MONITOR CULTURAL * on-line

~Între tăcere şi disidenţă: rezistenţa intelectuală a unui eseist noncorfomist în occidentul atlantist

Publicăm, în acest număr, în exclusivitate, studiul  prezentat de Prof. dr. Francis Dessart la „Congresul Mondial al Scriitorilor”,  desfăşuraT în  septembrie 2005, la Belgrad. Prof. dr. Dessart este o importantă personalitate academică, de rang universitar, a cărui  carte „Reconquista” (apărută la Bruxelles şi, simultan, în traducere română) i-a adus o bine-meritată preţuire în cercurile intelectuale din întreaga lume. În mediile româneşti, „Reconquista” a constituit o excelentă temă de dezbatere, care va continua, cu siguranţă, şi în viitor.

*
Spre deosebire de colegii noştri poeţi, eseistul contemporan are logica obligaţie de a se angaja şi de a afirma păreri personale fn articolele pe care ie publică, indiferent de specialitate.

Începând cu acest fapt indubitabil, problemele încep să se adune…

Supuse sacro-sanctelor legi ale pieţei, editurile cu mare difuzare comercială practică, deci, pe nebăgate de seamă, o autocenzură, pentru a nu publica opinii ce ar repune în cauză partea stângă sau dreaptă a acestei societăţi negustoreşti de pe urma căreia trăiesc.

Dacă spre norocul autorului sau graţie insistentelor lui, eventual gratie curajului unor editori cinstiţi, lucrarea reuşeşte totuşi sa apară, ziariştii, comentatorii sau analiştii, care îşi moaie pana în cel mai dulce conformism, îşi vor face o datorie de onoare din ignorarea cărţii, din torpilarea ei sau defăimarea autorului.

Conformismul se transformă foarte lesne în neo-con-formism. Aşa se face că, în faţa mondialismului sau mai degrabă a globalizării, prezentată ca inevitabilă, nu-i mai găsim decât pe alter-mondi-alişti, adică pe partizanii unui mdndialism diferit. Autorii anti-mondialişti (mai ales cei care, ca mine, au devenit astfel în urma unor experienţe personale), sunt reduşi ori la tăcere, ori la dezvoltarea unor metode editoriale oarecum alternative.

După ce a ales disidenţa, eseistul liber va fi confruntat cu riscul de a nu se mai putea adresa decât unui public care îi împărtăşeşte total sau parţial opiniile.

Misiunea profetică intrinsecă, adică anunţătoare, riscă din păcate un fel de castrare intelectuală.

Şi, totuşi … Este de multe ori necesar să porneşti la atac (pentru a prelua un termen militar) cu atât mai multă vigoare, cu cât adversarul este mai solid. În faţa eseistului neconformist se ridică caracatiţe (un cap şi numeroase tentacule) sau hidre (multe capete), ori un hibrid monstruos între cele două!

Europa occidentală a fost multă vreme privită de către nişte bravi naivi, veşnic păcăliţi, ca o oază a libertăţii de opinie şi de exprimare. Fiecare, desigur, gândeşte ce vrea şi poate uneori (dar nu întotdeauna) să spună orice… Dar la ce serveşte?

Am avut chiar dreptul, pe vremuri, la o năvală de înşelătorii   intelectuale,   cum   ar fi pretinşii şi autoproclamaţii „noi filozofi”, a căror unică noutate era stilul oportunist…

Adevăraţii noi gânditori rămân striviţi de tăcere sau, atunci când deranjează prea mult, sunt asasinaţi ca Theo Van Gogh, la Amsterdam, în noiembrie 2004.

Dacă eseistul are curioasa idee de a-şi exersa pana în reflecţii de t’ip geopolitic, el va trebui să treacă peste o serie de tabu-uri pe care le-am califica drept „politic corecte” sau drept „gândire unică”, cu alte cuvinte drept cultura imperiilor mediatice.

Apreciez doi scriitori celebri pentru pertinenţa opiniilor lor: în primul rând, scriitorul francez Henry de Montherlant care spunea: „o singură naţiune care să coboare nivelul de inteligenţă, moralitate si calitate umană pe aproape întreaga suprafaţă a pământului, nu sa mai văzut de când există pământul. Acuz Statele Unite de a fi într-o perpetuă situaţie de crimă contra umanităţii”.

În ceea ce îl priveşte pe Virgil Gheorghiu, care scria atât în română, cât şi în franceză, el a făcut următoarea comparaţie interesantă: „America a creat civilizaţia tehnologică a secolului XX după modelul uzinelor Ford şi General Motors. Toţi oamenii civilizaţi, toţi cetăţenii acestei civilizaţii sunt piese sociale. Piese înlocuibile şi interschimbabile… Aceste fiinţe umane trebuie cu orice chip să devină unităţi standard… Oamenii trebuie să aibă dorinţe uniforme, gusturi uniforme, nevoi uniforme. Ei trebuie să aibă o respiraţie uniformă şi o viteză uniformă…”

Cum să te miri atunci că Monseniorul Virgil Gheorghiu – care nu era numai scriitor, dar şi prelat ortodox – proclama: „Americanii sunt automat duşmanii mei…

Cultura poate fi înăbuşită şi printr-un ajutor excesiv: Rând Corporation vă va furniza un stat la cheie cu o constituţie universal valabila, unicul model admisibil de democraţie, desigur. Alte fundaţii (care seamănă cu acel hibrid de hidră şi caracatiţă evocat mai sus) implantează universităţi, cumpără academii, creează suporturi mediatice, formează partide, totul în numele unor ideologii şi curente care preconizează „societatea deschisă”, atât de dragă lui George Soroş pe care Mahatir Mohamad îl acuza de „crime economice contra umanităţii”.

Ce poate face un gânditor adevărat într-o astfel de junglă, decât să intre într-o rezistenţă permanentă si să devină un dizident spiritual ?

Suntem cu toţii moştenitorii unor culturi naţionale multiseculare, izvorâte dintr-o civilizaţie europeană comună. Noţiunea de Europa nu poate fi redusă la cutare sau cutare instituţie evenimenţială, care confiscă ideea europeană pentru a face din ea o societate comercială atlantizată la ordinele fenomenului pe care Juan Bosch îl numise „pentagonism”.

Dacă Gramsci, în numele marxismului, evoca „luarea puterii culturale”, noi trebuie deci, să acţionăm, în numele eternului european, pentru recucerirea culturală a puterii”.

Mai de mult erau opuşi termenii de reacţiune şi revoluţie, dar semantica ne învaţă că reacţiune este substantivul legat de verbul a reacţiona, adică a nu accepta nimic pasiv, iar revoluţie înseamnă întoarcere la sine însuşi, deci întoarcere la origini, la tradiţie, tradiţia culturii noastre. Reacţiunea e, deci, un factor de progres autentic, iar revoluţia un imperativ tradiţional.

Să fie un paradox? Da, desigur şi chiar hotărât ! Eseistul liber se află, deci, în faţa propriei conştiinţe şi ar putea să nu fie singurul … Cine poate opri o idee din mersul ei? 

Prof. Dr. FRANCIS DESSART

Anunțuri