce singuri, după cum ar fi nedrept să fie excluse din această Europă popoarele C.S.I.

Charles de Gaulle vorbise despre o Europă de la Atlantic la Urali, ba chiar, şi mai bine, de la Brest la Vladivostok. Şi pe bună dreptate!

O viziune euro-continentală a problematicii geopolitice pentru se-colul care bate la uşă implică nu doar o întâlnire pe picior de egalitate a statelor şi popoarelor din vestul şi estul continentului, dar şi includerea noului grup constituit de Comunitatea Statelor Independente.

Dacă ne uităm bine, o astfel de concepţie devine repede euro-asiatică, dacă includem în ea republicile din Asia Centrală. Şi aici ne întâlnim cu unele preocupări ale lui Mustafa Atatürk.

Constat de altfel că în jocul politico-diplomatic al unor actuale puteri se manifestă dacă nu un rasism, cel puţin o xenofobie dirijată contra ţărilor slave şi ortodoxe; şi mai ales contra celor care sunt şi una şi alta. Interese externe au încercat să împingă la conflict în Transnistria pe românofoni şi rusofoni. De fapt, caracterul artificial al problemelor ar fi permis mai degrabă o soluţie pe calea dialogului între cei în cauză. Guvernul de la Chişinău s-a orientat spre dialog şi aceasta îi face cinste. Dar unde era comunitatea internaţională atunci când mureau oameni nevinovaţi de ambele părţi ale Nistrului?

De fapt întrebarea pusă la început, se apropie de răspuns. Pentru a fi pro-occidental, în Europa de Est şi în C.S.I. trebuie să renunţi la suveranitate, să-ţi uiţi identitatea, să-ţi deviezi rădăcinile, şi să nu dai doi bani pe interesele reale ale popoarelor. Dacă refuzi, devii populist, adică ciuca bătăilor şi jignirilor.

Îmi permit în încheiere să pun întrebarea: în condiţiile actuale, popoarele din Estul Europei şi din C.S.I. sunt partenere sau ostatice ale redefinirii relaţiilor internaţionale; şi dacă am pus întrebarea în aceşti termeni, voi şi răspunde la ea!

Cei ce îşi bat joc de onoarea unui popor se joacă cu focul. Degeaba piromanul va da apoi vina pe pompieri.

Onoarea popoarelor din Estul Europei este cea a continentului întreg, dar a Europei din adâncuri: cea care şi-a păstrat sufletul. În ce-i priveşte pe cei care se iluzionează asupra necesităţii de a coopera activ cu un bloc militar, le pun doar o simplă întrebare: ca să se bată cu cine şi în interesul cui?

______________

Statele Unite: non – model si non – cultura

Citez pe academicianul francez Henri de Montherlant: „O singură naţiune să reuşească să coboare nivelul de inteligenţă, morală şi calitatea umană pe aproape întregul pământ, aşa ceva nu se mai văzuse de când e lumea lume. Acuz Statele Unite de a fi într-o permanentă stare de crimă contra umanităţii” … Nu am pretenţia de a mă putea exprima mai bine decât celebrul scriitor, decedat în 1972. Dar putem adăuga spusele unor vizionari ca Rudolf Steiner care scria în 1916: „Nu va trece mult peste anul 2000 şi omenirea va trece prin lucruri ciudate, care deocamdată se pre-gătesc încet… Ne va veni din America un fel de interdicţie de a gândi, nu directă ci indirectă; o lege al cărei scop va fi interzicerea oricărei gândiri individuale. Vom asista la persecutarea generalizată a gândirii în lume”. Singura contradicţie faţă de predicţia lui Steiner: acum vedem aplicându-se de către Statele Unite o metodă cât se poate de directă. Ele au găsit în Bush al doilea un profet care îndrăzneşte a se declara inspirat de creşti-nism, deşi acest război fusese de mult plănuit de către consilieri oculţi, care nu aveau nimic de a face cu religia.

Papa nu s-a înşelat deloc, primindu-l cordial pe ortodoxul Tariq Aziz şi admonestându-l apoi pe preşedintele catolic al Italiei. Să fie oare regimul irakian un model demn de a fi apărat? Întrebarea nu are rost în ce priveşte Statele Unite, care se împacă foarte bine cu cohorte întregi de dictatori, în alte ţări sau regiuni ale lumii, sau chiar i-au adus la putere! Născut după război într-o familie al cărei spirit civic nu a fost niciodată pus la îndoială, mi se pare ridicol să aud interminabilele referiri la recunoştinţa pe care o datorăm eliberatorilor noştri din 1944. În primul rând nu ar trebui să uităm rolul crucial al armatei sovietice, şi nici pe chinezii măcelăriţi fără scrupule de imperialiştii japonezi care terorizau întreaga Asie… Pe de altă parte, faptul de a fi făcut un gest pozitiv în viaţă nu dă unei persoane calificativul de „bun pe vecie”; doctorul Petiot, ca şi Landru, au fost poate într-o vreme a vieţii lor oameni foarte drăguţi.

Decât să admirăm în neştire nulităţile mediatice venite de peste ocean, ar fi poate interesant să ne amintim cum s-a constituit această ţară (care nu este o naţiune); masacrarea indienilor, distrugerea mediului înconjurător (a pădurilor şi bizonilor, între altele), lista intervenţiilor mi-litare în străinătate este impresionantă (cea stabilită de Zoltan Grossman numără 145, doar din 1980 încoace), apologia violenţei, a materialismului, o lume devenită marfă negociabilă.

