MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezarina Adamescu: „Schimb de daruri – spovedanie publică într-o tabletă spirituală“

Cum aş putea să aşez în balanţă imensele daruri cu care Tu m-ai binecuvântat încă de pe când  nu eram? Căci Tu mi-ai dat Doamne, hrana maternă şi apa vieţii pe care am alunecat, ţipând, la venirea în lume.

Mi-ai dat suflul cald, respirarea din nări, palpitul din inimă, mi-ai dat un trup armonios şi întreg, o gură să ţipe, să  zâmbească, să murmure cuvinte plăcute. Mi-ai dat ochi înzestraţi cu vedere, să privesc lumea înconjurătoare, să Te recunosc în toate alcătuirile pământului şi ale cerului îndepărtat, în toate alcătuirile apei adânci şi albastre.

Mi-ai dat priveliştea verdelui odihnitor care înmiresmează pădurile, munţii, câmpiile, cerul cu aştrii lui nenumăraţi şi necunoscuţi, vântul bătând cu putere sau doar adiind frunzele arborilor.

M-ai înzestrat cu simţire adâncă şi delicată ca să  pot să mă bucur de toate aceste comori gratuite!

Membre drepte şi lungi precum ale ciutei mi-ai dat, să alerg în voie prin crânguri. Trup mlădios ca o trestie. Totul, totul a fost neînchipuit de frumos de la naştere.

Avem haina albă a Ta şi eram neprihănită. Surâdeam lumii din jur, surâdeam vieţuitoarelor casei, lucrurilor mici şi sărace pe care puteam să le cuprind cu privirea. Apoi mi-ai lăsat liberă închipuirea, să pot construi edificii, castele, grădini…

Toate mi le-ai dat Doamne, şi erau atât de plăcute!

Mi-ai zis: Ia-le, sunt ale tale toate acestea. Păstrează-le-n pace şi dă-le şi altora. Înmulţeşte toate aceste daruri, presară-le ca pe seminţe şi ele vor încolţi, vor înflori, vor da roade…

Şi ele îţi vor prisosi iar ce-i de prisos, leapădă de la tine.

Nu-ţi aduna darurile, nu le stivui, nu se strânge pentru mai târziu. Căci numai dăruindu-le tu, le vei dobândi mai apoi, cu mult mai sporite.

Nu te zgârci, nu socoti, nu aduna şi nu scădea, căci nu tu trebuie să ţii socoteala, aşa mi-ai spus. Poartă-te ca un custode care are în grijă o mare comoară şi trebuie apoi s-o facă  să strălucească. Pentru ca împărţind-o, să capete alta, mereu mai aleasă, mereu mai bogată, mai altfel.

Câte surâsuri mi-ai dat, Doamne, în lunga mea viaţă? Chiar şi atunci când greşeam, Tu surâdeai cu înţelegere şi bunăvoinţă! De câte ori m-ai iertat? De câte ori mi-ai dat Sângele Tău, drept ispăşire pentru neglijenţele mele, pentru trădările mele? Câte picături s-au scurs, Doamne, pe piatra din Ghetsimani, pentru mine? Dar la stâlpul unde soldaţii Te biciuiau cu nemilă? Dar pe Calvar, când crucea Te rănea, apăsându-Ţi grumazii? Dar la Crucea  Golgotei, când au ţâşnit şuvoaie din mâini şi din picioare? Dar sub lancea soldatului care Ţi-a străpuns Inima-Ţi Preasfântă? Câte şuviţe au fost la picioarele crucii, strânse cu grijă de Maica Ta Preacurată, păstrate apoi ca relicvă? Dar pe giulgiul cel sfânt, câte urme de cuie şi bice?

Iată  ce mi-ai dat Tu Doamne, şi multe altele încă, de care nici eu uneori nu sunt conştientă!

