MONITOR CULTURAL * on-line

►Al Florin Ţene

„ACTUALITATE ŞI VALORI“ – o rubrică de Al. Florin Ţene

=============================================

PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR“, VOL. XXX

În seara zilei de 28 august a avut loc la Casa Centrală a Armatei din Bucureşti lansarea volumului XXX a dicţionarului  enciclopedic Personalităţi Române şi Faptele lor,1950-2000,de Constantin Toni Dârţu.La eveniment au participat zeci de personalităţi din toate domeniile de activitate intelectuală,din Capitală şi din ţară.La începutul manifestării a fost prezentat un film despre personalităţile cuprinse,de-alungul anilor,în cele 30 de volume.La acestă frumoasă întâmplare culturală au vorbit :Constantin Toni Dârţu,Al.Florin Ţene care a propus, la iniţiativa scriitorului Corneliu Leu, ca ziua de 29 august a fiecărei an să fie decretată Sărbătoarea Naţională a Limbii Române, propunere care a fost primită cu entiziasm din partea participanţilor.În continuare au mai vorbit,general Titus Popescu,prof.univ.dr.Ovidiu Predescu,etc.La manifestare, printre sutele,de participanţi ,au fost prezenţi: artistii Stela Popescu,Vladimir Găitan,poetul Bogdan I.Pascu,scriitorul Florin Grigoriu,doctor în medicina muncii,scriitor Alexandru Liviu Moldovan şi mulţi alţii.

Cu această ocazie scriitorul Al.Florin Ţene a înmânat Diplome de Excelenţă,din partea LIGII SCRIITORILOR,domnului prof.univ.dr.şi scriitor Ovidiu Predescu,general,scriitor Titus Popescu şi scriitorului Irimie Străuţ.

În încheiere a fost înfiinţată filiala din Bucureşti a Ligii Scriitorilor.Preşedintele filialei a fost aleas în persoana scriitoarei Elisabeta Iosif.Manifestarea s-a bucurat de un real succes.

___________________

REGIA DE TEATRU MOD DE A ESENŢIALIZA MESAJUL

Dacă, în teatru, în ansamblul lui, nu se face calea întoarsă până la matricea existenţială a personajului, aşa cum subliniază Cesare Brandi, referentul este esenţializat în mod optic şi după felul cum este „proporţionat” de viziunea regizorală prin care este percepută de spectator. Cu alte cuvinte prezenţa referentului mai trece şi prin concepţia regizorului pentru a deveni flagrantă.

De aici decurge ampla serie de esenţializări în contextul existenţializării unuia şi aceluiaşi personaj, sau a uneia şi alteia dintre piesele de teatru. Pornind de la această concepţie, tânărul regizor Horaţiu Ioan Apan, de-acum un experimentat om de teatru, (având în vedere nu numai anii „sacrificaţi” pe „altarul Thaliei”, ci şi originalitatea viziunilor sale regizorale în asamblarea scenică a numeroase piese de teatru), s-a oprit asupra autorului american Tenessee Williams cu a sa piesă „Menajeria de sticlă”, pe care a montat-o pe scena Teatrului Dramatic „I.D. Sârbu” din Petroşani şi a cărei premieră a avut loc în seara zilei de 19 octombrie a.c., O fericită alegere, ţinând seama de asemănarea, până la identificare, dintre subiectul şi atmosfera piesei şi realitatea de astăzi din ţara noastră, a prelungitei tranziţii prin care trecem, chinuitor de dureros. Premiera absolută a piesei „Menajeria de sticlă” de Tenesse Williams (1911-1983) a avut loc la 26 decembrie 1944, la Chicago, care a fost primită cu entuziasm de public şi critică.

Preluarea de către Teatrul Dramatic „I.D. Sârbu” din Petroşani (director Dumitru Velea), a piesei „Menajeria de sticlă”, la propunerea regizorului Horaţiu Ioan Apan, este un act de cultură, nu numai prin faptul că se aduce pe scenă o piesă a unui autor american ce a primit două premii Pulitzer, dar, mai ales, pentru concepţia regizorală în a tuşa elementele ce au similitudine cu realitatea românească, de a evidenţia virtuţile umane, prin contraste de caractere, gingăşie sentimentelor, în general trăirile pur umane, prin acurateţea jocului actorilor.

„Menajeria de sticlă” i-a adus autorului ei primul succes scenic. Piesa creionează un realism social profund, evidenţiind contrastele în scopul conturării caracterelor. Este vorba de drama femeii singure, Amanda (Francesca Chorbea, ce şi-a pus toată experienţa în realizarea unui personaj autentic), copleşită de civilizaţia unei societăţi ce acordă drepturi, dar nu şi satisfacţii. Reminescenţele unor elemente freudiene şi descătuşările pasionale o cuprind ca o chingă, într-un univers ce şi-l zideşte, încet şi iremediabil, precum viermele cuprins în propria-i gogoaşă.

Amanda mama a doi copii, Laura şi Tom, este o femeie părăsită de un soţ beţiv şi autoritar, îşi susţine cu energia „leoaicei” fiica care este infirmă. În dorinţa mamei de a-i găsi un soţ, fratele Tom îşi aduce prietenul, în speranţa căsătoriei cu Laura. Cu toate că Jim, prietenul, este logodit, întâlnirea dintre cei doi, foşti colegi de şcoală, îi dă Laurei încredere în viaţă. Este un balsam al speranţei. Această scenă jucată de actorii Nicoleta Bolcă (debut pe scena teatrului din Petroşani) şi Boris Melinte (Jim) este adevărată poezie, secvenţă de o expresie puternică ce declanşează în eul spectatorului o gamă vibrantă de sentimente. La această atmosferă contribuie muzica inteligent aleasă. Dar Laura rămâne în lumea ei, cu visuri candide rătăcite printre bibelourile de sticlă. Acestea căpătând simboluri şi conotaţii existenţiale. Refugiul în lumea cinematografului al lui Tom (Nicolae Vicol), reprezintă fuga de existenţa prezentului, în ultima instanţă de sine, dar rupe barierele dintre cele două planuri, realitatea şi imaginarul, construind un paralelism a două timpuri, unul trecut, trăit de bătrânul Tom (Rozmarin Delica, actor cu experienţă) şi cel prezent prin care trece fiul său, tânărul Tom.

Două prezenţe feminine predomină scena. Cea a Franciscă Chorobea, în Amanda, mamă care îşi apară cu o energie nemărginită fragilitatea fiicei sale Laura, dar în spatele acestei puternice personalităţi simţim acea sensibilitate care propulsează construcţia caracterului. Cea de-a doua prezenţă feminină, tânăra Nicoleta Bolcă, care vine de la Teatrul din Baia Mare, unde a jucat în spectacole de revistă, este o prezenţă ingenuă ce transfigurează infirmitatea într-o iluminare a ritmurilor fiinţei din interiorul eului. Mai subliniem o dată virtuozitatea Franciscăi Chorobea care atinge arpegiul dintre sublim şi autenticitate.