Jacques Dauer, preşedintele Academiei gaullismului, declara: „Puţin importă dacă ultima casetă difuzată este sau nu cu adevărat a lui Ben Laden, ceea ce contează este că divergenţele dintre Statele Unite şi Al-Qaida găsesc aici afinităţi şi interese convergente. Este de asemeni de bon ton să aminteşti de prietenia dintre Franţa şi Statele Unite. Nu vom intra în această dezbatere, dar putem afirma că prietenia, chiar şi între ţări, nu anulează sensul moral al oricărei acţiuni.”

Aşadar, decât să-şi inventeze obligaţii faţa de Statele Unite, Europa ar trebui să conştientizeze continentalizarea sa (transuralianà) de la Gibraltar la Vladivostok. Căci cultura şi civilizaţia rusă au ceva ce Statele Unite nu vor avea niciodată: ele sunt europene.

Dacă unele state din Estul continentului se prosternează în faţa lui Bush în căutare de bani câştigaţi uşor şi de protectori (ca femeile uşoare), ele ar merita să se inventeze noţiunea de state prostituate! Din fericire mai există pe acolo şi gânditori independenţi care le salvează onoarea (mai ştiu şi eu câte ceva, din moment ce am rude şi prieteni în mai multe dintre aceste ţări).

În încheiere, câţi oameni au mai murit în Irak de când scriu aceste rânduri?

__________________

~Europa si culturile populare

Pas cu pas, insidios chiar, mai multe ţări europene şi chiar Uniunea Europeană lansează legi, reglementări sau directive împotriva acelei sensibilităţi spirituale care a făcut măreţia civilizaţiei europene, a Europei reale – deci trans-uraliene – care nu se limitează, nici în timp nici în spaţiu, la câteva organizaţii interguvernamentale actuale. Un document adoptat la Lisabona, în urma unei reuniuni, provocase deja o reacţie viguroasă a lui Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei Comunităţilor Europene, care regreta absenţa oricărei referinţe religioase şi spirituale în definiţia Europei. Cu actualul proiect de Constituţie europeană (încă proiect, să nu uităm), unele cercuri au tergiversat atât că s-a încercat o diferenţiere între spiritualitate şi religiozitate pentru a încurca urmele şi a păcăli, încă o dată, opinia publică în numele democraţiei.

Să credem oare că însuşi cuvântul „religie” provoacă alergie intelectualilor autoproclamaţi ai „gândirii unice” şi dascălilor de „politiceşte co-rect”? După ce nici Stalin, nici Enver Hodja nu au reuşit să dezrădăcineze cu forţa sentimentul religios al poporului lor, democraţiile occidentale sunt pe punctul de a reuşi, atât la ele acasă, cât şi în Europa de Est, care a-bia îşi regăsise sufletul, niciodată pierdut de altfel. Nu suntem atât de nai-vi încât să nu ştim care sunt cercurile acuzate. I se atribuie cancelarului Schröder ideea, exprimată în şoaptă, că el nu este împotriva religiei, dar pentru o societate în care religia să nu mai fie necesară. Fără comentarii. Jules Ferry, la vremea lui, fusese cel puţin mai clar în exprimare, când a strigat cu ură: „Republica este pierdută, dacă statul nu se descotoroseşte de biserică” .

Naţionaliştii arabi creştini, ca ortodoxul dr. Michel Aflaq, fondator şi principal ideolog al partidului Baath, avuseseră meritul de a-şi fi respectat majoritatea musulmană. Unele minorităţi ar trebui să-şi amintească de faptul că au datoria de a respecta majoritatea, respectul netrebuind să fie în sens unic. Astfel, Aflaq îl califica pe Muhammad drept profet arab. Or, gânditorii noştri vor să anuleze acum şi aici două milenii de creştinism (fi-xate pe baze celto-druidice şi şamanice) şi să ne terfelească istoria de la Glastonbury la Vladivostok. Oricâte erori ar fi comis (dar cine nu a comis?), Europa este indisolubil legată de civilizaţia creştină, chiar dacă res-pectăm, fără nici o rezervă, alte curente de gândire. Faţă de această rea-litate, politica politicienilor nu este chiar nimic.

Civilizaţia europeană şi culturile populare

Evocarea sensului şi şanselor culturii populare în contextul integrării europene ne poate permite să plasăm câteva jaloane ale unei prospective deosebit de pozitive, dar cu condiţia să rămânem lucizi şi să nu ne facem iluzii.

Idealul este exaltant dar, dincolo de exprimarea sa verbală, trebuie să îi sesizăm filozofia intrinsecă şi să evităm astfel ca o anumită banalizare să stingă scânteia… Directorul general al U.N.E.S.C.O., profesorul Federico Mayor, ne împărtăşea după cum urmează una dintre ideile sale: „Civiliza-ţia este fructul îmbogăţirii reciproce a culturilor. Cultura în sensul său cel mai autentic implică toleranţă, căci deschiderea spre ceilalţi este condiţia creativităţii şi dezvoltării spirituale” . Din aceste câteva cuvinte decurge imperativul diversităţii: o cultură există în raport cu altele şi ele nu pot fi comparate decât în cadrul autenticităţilor şi identităţilor respective. Dacă civilizaţiile se nasc din întâlnirea fructuoasă a unor culturi diferite, asta nu înseamnă că ele trebuie să dispară într-o contopire informă ci că, dimpotrivă, ele continuă să crească în convergenţă, continuând să exprime ceea ce este mai intim şi mai specific în rădăcinile lor respective.