Şi eu, ce-Ţi dau în schimb? Durere şi bice, cuie şi lanţuri…

Şi câteva lacrime plate izvodite nu pentru Tine, ci pentru  păcatele mele pe care uneori le deplâng, cu spaima atavică de a nu Te mai putea dobândi, merita, în viaţa veşnică…de cele mai multe ori le ignor sau mă fac că nu-mi aduc aminte de ele…

Sunt de-ajuns câteva lacrimi? Câteva rugăciuni spuse-n grabă, întrerupte de gânduri diverse, de vorbe-n răspăr, de gesturi deşarte? Câteva jertfe umile sunt comparabile cu Jertfa Supremă?

Nu sunt vrednică a mă jertfi, a suporta, a suferi nimic pentru Tine, măcar o renunţare, un mic semn că sunt recunoscătoare Acelui care şi-a dat, nici mai mult, nici mai puţin decât Viaţa Sa, ca să mă răscumpere. Cu câtă jenă îngenunchez lângă Cruce! Cu cât chin mă prostern la picioarele Tale!

Tu cum ai putut să speli picioarele altora şi eu nici măcar nu pot să-i iert, aducându-mi aminte de toate ofensele, netrecând nimic cu vederea? Mă obsedează orice mică ofensă neţinând cont că aceasta îmi poate aduce merite pentru cer, dacă le îndur cu răbdare.

Ştiai că vei fi trădat mişeleşte şi ştiai şi de către cine! Şi totuşi ai stat la masă cu el, l-ai numit „prieten”, ai împărţit cu el pâinea şi vinul întruchipând Trupul Preasfânt şi Sângele Tău Preacurat jertfit pentru cei ce trădează.

Ar trebui să ne urăşti de moarte, pe noi care ţi-am făcut atâta rău. Dar Tu nu eşti capabil de ură. Tu ne iubeşti, orice ţi-am face. Şi mereu Te jertfeşti pentru noi, oricât de nemernici am fi, oricâte ofense ţi-am aduce.

Cât timp, cât timp, Doamne trece, până să-mi aduc aminte de Tine?

Din 24 de ore, dăruite de Tine, câte secunde îţi rezerv, părându-mi şi aşa mult prea multe?

Şi Tu Te pui la dispoziţia mea, zi şi noapte. Mă ţii în viaţă, mă aperi, îmi insufli gânduri curate, mă ţii de mână să nu alunec, mă sprijini de umeri ca să nu cad, mă ţii la piept când mă clatin!

Cu câtă uşurinţă fug înapoi, la ale mele, departe de Tine! Cât mai departe de Tine, cât mai aproape de lume! Lumea care mă atrage în mrejele ei, precum un magnet – pilitura de fier. Şi eu nu mă pot opune. Măcar să încerc un gest de rezistenţă, cât de cât, să mă împotrivesc acestui trup pe care-l îndestulez cu de toate la cea mai mică cerinţă. Să nu-i fie foame, sete sau frig, să nu sufere nici o durere. Imediat iau măsuri de salvare, de precauţie, îl apăr, îl învelesc, îl îndestulez cu pastile, cu bunătăţi, cu somn dulce, cu imagini plăcute, cu gesturi molcome şi echivoce de amăgitoare ispită! Cât de departe sunt atunci de Tine, Isuse!

Cât de departe sunt când mă întristez că n-am bani, că  n-am destulă căldură, destui prieteni, destulă mâncare şi băutură, trai bun la serviciu, surprize plăcute, călătorii agreabile, muzică, dans, râsete, glume, cunoştinţe care imediat mă incită!