Întregul colectiv de actori şi cel tehnic au răspuns nuanţat la „vibraţiile baghetei” regizorului clujean Horaiu Ioan Apan care a făcut din premiera piesei „Menajeria de sticlă” o sărbătoare, având o sală aproape plină şi receptivă.

______________________

TEATRUL CA FORMĂ DE EXPRIMARE A SOCIETĂŢII

A explica înţelesul teatrului ca „expresie a publicului”, parte componentă a societăţii, în primul rând trebuie să acceptăm un dat de facto, că în acest context două unităţi sunt de facto: prima, realitatea socială în care omul e deopotrivă subiect şi obiect (deci: contextul, timpul, spaţiul, dramaturgul, regizorul, spectatorul), de partea cealaltă, piesa de teatru (mesaj, cod, valoare), ca realitate fictivă instituită de subiectivitatea creatoare (autor, regizor, actor). În acest sens, spectacolul de teatru apare ca însuşi nucleul întregului proces, „confirmată astfel de sensul desfăşurării lui şi de poziţia privilegiată ce o deţine faţă de ceilalţi factori”. (Ion Vasile Şerban). Important este că fiecare din aceşti factori ar exista doar prin şi pentru fiinţarea spectacolului, în timp ce acesta îl cuprinde pe toţi, subliniindu-le existenţa concretă.

Spectacolul de teatru venind din centrul procesului literar şi aparţinând, apoi, spaţiului determinant şi determinat, sferei materiale şi obiective, dar şi celei ideale şi subiective; teatrul îşi afirmă un dublu caracter: acela de fapt social, aparţinând lumii reale, natură supraadăugată lumii spiritului şi acela de fapt literar, existenţă ideală aparţinând lumii spiritului şi valorilor culturii, în condiţiile când în teatru, „textul trece pe un plan secund, iar ceea ce contează în primul rând este personajul care acţionează pe scenă şi motivul pentru care acţionează”. (Cesare Brandi). Această subordonare a textului faţă de actor nu alterează deci faptul esenţial conform căruia reprezentarea unei drame se află în acelaşi raport cu drama scrisă în care se află la parole faţă de limba folosită atât de autor cât şi de spectator. Acesta din urmă reacţionând, mai mult sau mai puţin, la text, în funcţie de ideile transmise, care coincid, sau nu, cu concepţiile lui. Există o axiomă. Ce înseamnă, deci, această axiomă? Întrebările tradiţionale îi confereau, în mod constant, un sens gnoseologic, îndreptând atenţia asupra posibilităţii de explicare a teatrului prin spectator (parte integrantă a societăţii), ori de cunoaştere a societăţii prin teatru. (Vezi operele lui Eschil, Shakespeare, Ibsen, Caragiale etc.) Prin teatru înţelegând expresia scenică a textului scris.

Caracterizarea noţiunii de dramaturgie ca proces social şi de teatru ca ansamblu de exprimare a textului scris, în care menirea actorului este de a purta un mesaj şi de a personifica o întâmplare, se poate face prin „ontologia existenţei sociale”.

Invenţia noii imanenţe obiectivării dramaturgiei, configurată ca o lume nemijlocit dată, trăită şi „jucată”, indiferent de idealitatea ei, se întemeiază pe sinele real („societatea în schimbul ei material cu natura”) nu poate să se despartă de aceasta până la decât într-un mod cu totul aparent. „Orice existent, scria undeva Goethe, este un analog a tot ce există, de aceea, cele existente ne par în acelaşi timp izolate şi legate între ele”.

Lumea scenică, aparent fictivă, trimite mereu spre lumea omului adevărat: nu ca spre o dovadă a validării, nu ca o condiţie a fiinţării ei ca o lume a omului. Subiectivitatea socializată îşi găseşte confirmarea propriei deveniri în dramaturgie, prin această cerinţă a obiectivării teatrului.

În contextul faptului că teatrul fiind „expresia societăţii”, dar nu în forma unei „conştiinţe despre”, ci ca o „conştiinţă de sine” a lumii omului, interioritatea acestei lumi se vădeşte ca destin al omului unui anume moment social. Astfel, teatrul se afirmă ca o conştiinţă a societăţii, a devenirii omului ca om. Tocmai acest fapt conduce spre coborârea teatrului la nevoile de a răspunde la întrebările ce frământă societatea la un moment dat. teatrul trebuie să fie oglinda – răspuns al acestor întrebări. Când acesta vine în întâmpinarea societăţii, prin problematica pe care o dezbate, întâlnirea acestora, a flagranţei şi prezenţei, face ca teatrul să devină instrument sau tribună a omului ca membru al societăţii. Să nu uităm, în acest context, că teatrul se bazează pe flagranţă ca suport al prezenţei, acesta explicându-se prin actorul-tramă, exponent al societăţii.

„Almanahul oamenilor de afaceri” 2005


Teatrul ca oglindă autoreferenţială

În urma cu câţiva ani buni avea loc pe scena Teatrului Dramatic „I.D. Sârbu” din Petroşani premiera absolută a comediei Veşnicie provizorie de Valeriu Butulescu. Iată, azi, aceeaşi piesă de teatru se joacă din nou pe aceeaşi scenă, dar într-o viziune regizorală nouă semnată de clujeanul Horaţiu Ioan Apan.

Dramaturgul petroşenean Valentin Butulescu, autor a şase piese jucate pe scenele teatrelor din: Petroşani, Deva, Bălţi (Reublica Moldova) etc. „creează un teatru modern – în care discursul dramatic îşi poartă cu sine propria sa oglindă autoreferenţială. De la paradoxulk scânteietor al aforismului, autorul s-a ridicat la drama constituită paradoxal (Dumitru Velea).

Veşnicie provizorie dezbate o problemă socială cu tangenţă în politic. Un cuplu de bătrâni pensionari, abandonaţi şi săraci lipiţi pământului, pe lângă faptul că sunt abandonaţi de societatea stat, aceasta prin instrumentele sale birocratice le anulează existenţa prin interstiţii brutale birocractice cu conotaţii kafkiene. Declarându-i morţi pentru a le lua locuinţa.

Personajele, Bătânul Dan Ivănescu şi Bătrâna (Mirela Cioabă) trec printr-o situaţie absurdă şi tragi-comică, atunci când la ora fatidică, patru şi un sfera, oră precizată de personaje obsesiv de-a lungul întregii desfăşurări a piesei, locuinţa acestora este călcată de un hoţ (Ovidiu Popa) care ulterior se dovedeşte mai uman decât reprezentanţii statului, mai hoţi decât hoţul. Acesta din urmă constată, în final, că nu are de furat decât nimicul, deoarece, cum spunea unul din cei doi bătrâni Toată viaţa am fost ocupaţi cu munca şi nu am avut timp să ne îmbogăţim. Regizorul Horaiu Ioan Apan abordează ideea futuristă de a aşeza spectacolul în mijlocul tabloului, conducând comedia spre un lirism tragic. Acest lucru înseamnă recunoaşterea prezenţei ca esenţială, în timp ce cuvântul apare ca un instrument al prezenţei. Acest fapt s-a văzut şi în reacţia favorabilă a spectatorilor.