Vorbind despre o noţiune nouă la vremea lui, şi anume spiritul poporului, Johann Gottfried Herder vedea în acesta „rezultatul credinţelor unui popor, al sensibilităţii, facultăţilor şi eforturilor sale”. Ce-i drept, în diversitatea lor, cei mai frumoşi copaci din pădurile noastre, cei mai înalţi, cei mai stufoşi ca şi cei mai umili au cu toţii în comun faptul de a fi înrădăcinaţi. Fără rădăcini nu există creştere, nici vecinătate, nici altoi.

În zilele noastre noţiunea, sociologic exactă, de „sat global” poate fi pretextul mitului devastator al unei „gândiri unice” sau al unei culturi omogenizate. Într-un astfel de context, noţiunea de alteritate, de Celălalt va dispărea în faţa unicităţii totalitare.

Dacă presiunile mediatice, aşa-zis mondialiste, ale actualităţii ne alarmează, analiza nu este nouă în istoria europeană. În secolul trecut, şcoala elveţiană de istorie introdusese în demersul ştiinţific această noţiune fluctuantă, dar reală de suflet al unui popor. Giuseppe Cocchiara rezumă astfel aportul acestei mişcări culturale care a făcut din folclor o disciplină intelectuală adevărată: „Într-o epocă în care spiritul Luminilor vedea în tradiţiile populare erori ale spiritului, istoricii elveţieni le-au considerat ca fiind elemente constitutive ale omenirii: de unde exigenţa de a le introduce în studiul istoriei şi de a face din ele baza caracterului original si fundamental al oricărei naţiuni”. Folosirea cuvintelor într-un sens contrar înţelesului lor primar a fost dintotdeauna considerată primejdioasă de către adevăraţii filozofi, de la Confucius la Orwell… Din punctul acesta de vedere, secolul „Luminilor” a acţionat ca un comutator. Nu mă voi pronunţa aici asupra eventualităţii „ciclurilor istorice”, dar mă voi mulţumi să constat că semnalul de alarmă trebuie tras de urgenţă acum, şi mai ales în Europa…

Semantica se dovedeşte a fi de o utilitate excepţională atât în psihologie, cât şi în politologie şi culturologie. Mă număr printre cei care cred că folosirea unui cuvânt nu este niciodată gratuită, nici neutră. Un cuvânt poate fi banalizat de mass media într-un sens absolut transformat şi folosit astfel în scop de manipulare. Să îndrăznesc oare a afirma că este cazul cuvântului Europa? Vom remarca astfel că, cu cât vorbim mai mult despre Europa, cu atât mai rar încercăm să o definim. Astfel, auzim punându-se întrebarea dacă cutare sau cutare ţară trebuie sau nu să adere la Europa: adică să adere la o entitate de civilizaţie sau la un ansamblu geografic din care ea face parte în mod evident de milenii! Se face o evidentă confuzie între Europa esenţială şi cei câţiva anişori, aproape inexistenţi din punctul de vedere al istoriei pe care îi numără cutare sau cutare dintre instituţiile administrative sau afaceriste care, din fericire, nu au monopolul calificativului european.

Termenul de integrare nu este nici el lipsit de pericole. Se pune oare problema să ne integrăm într-o structură preexistentă, care îşi are propriile reguli, cărora va trebui să ne conformăm? Ori problema se pune de a construi între Est şi Vest ceva nou, împreună şi pe picior de egalitate?

În timp ce unii ar dori să dea Europei un iz transatlantic, alţii regăsesc opţiunea generalului de Gaulle, a unei Europe de la malul nostru, al Atlanticului, la Ural, sau, mai bine zis, de la Brest la Vladivostok… Ca delimitare a Europei, Uralul este artificial pentru că este vertical. Delimitarea reală (deci culturală) ar fi trebuit făcută orizontal, între Nordul şi Sudul a ceea ce este acum considerat ca fiind Asia.

Tuturor definiţiilor, contradictorii din moment ce sunt ştiinţifice, ale Naţiunii, eu le prefer noţiunea subiectivă şi umană de „dorinţă de a trăi împreună”, noţiune atât de scumpă lui Ernest Renan. Nu există mai multe: există o singură civilizaţie europeană, unică şi formată din diferite culturi. Acestea pot fi naţionale, statale, regionale, transfrontaliere, uni- sau pluri- lingvistice… Diversitatea fiind în firea lucrurilor şi trebuind, conform re-gulilor moralei, să fie respectată (ceea ce înseamnă toleranţă activă), culturile populare sunt adevărata oglindă a Europei, adică a Europei popoa-relor; a tuturor popoarelor, fără ostracism, rasism, exclusivism!

Supravieţuirea culturilor şi tradiţiilor populare este singura şansă de supravieţuire a Europei noastre comune… O casă comună, chiar dacă unii ar dori să împartă casa fără voia ei. Eu sunt dintre cei care cred că prin întâlnirea lor, culturile latină şi slavă ar putea aduce mult, în sensul unei adevărate renovări a Europei, în respect mutual, toleranţă, dialog. Îl voi cita pe Alexandr Soljeniţân: „Orice cultură naţională este binecuvântată. Fie naţiunile, culorile omenirii; dacă ele ar dispărea, omenirea ar fi de o lugubră uniformitate, de parcă toţi oamenii ar avea acelaşi chip, acelaşi caracter. În mod indiscutabil, existenţa unor popoare diferite face parte din planul divin. Spre deosebire de toate asociaţiile şi organizaţiile omeneşti, ethnos-ul, familia şi persoana, nu sunt creaţii omeneşti. El are tot atâta drept la existenţă ca şi familia sau persoana.”