Măcar o dată să mă fi împotrivit acestor plăcute ispite, acestor prilejuri de aproape! Să fac ceva pentru Tine, o renunţare cât de mică. Să mă lipsesc de o plimbare, de o conversaţie, de un astfel de prilej de aproape! Ba le şi provoc uneori când mi se pare că viaţa mea e plictisitoare. Puţin divertisment nu strică. Nu pot renunţa la nimic şi mai strig către Tine să mă iubeşti cât mai mult! Cu ce preţ?  Pentru ce Te-ai apleca asupra inimii mele călduţe şi nerecunoscătoare? Pentru ce ai sta de vorbă cu mine? Pentru ce ai veni să mă locuieşti în inima mea, unde nu este  loc decât pentru oameni? Mereu ocupată e inima mea, Doamne, n-am loc pentru Tine.  Aş vrea dar nu pot, e mereu aglomeraţie mare, e înghesuială multă, ba un prieten, ba o cunoştinţă plăcută… Ba o amintire acaparatoare care nu-mi lasă loc de nimic altceva, nici măcar de o rugă în taină.

Câţi prieteni nu mi-ai trimis Tu să mă atragă la Tine! Câţi sfinţi nu s-au nevoit în genunchi pentru mine, pentru întoarcerea mea din abisul deşertăciunii! Câţi îngeri nu mi-au stat în preajmă şi nu m-au invitat să-i urmez până la Tine! N-aveam ochi, n-aveam picioare, n-aveam mâini, n-aveam buze, n-aveam inimă, n-aveam urechi să aud cum mă strigi prin prietenii Tăi, să mă întorc precum fiul rătăcitor, prăfuit, flămând, însetat, zdrenţăros, în casa Tatălui său, de pe cărările lumii!

M-ai fi primit, m-ai fi curăţat, m-ai fi spălat în Sângele Mielului, dăruindu-mi din nou cămaşa neprihănirii, m-ai fi făcut din nou, prietena Ta cea mai scumpă. Dar eu mereu refuzam fiindcă aveam, de fiecare dată altceva de făcut, mult mai urgent, mult mai important, mult mai atractiv…

De ce nu Te superi Doamne, pe mine? Şi cât mă mai îngădui, deşi de atâtea ori ţi-am pus răbdarea la încercare? Nu oboseşti să mă chemi şi să mă aştepţi la infinit pe mine, care mai preget?… Nu te-ai săturat de capriciile şi slăbiciunile mele? Nu ţi-e lehamite de trădările mele fără număr, care valorează mai puţin de 30 de arginţi?

Nu te scârbeşti de-o făptură aşa slabă şi lesne alunecătoare în păcat? Cât timp îmi vei mai ţine Poarta deschisă? Cât timp îmi vei mai ţine candela  aprinsă, Isuse? Cât timp îmi vei mai arăta drumul cel drept pentru ca eu să pornesc mereu pe o altă cărare?

Nu te dor îndeajuns loviturile mele?  Spinii şi şfichiul de bici nu ţi-au ars spinarea de ajuns?

Până  când mă vei chema din nou  alături de Tine? Până  când vei uita tot ce fac, iertându-mă  şi iubindu-mă  iar şi iară?  Până când mă vei numi: draga mea, prietena mea, iubita mea, sora mea mult dorită?

Iartă-mă  Doamne pentru infinita trădare, pentru faptul de a Te lovi de moarte prin indiferenţa şi nepăsarea mea. Iartă-mă şi nu mă  duce la osândă, ci mai îngăduie-mă, încă o zi, încă  o lună, încă un an, cât vei vrea Tu, până harul Tău mă va podidi pe de-a-ntregul, până când aripa îngerului mă va duce la Cer, să Te aflu, căci ştiu că Tu mă iubeşti necondiţionat, şi-Ţi verşi  Sângele Sfânt pentru mine!  Dar nu voia mea, ci voia Ta să se împlinească, Isuse!

Divinei Tale Milostiviri mă închin, oceanului Tău de Îndurare, unde fiinţa mea se află ca o coajă de nucă, în bătaia valurilor! Căci ce e o coajă de nucă într-un ocean de milostivire?

Asta îmi dai şi asta îţi dau, Doamne Isuse!
21 decembrie 2009

CEZARINA ADAMESCU