Controlorul de electricitate (Radu Jurj), Inspectorul (Dorin Ceagoreanu), Sergentul (Rozmarin Delica) şi celelalte personaje jucate de: Chirilă Enache, Dan Nicolaescu, Manole Popoescu şi Liviu Timofte sunt tot atâtea instrumente ale statului prin care sunt spoliate până şi mizeria şi nimicul în care se află cei doi bătrâni pensionari.

Comedia Veşnicie provizorie este o acidă critică a clasei politice de astăzi, a birocratismului care conduce, nu de puţine ori, la situaţii absurde. Toate acestea sunt văzute de autor cu sarcasm, ironie şi tristeţe amară şi evidenţiate prin comicul de situaţie. Această coagulare de planuri a făcut ca nimicul să fie lăsat moştenire prin testamentul bătrânilor tuturor lucrurilor şi fiinţelor de pe pământ, împărţite acestora în mod egal.

Astfel se încheie tragi-comedia, care de fapt este un raţionament vizual şi estetic despre existenţă, făcut cu un ochi care râde şi altul care plânge.

Regizorul, având în vedere că teatrul este o sinteză a artelor, a îmbinat armonios ascuţirea dialogurilor, uneori strălucind aforistic, cu regia tehnică (Liviu Timofte), jocul actorilor cu efectele inedite şi surprinzătoare ale coloanei sonore şi lumini (Valentin Ioniţă şi Doina Matei), contribuind la conturarea spaţială a acţiunii în propria sa sferă gravitaţională. Regizorul subliniază în Programul de sală: Întâlnirea cu un text scânteietor generează multe idei regizorale Dificultatea punerii în scenă a piesei Veşnicie provizorie constă tocmai în efortul de a delimita ideile care pot constitui structuri închegate, coerente, de cele mai îndepărtate de centrul ideatic al piesei. Sper că acele elemente pe care le aducem în scenă, în mod coerent, să fie pe placul publicului şi să-i ofere bucurii. (Horaţiu Ioan Apan).

„Adevărul de Cluj”, Nr. 4093, 27 aprilie 2004

„Praguri şi Trepte”

noul volum de poeme al lui Victor Sterom, intitulat simptomatic „Praguri şi trepte”, Editura „Labirint”, Bucureşti, 2003, aduce o viziune personală asupra esenţei lucrurilor privite cu ochii plasticianului, printr-o frazare echilibrată a discursului.

Structurat în cinci cicluri, având ca titlu metafore raportate la Sfintele Scripturi: „Mergând vei ajunge”, „Început de lumină, „urme sunt pretutindeni”; „Praguri şi trepte” şi „Necunoscuta zero”, volumul aduce o percepţie nouă asupra felului de a se raporta la realitate în conjunctură cu divinitatea. Poezia din acest volum se exprimă prin circumscrierea unor trăiri vizionare, prin impulsul frenetice ce vibrează eul adus în metafizic: „Ding părea orb în mersul lui spre niciunde Fulgere ţi despicau hărţi tainice sub frunte dar nu înţelegea de ce de când foşnetele îi alcătuiau alfabetul dorit. Ding se mişca între un sunt alb şi o umbră de ramură căzută nu ajungea să trăiască limpezimea nu ajungea să moară în uitare ….” a şasea zi). Poetul forţează limitele realului iar experienţa e o epuizare sistemică a trăirilor, prin înşurubare în elementele credinţei. Fiecare poem este un tablou picat în manieră modernă, construit din elemente plutind în incognoscibil, dar din care se emană o complicitate şi înţelegere faţă de rotunda taină ce vrea să zboare să cânte-n ceruri arborii – catedrale, ierburi care brumează sinele nopţilor astrale” (început de lumină).

Interiorizarea crescândă ce urcă în tensiune pe parcurs ce citim poemele merge de la cogito-ul stabilit la implicaţiile lui Cogito-ul ca descoperire de sine repetată revelator nu e altceva decât o trecere a implicitului în explicit, de la conştiinţa atitudinală până la instrumentarea spiritului ce vibrează pe simţul poetului, îmi revin din visuri de mă copleşesc şi-mi tace verbul în ureche când norul şi furtuna îmi cad în genunchi tu fii cum este infinitul învaţă-mă să ştiu că pentru mine mori (când apari).

Simţurile sunt stimulate de întrebările pe care şi le pune, de la care, aparent, nu aşteaptă nici-un răspuns, dar care îl găseşte cititorul substituit în metafore, în sensurile lor: îmi aşez întrebările pe această întinsă nesfârşită margine despre tine mersul clipei viitoare îl arunc în haos ca pe un tranzistor şi meditez la crearea erorii (îmi aşez întrebările). Poetul conectează poemul la tensiunea căutărilor, lăsându-se străbătut de curenţii unei experienţe tainice, la limita dintre agonia fantastă şi neputinţă în faţa unor bariere (praguri) impuse de nepătrunsele taine ale naturii, sau evenimente social-politice: dar umblu printr-o ruină a unui fost imperiu prelins de lumea altfel lumi de-acum fără trepte de dus fără trepte de venit înapoi numai praguri prefăcute în lăuntrul şi calme cimitire …” (singur şi mut).

Victor Sterom are o conştiinţă istorică asupra existenţei prin care trece eul, nu este o atitudine specială sau una metodică, condiţionată de concepţia despre lume, ci un fel de instrumentare a spiritualităţii simţurilor, determinând o experienţă şi o viziune plastică despre un autoportret în mai multe variante „Laurenţiu Ulici”.

Poemele din acest volum se înscriu în noul curent ce vine după mâzga postmodernist şi denumit de mine globmodernul (vezi. Curierul primăriei clujene august 2000 şi Oglinda literară, nr, 20/2003), fiindcă ele exprimă întoarcerea pe jumătate la spiritul stilului modern. Poetul ne pune în faţa ochilor propria lui percepţie despre lume suprapusă peste ceea ce înţelege cititorul despre asta, reflectată în alteritatea noastră, oprindu-se cu precădere asupra amănuntelor ce ţin de vizualitate (Mircea Ciobanu).