Oecumenismul nefiind sincretism, eu respect toate religiile dar fără a le confunda. Pot deci să constat cu toată seninătatea intelectuală necesară, că de două mii de ani creştinismul a fost firul conducător al unicei civilizaţii europene: cu clipele lui de mărire şi greşelile lui, cu sfinţii şi marii lui inchizitori… Într-o viziune euro-continentală, morală creştină nu a înlocu-it, ci înviorat, spiritualizat şi umanizat culturile celto-druidice, şamanice şi forestiere, care au fost tradiţia primordială.

În mod concret, culturile populare autentic europene ne dau cheia pentru a urmări, dar şi a înţelege, peregrinările spiritului omenesc, domeniu în care contribuţia lui Mircea Eliade a fost determinantă. Dar nu este suficient să păstrăm sau să apărăm culturile populare ale civilizaţiei europene… Nu trebuie să facem gesturi, fără a le înţelege sensul primordial… Aşadar, culturile populare vor fi şi un drum spre rădăcinile evocate mai sus. Individul posedă o identitate fără de care el nu există. La fel şi popoa-rele. Dar a afirma o identitate regăsită nu înseamnă să o opui celorlalte identităţi. Pentru că nu-l vom înţelege pe Celălalt (care este el însuşi pe de-a întregul), decât dacă ne asumăm pe noi înşine şi la fel va fi şi cu dialogul inter-cultural. Nu există culturi intrinsec superioare sau inferioare: forţa unei civilizaţii vine dintr-o diversitate asumată, înţeleasă şi intenţionată în sensul complementarităţii. Prezentând pe ţăranii satelor româneşti, pictorul Dumitru Ghiaţă a atins universalul care, fără rădăcini, nu există. Slav din Basarabia, dar patriot cultural al românităţii totodată, sculptorul Andrei Ostap a trecut peste îngustimile clasice şi a proslăvit fecunditatea slavo-latină. Nu i-am citat din întâmplare pe aceşti doi artişti, din moment ce primul este unchiul soţiei mele, iar al doilea este tatăl ei, deci bunicul copiilor mei, care sunt în consecinţă euro-slavo-latini: dovezi vii ale faptului că nu sunt atât de utopic cum aţi putut crede! Dacă se cerea o concluzie, ar fi să subliniem că respectul reciproc într-un dialog creează o cultură a păcii şi a bunăvoinţei şi catalizează o înviorare spirituală fără de care, după cum spunea Malraux, „secolul XXI nu va fi deloc” !

Pentru ca Europa să fie respectabilă şi respectată, europenii trebuie să se respecte între ei.

___________________

~”Infrangerea Uniunii Europene – Victoria Europei!”

Recunosc că titlul acestei comunicări nu-mi aparţine : l-am împrumutat din cotidianul rusesc „Vremia Novostei” care ilustrează în cinci cuvinte tăioase, dar perfect adevărate diferenţa intrinsecă dintre instituţiile numite europene şi Europa realităţilor.

O analiză a victoriei Nu-ului, atât în Franţa cât şi în Ţările de Jos ne permite să scoatem la lumină câteva evidenţe pe care partidele politice şi puterile mediatice se ambiţionau să le oculteze de ani de zile.

Prima evidenţă este că nu există nici o adecvare între ideea europeană de bază ( o civilizaţie comună sub forma unor multiple naţiuni) şi Europa artificială drămuită pe coridoarele eurocraţilor de la Bruxelles (sau poate ale Casei Albe, ale NATO ori ale Rand Corporation), bazată pe indici financiari, pe imperative economice multinaţionale şi pe interesele strategice ale Alianţei Atlantice.

Or, această confuzie a fost prezentată ca o condiţie sine qua non a deschiderii falsei Europe către ţările din Europa de Est – economie de piaţă ultraliberală şi aderare combinată la NATO şi Uniunea Europeană, cu suplimentul unei alinieri la anumite obsesii ale Parlamentului european (eutanasia, promovarea perversiunilor sexuale, respingerea identităţilor culturale). Oare pentru a se bălăci într-un astfel de noroi respinseseră popoarele Europei de Est marxismul?

Dacă ne uităm bine, constatăm că, de fapt, căderea comunismului a fost în mult mai mare măsură o victorie a Fondului Monetar Internaţional decât a democraţiilor naţionale. Răsturnarea a devenit urgentă atunci când capitalele zise comuniste au început să evolueze mai degrabă spre un fel de neo-naţionalism.

Dar, după această digresiune orientală e cazul să revenim în culisele recentelor referendumuri. Matematic vorbind, dacă ar fi votat nu popoarele, ci parlamentarii naţionali, este evident că atât Franţa cât şi Ţările de Jos ar fi înghiţit fără să clipească hapul Da-ului… Aceasta dovedeşte, dacă mai era nevoie, enorma distorsiune care există în ţările noastre între conducerile partidelor şi naţiunea profundă. In viitoarele noi republici bananiere ale Europei lărgite, votul parlamentarilor (profesionişti ai politicii) au fost cu prisosinţă favorabile acestui „Tratat pentru o Constituţie Europeană”. Mai ales pe ţărmurile mării Baltice.

Desigur, mi se va răspunde, dar ce te faci cu votul spaniolilor: or, acesta nu contrazice restul, căci relativa victorie a Da-ului nu a apărut decât din masiva abţinere a alegătorilor, în primul rând, şi apoi din solidaritatea de Ianus a dreptei şi stângii atlantizate.

Nu le pare picant amatorilor de paradoxuri înălţate la rang de paradigmă, că preşedintele Comisiei Uniunii Europene, cel mai solid stâlp al atlantismului, militase pe vremuri, în tara sa, la nivelul cel mai înalt al marxism-leninismului (numit pe drept sau pe nedrept maoist)?