După Victor Sterom, spiritul este ireductibil la forme, fiindcă formele sunt reductibile la spirit, această formă internă a poemelor constă în unitatea de ton, de percepţie, de frisoane a eului, de concentrare interioară, corespunzând constanţei profunde cu care poetul meditând rămâne fidel sieşi, misterului e fulgerul de sub nori ultima silabă o scriu cu muchea unei pietre care-mi ştie numele …, acel nume Victor Sterom de o sensibilitate mereu în expansiune şi o conştiinţă în stare de veghe.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

~„Pietrele Doamnei“ o cetate a Cuvântului

Colegii de la revista”Pietrele Doamnei”m-au invitat să scriu câteva rânduri despre aceată interesantă publicaţie ce complectează în bine peisajul revuistic din ţară şi să trasmit câteva gânduri de sinceritate cititorilor săi. O fac cu multă bucurie, deoarece am găsit în această revistă dragostea faţă de locurile natale şi de oamenii lor. In primul rând doresc să subliniez că sunt uimit de bogatul conţinut al acestei reviste scrisă cu competenţă, acribie şi dragoste pentru cuvântul scris. Se vede că în fruntea ei se află doi scriitori, care pe deasupra sunt şi dascăli de frunte care de curând au fost primiţi în LIGA SCRIITORILOR de expresie română de pretutindeni.

Eu sunt de pe meleagurile mioritice vâlcene, mai precis din Drăgăşani unde rădăcinile viilor fierb toamna mustul în care se decantează tot soarele lumii. Această zonă se aseamănă cu peisajul geografic al localităţii Domneşti unde istoria are paginile ei de glorie.

De câte ori primesc PIETRELE DOAMNEI, după ce îi parcurg paginile, îmi vine în minte ce spunea filosoful grec Constantin Tsatsos:

“Există lecturi care te ajută să-ţi aprofundezi problemele şi există lecturi pentru a fugi de ele”. Pentru mine această publicaţie din Domneşti scrisă de oameni iubitori de litera scrisă cu “pana”sufletului se încadrează în prima parte a aforismului filosofului grec.

Imi dau seama că aceşti ctitori ai revistei sunt adevăraţi luminatori prin cuvânt, ce învăţaţi sunt, învăţând necontenit pe dânşi şi învăţând necontenit pe alţii, să- parafrazez pe N. Iorga.

Aflându-ne la sfârşitul unui an în care revista a căpătat valenţe noi, şi la începutul unui nou an, doresc din suflet cititorilor şi ctitorilor acesteia, sănătate şi putere de muncă pentru a face să strălucească , la fel ca briliantele, PIETRELE DOAMNEI .

La MULŢI ANI şi rodnici!

AL. FLORIN ŢENE

Preşedintele LIGII SCRIITORILOR de expresie română de pretutindeni

____________

~„Horea – lumina moţilor de sub geana Apusenilor“

Era într-o zi de sfârşit de februarie a.c.Dimineaţa deschisese ochii mijind a lumină de primăvară.Cinci iubitori de istorie şi literatură s-au întâlnit în faţa statuii lui Horea,de pe strada Horea,din Cluj-Napoca pentru merge, cu un autoturism, în comuna Horea din judeţul Alba, la festivităţile ce marcau 223 de ani de la martiriul lui Horea,Cloşca şi Crişan,conducătorii Răscoalei ţăranilor români din Transilvania(1784-1785).

Roţile autoturismului înfăşurau kilometri după kilometri îndreptându-se spre Ţara Moţilor.Parbrizul se transformase într-un ecran al unui film despre cele cinci ipostaze ale roatei:”Roata Luminii”,”Roata olarului”,”Roata Norocului” şi “Roata Morţii”.Peisajele de pe Valea Arieşului scăldate într-o lumină vioaie ne făceau nouă,celor cinci din autorurism:Vasile B.Gădălin,Sorin Matei,Lazăr Morcan,Ioan Potinteu şi Al.Florin ŢENE,fi de sânge ai acestui ţinut de baladă,sau adoptivi, să înţelegem spiritul de libertate al moţilor.Arieşul curgea tumultos purtând mai departe ,în şoaptele valurilor,veşnicia credinţei strămoşeşti,a luminii şi iubirii de neam şi moşie,dar şi iertarea pentru cele petrecute sub Roata Morţii,însă nu şi uitarea.

La intrare, comuna Horea ne-a întâmpinat cu Poarta Monumentală sculptată în lemn cu imagini din istoria locului,dar şi cu MONUMENTUL ROATA LUI HOREA, conceput de clujeanul Lazăr Morcan, cu ani în urmă, lângă un izvor care parcă murmura cuvintele”Fie ca niciodată ROATA să nu mai taie drepturile moţilor!”De aici am început să urcăm pe un şleau de tină spre Fericet,pe o distanţă de 4 kilometri.Ajunşi în vârful muntelui parcă ne aflam deasupra lumii.Peisajele inundate de lumină şi ,din loc în loc,pătate de albul imaculat al zăpezii întregeau filmul acestei zile încărcată de simboluri.

Aici,am fost întâmpinaţi de primarul comunei Horea ,Corneliu Olar şi consilierii locali.Cu această ocazie s-a inaugurat Casa Memorială”Horea” şi monumental martirului conceput de năsăudeanu Nistor Ioan-Radu.Erau momente de parcă undeva , sus , după o scamă de nor,Horea cânta la fluier balada propriului destin.Era doar o iluzie.Incepuse slujba de parastas şi sfinţirea Casei memoriale şi a”Crucii Manciului”oficiată de ÎPS Andrei,Arhiepiscop ortodox de Alba Iulia şi un sobor de preoţi din zona munţilor Apuseni.

Desfăşurarea concursurilor de cântece din tulnic şi recitare din lirica legată de

Horea,Cloşca şi Crişan la care au participat elevii şcolilor generale din comunele Horea şi Albac au avut o unanimă apreciere din partea numeroşilor participanţi veniţi din judeţele Bistriţa-Năsăud,Cluj,Alba,Maramureş,etc.Şi acum ne răsună în urechi versurile poeţilor Ion Mărgineanu,,Al.Florin Ţene şi Vasile B.Gădălin(poezii publicate în revista DOR DE DOR ,redactor şef scriitorul Marin Toma),prin metafora cărora martirii Horea,Cloşca şi Crişan erau prezenţi la propria comemorare.

Sub cerul înalt care revărsa o lumină primăvăratică Grupul vocal mixt al Centrului Cultural”Horea”şi taraful”Moţul”din comuna Horea a încins HORILE FERICETULUI în care s-au prins întreaga asistenţă.Alături de noi simţeam suflarea martirilor venită dinspre munţii şi văile ce se prinseseră şi ele în horă alături de noi.

Această frumoasă manifestare a fost organizată de Primăria şi Consiliul local Horea,Primăria şi Consiliul local Albac,Consiliul Judeţean Alba,Arhiepiscopia Ortodoxa Alba,Unirea Pres,Societatea Culturală Patriotică AVRAM IANCU din România şi LIGA SCRIITORILOR.

La întoarcere spre Cluj stelele înlăcrimau pe cer”lacrimi de roată”,iar Arieşul purta spre vale mesajul de mărturisire ale clopotelor din turlele bisericilor ce anunţau întoarcerea martirilor în inimile noastre.

Al. FLORIN ŢENE

____________

~„Lumea bună“

Problema sintacmei lumea bună a fost prezentă de-alungul istoriei,fiind abordată de societate în diferite moduri de înţelegere,în funcţie de evoluţia societăţiii omeneşti.In antichitate şi evul mediu lumea bună era înţeleasă ca inegalitate socială între oameni şi ca expresie a voinţei divine.

Astăzi,felul de înţelegere a acestei expresii impune câteva constatări preliminare.Reţine în primul rând atenţia faptul că termenul acesta se referă la elemente ale realităţii social politice şi culturale extreme de diverse,în funcţie de etapele diferite ale istoriei ideilor.

In present în această sintacmă descoperim mai multe sensuri de înţelegere:elită,notorietate,personalitate,vedetă şi vedetism,etc.Prin termenul de elită sunt desemnaţi marile figuri ale istoriei,eroii,conducătorii politici,slujitorii de rang înalt ai structurilor social-politice ale societăţii,liderii unor organizaţii care acţionează în societate,alte grupuri social-profesionale care se afirmă că ar avea un rol social deosebit,trăsături de excepţie care le caracterizează şi le disting de masa membrilor societăţii sau de alte grupuri şi comunităţi umane.Această categorie era indentificată cu aristocraţia.(Vezi:Despre rolul sistemului educaţional de E.Suleiman în Les elites en France,Le Seuil,Paris,1979).

Notorietatea nu înglobează,neapărat,o valoare umană cu trăsături de excepţie,ea se caracterizează prin apariţia regulată şi insitentă,chiar agresivă,pe sticla televizorului sau pe prima pagină a ziarelor ca exponentă a înţelegerii greşite a valorilor,prin abordarea din unghiul frivolităţii a percepţiei valorilor umane.Iar personalitatea desemnează pe cei care într-un anumit gen de activitate,opţin performanţe remarcabile,de obicei greu de realizat fără aptitudini deosebite sau în urma unui efort de excepţie.

Intre elite şi personalităţi există o diferenţă.Elitele sunt purtătorii unor virtuţi ale individului ca persoană singulară.In acest sens,termenul se foloseşte pentru a distinge un artist de valoare,un om de ştiinţă sau un sportiv care realizează recorduri inaccesibile.Intrucât aceste performanţe individuale sunt expresia cultivării unor virtuţi sau trăsături general-umane şi probează capacitatea omului de a se depăşi pe sine prin talent şi efort deosebit.

Personalităţile,spre deosebire de elite,sunt recunoscute prin activitatea depusă în domeniul său,dar care nu ajung la recorduri inaccesibile.Ele sunt cunoscute şi recunoscute într-o accepţiune mai restrânsă.Atât elitele,cât şi personalităţile,pot beneficia de notorietate dacă ar fi promovate de mass-media,dar,acestea lucrează în tăcere,ele provin din România profundă,şi pun trăinicie la temelia culturii,ştiinţei,artei,fără a beneficia,din păcate,de notorietatea oferită de micul ecran sau prima pagină a ziarelor

Vedetele(nu vedetismul)sunt acei artişti care şi-au câştigat o mare popularitate,pe când vedetismul unor persoane se caracterizează prin tendinţa de a se pune în evidenţă cu orice preţ printr-o atitudine de afirmare exagerată a propriilor calităţi.

Această sintagmă de lume bună este atot cuprinzătoare, prin faptul că ea cuprinde un evantai deschis al caracteristicii personalităţilor,fie că sunt din lumea artistică,literară,televiziune,presă,domeniul ştiinţific,dar şi din lumea afacerilor.

Vedetismul este o caracteristică a oamenilor lipsiţi de modestie,a celor care suprasolicită o trăsătură personală fără a o putea duce spre ascensiunea dorită.Această caracteristică negativă o găsim la aşa-zisele vedete de televiziune cu grafomania şi idecenţa lor.P.P.Negulescu în Geneza formelor culturii(Tipografia Bucovina,I.E.Toronţiu,Bucureşti,1934)abordează şi această temă,uzând de un bogat material de istoria culturii şi rolul creştinismului în echilibrarea distanţei dintre veleitarism,profesionalism şi vedetism,iar C.Rădulescu –Motru în Vocaţia,Bucureşti,ed.a ll-a,subliniază rolul omului de vocaţie,ca dezvoltare superioară a personalităţii.Acesta,spune Motru,trebuie să-şi pună munca sub semnul responsabilităţ

Ii pentru viitoprime şi pentru realizarea comandamentelor timpului;fiecare clipă o simte ireversibilă,şi prin aceasta El,omul de vocaţie,elita,personalitatea,dar şi vedeta,realizează un destin.EL,omul de vocaţie,este fructul mesianismului şi al făuritorului de civilizaţie.
Din păcate,în prezent,din cauza mass-mediei,şi în special al televiziunilor comerciale,valorile care sunt specifice şi caracterizează lumea bună s-au inversat,din lipsa educaţiei estetice a marelui public.In funcţia estetică se îmbină analiza şi creaţia,teoria şi practica.De aici provine şi natura sa complexă.

Omul contemporan vrea multe şi are multe idealuri.Vin clipe de crize,cu importanţă globală,când avem impresia că se va realiza în sfârşit ceea ce îşi doreşte omul dramatic al vremii noastre şi ceea ce socotim că se află în centrul vieţii.Nu vom reuşi să ne înţelegem dorinţele şi să le deosebim adevărata formă şi nici măcafr să ne apropiem şi să vedem clar ce se întâmplă.

Omul din lumea bună,eul său enigmatic şi de nepătruns ,nu se află acolo unde bănuim că-l vom întâlni.

Al. FLORIN ŢENE

______________

~„Un ciclu al recitirii istoriei valorilor“

„Personalităţi române şi faptele lor” de Constantin Toni Dârţu – o enciclopedie a inteligenţei româneşti (Volumul XXIII)

În „Cugetări”, Nicolae Iorga spunea, la pa-gina 46, că „Înţelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se câştigă cu bobul”, fapt demonstrat şi în cazul domnului Constantin Toni Dârţu, care, de mai bine de şapte ani adună, bob cu bob, faptele personalităţilor române, într-o adevărată enciclopedie a românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic, dar şi din diaspora.