Las altora plăcerea de a evolua într-un sat de gali ireductibili (foarte simpatici dealtfel): eu unul, mă simt cu adevărat european, sau mai bine …nu, pentru că rădăcinile mele identitare sunt şi ele adevărate şi… atât de adânci! Nu Europa trebuie repusă în discuţie, ci falsa Europă tehnocratică, parti-cratică şi financiarizată la modul mondialist, cea pe care o pregătise americanofilul Jean Monnet şi pe care o servesc cu credinţă profitorii sistemului…

N-ar fi nici un paradox să scriem: „Suveranişti din toate ţările uniţi-vă!” Ba din contră, este un imperativ geo-politic şi chiar geo-strategic.

Rămâne să sperăm că ţările ale căror parlamente naţional au impus propriul lor vot în locul votului cetăţenilor, îşi vor pune întrebările care trebuie. Nu am trecut oare de la o democraţie participativă la o democraţie de substituţie?

Democraţia oficială nu reprezintă majoritatea opiniilor exprimate, ci o adaptare a acestora la gândirea unică. Merită să ne amintim de votul masiv al irlandezilor împotriva textului de la Nisa. Şi ce s-a întâmplat? Sub diferite pretexte regretabile, „s-a organizat o nouă votare, câteva luni mai târziu, pentru a obţine in extremis procentul necesar unui „Da” de faţadă!

Graţie voturilor francez şi neerlandez – indiferent de diferenţele lor – Uniunea Europeană ar fi pierdut ceva din prestigiul ei… Si dacă ce! Ce prestigiu mai au nişte instituţii care, sub pretextul seriozităţii lor ultra-blindate (Montesquieu spusese deacum că gravitatea este fericirea imbecililor şi pavăza proştilor) seamănă din ce în ce mai mult cu concursurile Euroviziunii în care ceea ce se aude nu mai este muzică, iar limba unică devine încet-încet anglo-americana, în care se impun ţări neeuropene şi unicul scop este de fapt marketingul cel mai materialist. Culmea simbolului! Eurovoziunea 2005 a avut loc la Kiev, teatru recent al unei pseudo-revoluţii, a cărei reţetă fusese stabilită în oficinele fundaţiei Soros, a societăţii Rand Corporation şi a altor specialişti în sufocarea democraţiei şi culturii popoarelor.

Suntem în noroi din cauza Uniunii Europene, dar cel puţin încercăm să ieşim (din noroi, nu din Uniune). In ce le priveşte, două ţări candidate şi cu adevărat europene (România şi Bulgaria) se înghesuie la uşă, dar pentru a culege ce? Pentru a-şi pierde sufletul? Ce li s-o fi spus de cred atât în binefacerile eurocraţiei?

Europă, popoarele tale s-au trezit! Iţi vei putea regăsi adevăratul chip ş i adevărata misiune; pornind la recucerirea propriei tale identităţi.

2006

__________________

~”Rezistenţa intelectuală a unui eseist”

ÎNTRE TĂCERE ŞI DISIDENŢĂ: REZISTENŢA INTELECTUALĂ A UNUI ESEIST NONCORFOMIST ÎN OCCIDENTUL ATLANTIST

Publicăm, în acest număr, în exclusivitate, studiul care va fi prezentat de Prof. dr. Francis Dessart la „Congresul Mondial al Scriitorilor“, care se va desfăşura în luna septembrie 2005, la Belgrad. Prof. dr. Dessart este o importantă per­sonalitate academică, de rang universitar, a cărui recentă carte „Reconquista“ (apărută la Bruxelles şi, simultan, în tra­ducere română) i-a adus o bine-meritată preţuire în cer­curile intelectuale din întreaga lume. În mediile româneşti, „Reconquista“ a constituit o excelentă temă de dezbatere, care va continua, cu siguranţă, şi în viitor.

*

Spre deosebire de colegii noştri poeţi, eseistul contem­poran are logica obligaţie de a se angaja şi de a afirma păreri personale fn articolele pe care ie publică, indiferent de spe­cialitate.

Începând cu acest fapt indubitabil, problemele încep să se adune…

Supuse sacro-sanctelor legi ale pieţei, editurile cu mare difuzare comercială practică, deci, pe nebăgate de seamă, o autocenzură, pentru a nu pu­blica opinii ce ar repune în cauză partea stângă sau dreaptă a acestei societăţi negustoreşti de pe urma căreia trăiesc.

Dacă spre norocul autoru­lui sau graţie insistentelor lui, eventual gratie curajului unor editori cinstiţi, lucrarea reu­şeşte totuşi sa apară, ziariştii, comentatorii sau analiştii, care îşi moaie pana în cel mai dulce conformism, îşi vor face o datorie de onoare din igno­rarea cărţii, din torpilarea ei sau defăimarea autorului.

Conformismul se transfor­mă foarte lesne în neo-con-formism. Aşa se face că, în faţa mondialismului sau mai degrabă a globalizării, prezen­tată ca inevitabilă, nu-i mai găsim decât pe alter-mondi-alişti, adică pe partizanii unui mdndialism diferit. Autorii anti-mondialişti (mai ales cei care, ca mine, au devenit astfel în urma unor experienţe personale), sunt reduşi ori la tăcere, ori la dezvoltarea unor metode editoriale oarecum alternative.

După ce a ales disidenţa, eseistul liber va fi confruntat cu riscul de a nu se mai putea adresa decât unui public care îi împărtăşeşte total sau parţial opiniile.