Ceea ce face Constantin Toni Dârţu echivalează cu munca a sute de cercetători din institutele de cercetare de profil. dar, spre deosebire de acestea, nu absoarbe şi nici nu iroseşte bani publici. Această mare lucrare se constituie într-o memorie a secolului XX. „Dicţionarul” a ajuns la volumul XXIII şi se constituie într-o istorie a inteligenţei româneşti, pri-vită documentarist, ceea ce înseamnă istoria culturii noastre în sine. Autorul acestui „Dicţionar” transformă faptele personalităţilor şi situaţiile contemporane lor într-o operă a reprezentării. Această amplă lucrare este întocmită şi cu sprijinul preşedintelui de onoare al „Academiei oamenilor de Ştiinţă din România” – Filiala Iaşi, domnul acad. Cristofor Simionescu, care, în „Cuvânt înainte”, subliniază: „Descoperim oameni care prin dăruire, sacrificii, inteligenţă, profesionalism şi talent au lăsat şi lasă în urma lor semne palpabile de progres, opere nemuritore, precum lucrări monumentale, stiluri proprii de pictură, descoperiri ştiinţifice, invenţii, progrese semnificative în medicină, poezii pline de simţire şi talent, contribuţii la modelarea sufletelor şi aducerea lor mai aproape de divinitate”.

În cele 23 de volume sunt cuprinse perso-nalităţi româneşti din toate domeniile de activitate şi ţări, precum S.U.A., Canada, Germania, Franţa, Italia, Israel, Belgia, Olanda Grecia, Suedia etc.

O calitate deosebită a acestui amplu „Dicţionar” este că promovează şi face cunoscute memoriei istoriei personalităţi din România profundă, acei oameni de cultură, ştiinţă, culte, creaţie. Ei în tăcere muncesc şi creează valori în toate domeniile, fără a stârni în jurul lor „scântei” de tip propagandistic, pentru a umple prima pagină a ziarelor sau sticla televizoarelor. Sunt acei oameni ce nu confundă valoarea cu notorietatea, permanenţa cu clipa efemeră.

Cele 23 de volume apărute, până în prezent, se constituie, pe drept cuvânt, în adevărate oglinzi ale înălţărilor spirituale, ce vor penetra viitorul. Sunt zestrea de necontestat a unui popor harnic, viteaz şi inventiv. Dar, toate aceste „memorii ale oglinzilor” nu s-ar fi exprimat prin lumina lor şi nu ar fi ajuns la masa de cititori şi cercetători, dacă nu ar fi existat o personalitate înzestrată cu dragoste faţă de oameni şi faptele românilor, dăruit de Dumnezeu cu talentul acribic al cercetătorului ca Toni Constantin Dârţu, care se ghidează în realizarea acestei enciclopedii după motto-ul: „Tot ce suntem este rezultatul celor ce am gândit şi făcut”, motto aşezat pe prima pagină a volumului III al acestui „Dicţionar”.

Fiind o „carte document”, cum se exprimă conf. univ. Dr. Petre Dunca de la Facultatea de Litere a Universităţii de Nord, volumul XXIII al „Dicţionarului” continuă să descopere persona-lităţi şi să consemneze, pentru eternitate, operele acestora, din viaţa spirituală, medicină-dacologie, medicină-literatură, psihiatrie, lite-ratură, filologie, pictură, memorialistică, mate-matică, poezie, cultură, silvicultură, muzică, lupta antidrog, armată, colecţii de artă etc.

Nu ar fi fost posibilă realizarea acestei mari enciclopedii a inteligenţei româneşti dacă alături de autorul acesteia nu s-ar fi aflat personalităţi ca: Maria Magdalena Ballantyne (Anglia), Cezar Baciu (grafician), Mihaela Baciu, tehnoredactor, artistul plastic Sorin Spiridon Gâtu, un mare sufletist, preţuitor al cultului prieteniei.

Volumul XXIII al „Dicţionarului” „Personalităţi române şi faptele lor” cuprinde oameni de cultură, spiritualitate, ştiinţă şi artă de excepţie, selectate din 16 domenii de activitate, având un „Cuvânt înainte” semnat de acad. Cristofor Simionescu, „Cuvântul autorului”, ecouri din presă, Radio şi Televiziune, încheindu-se cu „Personalităţi cuprinse în volu-mele I – XXII. În tomul IV, redescoperim şi faptele familiei mele de scriitori, Ionuţ, Titiana şi Al. Florin Ţene, ceea ce constituie o bucurie în plus.

Volumul de care vorbim exprimă, după pă-rerea mea, ceea ce scria La Bruyere în „Caracterele”, pag.22: „O vie recunoştinţă este legată de o mare simpatie şi prietenie faţă de fiinţa care ne îndatorează”, deoarece, aşa cum specifică Constantin Toni Dârţu, în „Cuvântul autorului”, „Ceea ce dorim să demonstrăm prin această lucrare este că există oameni iubitori de oameni, care pun tot ce au mai bun în ceea ce fac, rezultând astfel lucruri valoroase, indife-rent de vremurile în care se nasc şi trăiesc”.

Volumul XXIII cuprinde, deci, personalităţi croite pe măsura istoriei noastre, acele în ale căror creaţii rezidă un asemenea general. Oamenii mari ai culturii şi ştiinţei româneşti sunt aceia ale căror lucrări proprii cuprind acea substanţialitate care este voinţa şi necesitatea spi-ritului naţional, inclusiv universal. Hegel spunea că „Fericit este acela care şi-a croit soarta conform caracterului său propriu, voinţei şi bunului său plac, bucurându-se astfel de existenţa sa”. Însă, adaug eu, istoria culturii şi ştiinţei româneşti nu a fost şi nu este tărâmul fericirii. Din această perspectivă trebuie să înţelegem volumul XXIII, ce se deschide cu prezentarea laborioasă a I. P. S. Vasile Costin Târgoviş-teanu, fost Arhiepiscopul Târgoviştei, născut în Satul Nou de Sus, de pe meleagurile Maramu-reşului. A publicat trei cărţi şi zeci de studii. I. P. S. Vasile Costin Târgovişteanu rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut, un mare suflet şi păstor de suflete, „Iradiind seninătate, pace (…) aducând lumină celor din jur”.

Un alt mare ierarh de pe meleagurile mitologice ale Maramureşului, Prea Cuviosul Emanuil Rus, Arhimandrit, Dr. în filologie, Stareţ al Mânăstirii Bixad, este prezent în acest volum. A publicat zeci de studii şi articole în presă şi reviste de specialitate, fiind participant la sesi-uni ştiinţifice. Semnând 23 de cărţi, Prea Cuviosul Emanuil Rus este un suflet deschis spre credincioşi pentru a ne împărtăşi şi înţelege înalta Dumnezeire.

O altă personalitate prezentă în paginile acestui „Dicţionar”, ajuns la vol. XXIII, este Napoleon Săvescu, doctor stabilit în S.U.A., publicist, animatorul unei mişcări cultural-istorice deosebită. Volumul continuă cu Dumitru Gălăţean-Jilet – medic stomatolog şi scriitor, Delia Corina Don – medic specialist, născută în Baia Mare, László Pokorny – cadru didactic – Facultatea de Farmacie din Târgu Mureş, poeta bucureşteană Victoria Elena Milescu, ieşeanul Cristodor Cuciureanu – inginer, colonel, publicist, poet, Claudia Dana Jelcean – poetă, profesoară, personalitate care depune o muncă deosebită în domeniul prevenirii şi consilierii anti-drog din Gherla, despre care pictorul şi ziaristul Sorin Spiridon Gâtu spunea: „Familia profesorilor Jelcean-Claudia şi Radu-Ioan ne-a simţit alături de ea atât pe noi, cât şi pe instituţiile abilitate şi implicate în această mare şi grea misiune”. „Dicţionarul” continuă cu Vsevolov Clopot – poet, istoricul literar Gheorghe Hrimiuc-Toporaş, Valeria Tofan – artist plastic, Dorel Petrehuş – pictor şi muzeograf, maramureşean iubitor de culoare, cu numerose expoziţii, organizate în ţară şi peste hotare, Gheorghe N. Mirică – inginer şi scriitor, profesorul universitar doctor Marcel N. Roşculeţ, Ioan I. Câmpeanu – profesor, doctor în istorie, Grigore Avram – dr. ing. în silvicultură, profesor universitar şi poet, născut la Maieru, situat pe cursul superior al Someşului Mare, Constantin Istici – muzician, culegător de folclor din Gherla, artistul liric Vasile Tcaciuc, Eugen Boie – comisar-şef de Poliţie, şef Birou regional Cluj al Agenţiei Naţionale Antidrog, iniţiator de programe şi activităţi în rândul tinerilor, şi nu numai, Titus Popescu – general-maior, preşedinte al Cenaclului literar „Vasile Cârlova”, şi Constantin Teodorescu – medic şi colecţionar de artă.

Iată evantaiul policrom al unui volum care, cum spunea dr. Gabriela Haja pe ultima copertă a volumului discutat, contribuie „la răsplata morală a personalităţilor aparţinând controversatei ultime jumătăţi de secol XX se materia-lizează în acest volum, pe care autorul îl înţelege ca un act de dreptate, umanitate şi civilitate” fiindcă „Dicţionarul” lui Constantin Toni Dârţu se coagulează într-o frescă a inteligenţei româneşti, o enciclopedie care dă răspunsuri şi legitimitate unor personalităţi dintr-un spaţiu cultural-istoric românesc, care au ştiut, trecând peste multe vicisitudini, că libertatea de creaţie este tocmai prin ceea ce omul devine om, deci, principiul fundamental al spiritului.

AL.FLORIN ŢENE, scriitor, preşedintele „Ligii Scriitorilor”români de pretutindeni

___________

~„Profil literar Mircea Popa: sentimentul din sâmburele cuvântului“

În urmă cu aproximativ 30 de ani, era prezent la mai toate lansările de cărţi şi simpozioane literar-ştiinţifice din burgul de la malurile Someşului Mic un tânăr înalt şi drept, ca un brad, ce vorbea cu precizia cercetătorului, cu acurateţea creatorului de idei şi elocinţa profesorului.

Întotdeauna pe străzile Clujului ce duc la Biblioteca Universitară „Lucian Blaga”, sau spre redacţiile revistelor „Steaua” sau „Tribuna”, este observabil de la distanţă, fiind cu un cap, la propriu, dar şi la figurat, mai înalt decât media trecătorilor. Răspunsul la salut este cu o înclinare de cap, fapt ce demonstrează că profesorul ne-a văzut, dar, aşteaptă gestul bineţii pe care o merită.

Îi citeam articolele şi studiile răspândite mai în toate revistele literare şi aprweciam exactitatea analizelor literare şi abundenţa de informaţie. Cărţile pe care le-a semnat, aura care s-a format în jurul său de critic literar, care nu iartă şi nu trece cu vederea, m-a făcut să amân întâlnirea noastră, şi datorită timidităţii mele. Despre personalitatea profesorului universitar dr. Mircea Popa îmi vorbise şi soţia mea, poeta Titina Nica Ţene, prin anii ’80 ai secolului trecut, pe când lucra în redacţia revistei „Tribuna”. Dar cunoaşterea reciprocă s-a produs în redacţia revistei „Cetatea Culturală” ce funcţiona la etajul I din Primăria clujeană. Această cunoaştere a fost posibilă datorită poetului Ion Cristofor, care îşi pregătea doctoratul, având ca îndrumător pe Mircea Popa. Tocmai în acel moment, mi-am dat seama că Profesorul Mircea Popa este un om deschis dialogului, iar râsul produs de o glumă bună este molipsitor pentru ceilalţi convivi.

Dorind să-i aflu trecutul, ascensiunea în lumea literelor, am consultat mai multe „Dicţionare”. Născut la 29 ia-nuarie 1939 (Domnule Profe-sor de pe acum vă trasmit din inimă, alături de familia mea de scriitori şi telecineaşti, tradiţionalul „La mulţi ani!”). În localitatea Lazuri de Beiuş, judeţul Bihor, Mircea Popa a urmat studiile filologice la Cluj, pe care le-a terminat în anul 1960. De-a lungul timpului, s-a specializat în critică şi istorie literară. A fost, pe rând, cercetător şi responsabil al colectivului de istorie literară la Institutul „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca. Şi-a luat docto-ratul în litere la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. A debutat în revista „Steaua” (1963). A primit premiul „N. Iorga” al Academiei Române.

Printre volumele publicate, enumerăm o parte dintre ele: „Ilarie Chendi” (1973); „Istoria presei literare din Transilvania până la 1918” (în colaborare, 1980); „Tectonica genurilor li-terare” (1980); „Octavian Go-ga între colectivitate şli solitudine” (1981); „Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu” (1982); „Timotei Cipariu – ipostazele enciclopedismului” (1994); „De la N. Filimon la G. Călinescu” (1982); „Estuar” etc. Este editor şi îngrijitor de ediţii: G. Bariţiu, O Goga, L. Blaga, I. Slavici, Emil Isac, N. Papilian, Vasile Goldiş şi multe altele.

Nu ne permite spaţiul tipografic pentru enumerarea întregii activităţi a unui om care şi-a dedicat întreaga viaţă istoriei literare, a criticii literare şi, nu în ultimul rînd, profesoratului, fiindcă astăzi studenţii Universităţii din Alba Iulia se bucură de informaţiile şi înţelepciunea acestui dascăl.

Chiar dacă unele idei ale noastre nu se suprapun aceluiaşi „calapod” privind opţiunea că fiecare scriitor îşi are locul lui în marea sitorie a culturii române, fiind loc pentru toţi, idee susţinută de mine, iar exclusivismul e demolator. Vârfurile, în orice domeniu, nu pot exista fără o bază, fără cei mulţi, care creează, cei din România profundă. Dar, tocmai acest „conflict” de idei îmi stimulează sentimentele de empatie pe care le am faţă de această personalitate.