Misiunea profetică intrin­secă, adică anunţătoare, riscă din păcate un fel de castrare intelectuală.

Şi, totuşi … Este de multe ori necesar să porneşti la atac (pentru a prelua un termen mi­litar) cu atât mai multă vigoare, cu cât adversarul este mai solid. În faţa eseistului neconformist se ridică caracatiţe (un cap şi numeroase tentacule) sau hidre (multe capete), ori un hibrid monstruos între cele două!

Europa occidentală a fost multă vreme privită de către nişte bravi naivi, veşnic păcăliţi, ca o oază a libertăţii de opinie şi de exprimare. Fiecare, desigur, gândeşte ce vrea şi poate uneori (dar nu întotdeauna) să spună orice… Dar la ce serveşte?

Am avut chiar dreptul, pe vremuri, la o năvală de înşelă­torii intelectuale, cum ar fi pretinşii şi autoproclamaţii „noi filozofi“, a căror unică noutate era stilul oportunist…

Adevăraţii noi gânditori rămân striviţi de tăcere sau, atunci când deranjează prea mult, sunt asasinaţi ca Theo Van Gogh, la Amsterdam, în noiembrie 2004.

Dacă eseistul are curioasa idee de a-şi exersa pana în reflecţii de t’ip geopolitic, el va trebui să treacă peste o serie de tabu-uri pe care le-am cali­fica drept „politic corecte“ sau drept „gândire unică“, cu alte cuvinte drept cultura imperiilor mediatice.

Apreciez doi scriitori celebri pentru pertinenţa opiniilor lor: în primul rând, scriitorul francez Henry de Montherlant care spunea: „o singură naţi­une care să coboare nivelul de inteligenţă, moralitate si cali­tate umană pe aproape întrea­ga suprafaţă a pământului, nu sa mai văzut de când există pământul. Acuz Statele Unite de a fi într-o perpetuă situaţie de crimă contra umanităţii“.

În ceea ce îl priveşte pe Virgil Gheorghiu, care scria atât în română, cât şi în franceză, el a făcut urmă­toarea comparaţie interesantă: „America a creat civilizaţia tehnologică a secolului XX după modelul uzinelor Ford şi General Motors. Toţi oamenii civilizaţi, toţi cetăţenii acestei civilizaţii sunt piese sociale. Piese înlocuibile şi interschim­babile… Aceste fiinţe umane trebuie cu orice chip să devină unităţi standard… Oamenii tre­buie să aibă dorinţe uniforme, gusturi uniforme, ne­voi uniforme. Ei tre­buie să aibă o respi­raţie uniformă şi o viteză uniformă…“

Cum să te miri atunci că Monseniorul Virgil Gheorghiu – care nu era numai scriitor, dar şi prelat ortodox – proclama: „Americanii sunt automat duşmanii mei…

Cultura poate fi înăbuşită şi printr-un ajutor excesiv: Rând Corporation vă va furniza un stat la cheie cu o constituţie universal valabila, unicul model admisibil de democraţie, desi­gur. Alte fundaţii (care seamănă cu acel hi­brid de hidră şi cara­catiţă evocat mai sus) im­plantează universităţi, cum­pără academii, creează supor­turi mediatice, formează par­tide, totul în numele unor ide­ologii şi curente care pre­conizează „societatea des­chisă“, atât de dragă lui George Soroş pe care Mahatir Mohamad îl acuza de „crime economice contra umanităţii“.

Ce poate face un gânditor adevărat într-o astfel de junglă, decât să intre într-o rezistenţă permanentă si să devină un dizident spiritual ?

Suntem cu toţii moştenitorii unor culturi naţionale multise­culare, izvorâte dintr-o civilizaţie europeană comună. No­ţiunea de Europa nu poate fi redusă la cutare sau cutare instituţie evenimenţială, care confiscă ideea europeană pen­tru a face din ea o societate comercială atlantizată la or­dinele fenomenului pe care Juan Bosch îl numise „pentagonism“.

Dacă Gramsci, în numele marxismului, evoca „luarea puterii culturale“, noi trebuie deci, să acţionăm, în numele eternului european, pentru recucerirea culturală a puterii“.

Mai de mult erau opuşi ter­menii de reacţiune şi revoluţie, dar semantica ne învaţă că reacţiune este substantivul legat de verbul a reacţiona, adică a nu accepta nimic pasiv, iar revoluţie înseamnă în­toarcere la sine însuşi, deci întoarcere la origini, la tradiţie, tradiţia culturii noastre. Reacţiunea e, deci, un factor de progres autentic, iar revoluţia un imperativ tradiţional.

Să fie un paradox? Da, desigur şi chiar hotărât ! Eseistul liber se află, deci, în faţa propriei conştiinţe şi ar putea să nu fie singurul … Cine poate opri o idee din mer­sul ei?

Prof. Dr. FRANCIS DESSART

_____________________

~„Prăbuşirea modelului cultural european?“

Continuând, deşi involuntar, să navighez contra-curentului, nu mă pot împiedica să emit nişte dubii asupra criteriului de democraţie care se impune opiniei internaţionale iar, în ceea ce priveşte democratizarea Europei de Est, după cât se ştie – pluripartitismul. Eu nu sunt absolut sigur că existenţa a numeroase partide politice ar fi realmente reflectarea unei voinţe populare intrinsece. Nu putem să nu vedem mai degrabă interesul unor grupe de presiune artificială, al unui sau altui grup parlamentar? şi gândiţi-vă chiar că aceste partide au ajuns să confişte libertatea de gândire, de exprimare şi asociere, într-un fel de „deturnare a libertăţii”, care ar putea, după caz şi ţară, să dea câştig de cauză vechilor instanţe diriguitoare sau vechilor „tovarăşi de drum”, fie chiar a unor sfere străine, cosmopolite în sensul negativ al cuvântului?
Cititorii noştri să nu vadă în subsemnatul un partizan al unor sisteme cu partide unice. Partidul politic şi pluralitatea sa nu sunt decât nişte noţiuni limitate, în timp şi în spaţiu. Să privim experimentul social din Africa. Introducerea partidelor politice în ţările africane este o sechelă a colonizării sau a neocolonialismului care, departe de a favoriza democraţia, a zdrobit vechiul consens al democraţiei participative directe şi naturale, precoloniale. Este, deci, locul de a aduce noţiunea de partid politic la valoarea sa relativă reală şi de a nu-l sacraliza, din punct de vedere dogmatic.
Prea îndelungată vreme cei ce au crezut că Occidentul ar fi trebuit să se emancipeze de tutela politică a marei finanţe capitaliste, au privit lumea comunistă ca pe un exemplu. Acest exemplu s-a năruit astăzi, dar greşeala se repetă în sens invers. în Est, cei ce vor să-şi scuture jugul moştenit al stalinismului, găsesc modelul într-un Occident asexuat culturalmente, prin mediocritatea mediatică pan-atlantică! Mă gândesc la un exemplu. În 1967, vedeam la marginea magnificei statui dedicată reformatorului Jan Hus din Praga, plimbându-se studenţi cehi purtând drept podoabe enorme crucifixuri şi vechi decoraţii germane („Crucea de Fier”). O asemenea provocare nu era, în final, nimic altceva decât echivalentul oriental al studenţilor occidentali care arborau pe cămăşile lor, fabricate în SUA, portretele lui Stalin, Mao sau Che Guevara. Provocare chiar infantilă! În mod sincer, ce am putea pretinde unora sau altora? Dacă unii vă mint – în sistemul vostru politic – spunându-vă că sunteţi în paradis şi că infernul „este al celorlalţi”, în mod inconştient veţi crede invers şi veţi „zeifica” pe ceilalţi. Lipsă de nuanţă şi de sensuri dar, din punct de vedere psihologic, foarte logică.
A refuza vodka, pentru a nu bea decât Coca-Cola, nu este o soluţie. Să impuneţi tuturor Vodka-Cola, nici atât!

FRANCIS DESSART

_________________

~„Droguri, sub-cultură, hard-rock“

Un exemplu elocvent este acela al folosirii drogurilor. Unii afirmă că folosirea acestora relevă gradul de libertate individuală. Este evident, că acesta din urmă, pune în pericol societatea actuală şi însuşi viitorul umanităţii, ca să nu mai vorbim de degradarea potenţialului genetic uman. Cei ce nu analizează decît superficial structurile sociale nici nu le bagă în seamă. Cei ce reclamă liberalizarea vînzării şi folosirii unor droguri, afirmă, printr-un silogism primar, că dacă vînzarea este liberă, nu va mai exista deloc trafic clandestin. Este adevărat, dar aceste precepte tind să uite lucrul cel mai important: dacă vînzarea liberă a stupefiantelor va nimici comerţul ilegal al drogurilor actuale, ea va democratiza utilizarea lor şi va dăuna sănătăţii tinerilor, mai mult, ea va provoca răspîndirea de noi droguri de sinteză cu atît mai periculoase cu cît ele vor fi mai puţin cunoscute de serviciile care luptă împotriva traficului de narcotice. De aceea, în acest domeniu societăţile est-europene sînt la marginea unei catastrofe şi pentru un anume „tineret” libertatea constă în folosirea liberă a drogului „ca în Vest”. Este de temut, de asemenea, desfăşurarea unei sub-culturi. În reportajele franceze televizate consacrate recentelor evenimente din România, am văzut, cu stupefacţie, o familie rurală românească care se mîndrea că a înlocuit, pe pereţii satului lor, fotografiile conducătorului răsturnat de la putere, prin postere ale eroilor din serialele americane de tip Dallas sau Dinasty… Să înţeleagă cine poate! Mie mi-e teamă să înţeleg…
„Zidul Berlinului” – înainte de începerea demolării sale – a fost teatrul unor manifestaţii ale tinerilor est-germani, nu în favoarea democraţiei parlamentare, ci în favoarea… hard-rock-ului! Nu-i aşa ? Avem idealurile pe care le merităm! În ce priveşte prostituţia „pe teren”, ea a început să facă primii paşi în marile oraşe est-europene. Literatura pornografică – de asemenea.

Blaise Pascal spunea: „Cel ce face pe îngerul (nevinovatul), face apoi pe animalul (brutalul)”. Nu ne dorim deci societăţi prea înţelepte, fără greşeli, fără desfăşurarea unor pasiuni umane, dar, – mai ales – să nu luăm absolut contrariul drept criteriu de libertate!
Aceasta ar fi o crimă împotriva spiritului. Dacă le acceptăm de bunăvoie, la ce mai serveşte democratizarea?

FRANCIS DESSART

________________

~„Perestroika aduce coca-cola, nu demnitate naţională!“

Succesul catolico-polonez o dată stabilit, au existat numeroase probleme în presa occidentală cu privire la întrebările unor Ruşi (legitime, este adevărat), despre Coca-Cola şi Blue-jeans. În mod curios, opinia a fost mai puţin informată asupra manifestaţiilor de masă în R.S.S. Moldovenească – născută din anexarea la U.R.S.S. a unei părţi a naţiunii române – unde mulţimea reclamă revenirea la limba şi cultura românească.
În ceea ce privesc popoarele caucaziene, vechi naţiuni creştine la porţile Asiei centrale musulmane, este puţin de spus deoarece şi ele se preocupă de viitorul lor, şi de intoleranţa atavică a unor popoare turaniene (de provenienţă turcă). Armenia milenară şi Georgia îşi pun, de asemenea probleme, pe care perestroika nu pare a fi în măsură să le rezolve.
Eu cred, pe drept, sau pe nedrept, că încă odată Ungaria a servit ca cercetaş al noii politici a U.R.S.S. Budapesta a devenit de cîţiva ani teatrul de manevre financiare unde traficanţii de devize îşi regăsesc conturile lor… Încercarea reuşind cu acordul unchiului moscovit dezvoltarea a putut să se facă de altfel şi cu publicitatea necesară.

FRANCIS DESSART

__________________

~„Revizionismul la lucru?“

Personal, eu nu acord nici o importanţă deosebită frontierelor de stat – naţionale care divid Europa. Toate frontierele inter-europene sînt recente. Din punct de vedere istoric, ele au fost toate mişcate de eternul joc al diplomaţilor şi al militarilor.
Cu toate acestea, mi se pare mai oportună analizarea problematicii ziselor frontiere într-un context favorizînd procesul de uniune europeană şi nu la nivelul revendicărilor unor state. Ori, pare foarte clar că cel puţin un stat european nu-şi ascunde deloc anumite scopuri revizioniste în materie de frontiere, lăsînd să circule, cu complezenţă, hărţi care reiau „noile trasee” sau editează cărţi în care istoria europeană este falsificată, în beneficiul unui fel de revanşism, deseori şi din toate punctele de vedere pernicios. Este vorba de Ungaria, care sub toate regimurile care s-au succedat a reînviat, în mod regulat, scopuri pan-maghiare împotriva României. În mod obiectiv, au apărut chiar recent, temeri cu privire la pregătirea larvară a unei intervenţii politico-militare maghiare, împotriva României. Atunci cînd, la o conferinţă de presă, fiica doamnei Doina Cornea – doamna Ariadna Combes – a declarat precis că toate ţările Europei, inclusiv Uniunea Sovietică a trebuit să coopereze pentru „îndepărtarea lui Ceauşescu”. Ea a adăugat: „Era o datorie de ingerinţă… Singurul stat care ar fi putut-o face era Uniunea Sovietică”.

FRANCIS DESSART

________________

~Prăbuşirea modelului cultural european?

Continuând, deşi involuntar, să navighez contra-curentului, nu mă pot împiedica să emit nişte dubii asupra criteriului de democraţie care se impune opiniei internaţionale iar, în ceea ce priveşte democratizarea Europei de Est, după cât se ştie – pluripartitismul. Eu nu sunt absolut sigur că existenţa a numeroase partide politice ar fi realmente reflectarea unei voinţe populare intrinsece. Nu putem să nu vedem mai degrabă interesul unor grupe de presiune artificială, al unui sau altui grup parlamentar? Şi gândiţi-vă chiar că aceste partide au ajuns să confişte libertatea de gândire, de exprimare şi asociere, într-un fel de „deturnare a libertăţii”, care ar putea, după caz şi ţară, să dea câştig de cauză vechilor instanţe diriguitoare sau vechilor „tovarăşi de drum”, fie chiar a unor sfere străine, cosmopolite în sensul negativ al cuvântului?
Cititorii noştri să nu vadă în subsemnatul un partizan al unor sisteme cu partide unice. Partidul politic şi pluralitatea sa nu sunt decât nişte noţiuni limitate, în timp şi în spaţiu. Să privim experimentul social din Africa. Introducerea partidelor politice în ţările africane este o sechelă a colonizării sau a neocolonialismului care, departe de a favoriza democraţia, a zdrobit vechiul consens al democraţiei participative directe şi naturale, precoloniale. Este, deci, locul de a aduce noţiunea de partid politic la valoarea sa relativă reală şi de a nu-l sacraliza, din punct de vedere dogmatic.
Prea îndelungată vreme cei ce au crezut că Occidentul ar fi trebuit să se emancipeze de tutela politică a marei finanţe capitaliste, au privit lumea comunistă ca pe un exemplu. Acest exemplu s-a năruit astăzi, dar greşeala se repetă în sens invers. în Est, cei ce vor să-şi scuture jugul moştenit al stalinismului, găsesc modelul într-un Occident asexuat culturalmente, prin mediocritatea mediatică pan-atlantică! Mă gândesc la un exemplu. În 1967, vedeam la marginea magnificei statui dedicată reformatorului Jan Hus din Praga, plimbându-se studenţi cehi purtând drept podoabe enorme crucifixuri şi vechi decoraţii germane („Crucea de Fier”). O asemenea provocare nu era, în final, nimic altceva decât echivalentul oriental al studenţilor occidentali care arborau pe cămăşile lor, fabricate în SUA, portretele lui Stalin, Mao sau Che Guevara. Provocare chiar infantilă! În mod sincer, ce am putea pretinde unora sau altora? Dacă unii vă mint – în sistemul vostru politic – spunându-vă că sunteţi în paradis şi că infernul „este al celorlalţi”, în mod inconştient veţi crede invers şi veţi „zeifica” pe ceilalţi. Lipsă de nuanţă şi de sensuri dar, din punct de vedere psihologic, foarte logică.
A refuza vodka, pentru a nu bea decât Coca-Cola, nu este o soluţie. Să impuneţi tuturor Vodka-Cola, nici atât!

FRANCIS DESSART

________________