Într-una din zilele acestei toamne frumoase, cu revărsarea de roade şi-o mare de galben, am călătorit împreună cu Micrea Popa spre oraşul Gherla. Eram invitaţi la un simpozion de istorie şi istorie lite-rară ce s-a desfăşurat la Muzeul de Istorie din oraşul ctitorit de armeni şi în care se află un superb tablou semnat de Rembrand, „Coborârea de pe cruce”, tablou ce se află în Biserica Armeană din centrul oraşului.

Discuţiile pe care le-am avut cu Mircea Popa, în microbuz, dar şi cu ceilalţi cercetători de la Muzeul de Istorie din Cluj, aureola de distins om de înaltă cultură şi-a căpătat mai pregnant conturul.

… Când merg pe strada Napoca din centrul municipiului Cluj şi văd deasupra celorlalte capete unul mai înalt cu un cap, sunt sigur că este Profesorul Mircea Popa, îndreptându-se spre redacţiile de pe strada Universităţii. Atunci, îmi pregătesc salutul ce are în sâmburele cuvântului acel dram de aur al sincerităţii şi al respectului pentru Domnul Mircea Popa.

AL. FLORIN.ŢENE

_________________

~O carte de atitudine -Constantin Mustaţă: „Dialoguri cu Raoul Şorban”

Un scriitor şi publicist care vibrează la rezonanţele evenimentelor este Constantin Mustaţă, autorul a peste 16 cărţi constituite într-o enciclopedie de fapte, evenimente, oameni şi operele lor.

În majoritatea cărţilor sale, autorul ştie să se ridice uşor deasupra obiectului investigat şi să-l analizeze în şiruri de conexiuni care iluminează o epocă, o personalitate, o mentalitate, un fenomen, are înzestrare pentru analogia rapidă şi pentru scenariul de idei, iubeşte coerenţa şi armonia teoretică în interfernţă cu faptele.

În interviurile luate la diferiţi oameni de cultură de către Constantin Mustaţă, investigaţia este dublată de empatie, exprimarea sclipitoare are savoare polemistă, care incită convivul la destăinuire, mod de abordare a discuţiei ce duce spre o extragere a esenţialului, asemeni unui burete îmbibat de apă şi stors.

Investigatorul stă sub semnul raţiunii, dar şi analistul Constantin Mustaţă lucrează sub zodia intelectului. Acest fapt îl descoperim în cartea „Dialoguri cu Raoul Şorban”, apărută la Editura „Anotimp”, 2002, ce conţine 17 interviuri, luate omului de cultură, scriitorului, analistului politic, istoricului de artă şi nu în ultimul rând pictorului Raoul Şorban.

Trebuie subliniată tehnica reporterului care înainte de a pune întrebările, „construieşte” un preambul esenţial, introductiv, asemeni unui vestibul, care, subtil, ne introduce în atmosfera temei discuţiei.

Aşa cum ne mărturiseşte autorul cărţii, aceste dialoguri au fost rea-lizate în etape diferite, fapt ce dă posibilitatea cititorilor şi istoricilor li-terari să compare, să urmărească evoluţia unei concepţii şi mentalităţi în contextul istoriei contemporane. Dicţiunea ideilor exprimate în interviuri îşi au originea, practic, în felul şi conţinutul întrebărilor puse de reporter, este un mod de expresivitate a intelectului.

Astfel, Constantin Mustaţă prin întrebările puse, obţine răspunsuri pe măsură, care construiesc coerent evantaiul imaginii unei personalităţi de seamă din cultura şi istoria recentă a noastră: Raoul Şorban născut la Dej, în 1912. Acesta fiind fiul compozitorului şi pianistului Guilelm Şorban, autorul cântecelor: „Mai am un singur dor” (Eminescu), „Pe lângă plopii fără soţ” (Eminescu), „Numai una” (Coşbuc), şi a altor cântece pe versuri de Bolintineanu şi diferiţi poeţi clasici. Fiind descendent al unei vechi familii nobiliare din Ardeal, menţio-nată în 1266 de Regele Bela al IV-lea. Face studii la Dej, Cluj, Conservatorul „Gh. Dima” din Cluj, la Milano şi Facultatea de Drept la Cluj. Debutează publicistic în ziarul „Patria” din Cluj. Are expoziţii personale la Botoşani, Bucureşti, Baia Mare, Cluj. În perioada 1936-1956 picturile sale s-au bucurat de atenţia criticilor de artă. În 1938 este numit Director al Cabinetului Rezidentului Regal al Ţinutului Someş şi preparator la Catedra de Istorie a Artei, a Universităţii din Cluj. În perioada 1939-1944 este ataşat de presă la Ministerul Afacerilor Străine. În 1940 este arestat de Poliţia legionară la Bucureşti. În 1942, este arestat de autorităţile statului ungar. După un an, înfiinţează singura Editură Românească din Ardealul de Nord. În 1944 organizează şi participă la acţiunea de salvare a evreilor din Transilvania de Nord, aflată vremelnic sub autoritatea Ungariei. Pentru aceste fapte, la 7 aprilie 1987, Institutul Comemorativ al Martirilor şi Eroilor Holocaustului „Yad Vashem”, cu sediul la Ierusalim, îi acordă titlul de „Drept între popoare” ca neevreu care a salvat evrei de la moarte. Este Cetăţean de Onoare al Statului Israel. În 1990, publică „Fantasma imperiului maghiar şi Casa Europei”. În perioada 1945-1946 este Consi-lier de presă la Preşedenţia Consi-liului de Miniştri. Organizează Sindi-catul Mixt al Artiştilor, Scriitorilor şi Ziariştilor din Cluj. În 1946, este numit Director al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, iar în 1947, organizează împreună cu academicianul Virgil Vătăşianu şi prof. Gyula László, primul Salon de Artă Plastică al Transilvaniei.

În anul 1949, în semn de revoltă faţă de atitudinea potrivnică a regimului comunist, este eliminat din viaţa academică şi exclus din viaţa socială. În 1950, este zugrav la o cooperativă din Cluj, pentru reeducare. În 1952, este arestat de către Securitate. În cele 4 arestări din 1940, 1942, 1945, 1952. totalizează şase ani de privaţiune de libertate, fără a fi judecat şi condamnat. În timpul detenţiunii comuniste, Ion Iliescu avea funcţii politice mari. În 1956 îl găsim redactor principal la Editura de Stat pentru Literatură şi artă, după care, în 1963, este reintegrat şi în învăţământul academic, ca profesor şi secretar ştiinţific, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.

Conferenţiază la Budapesta, Paris, Haifa, München. În 1986, publică o carte-document „O viaţă de artist, între München şi Maramureş”. Este cetăţean de onoare al mai multor localităţi. În 1999, i se conferă titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”. Este autorul a aproximativ 20 de cărţi de critică şi istoria artei, , de istorie şi atitudine.

Toate aceste sumare date pe care le-am expus aici sunt extrase din textul mărturisirilor al cărţii lui Constantin Mustaţă.

Subliniez aici faptul că atât Raoul Şorban, cât şi Constantin Mustaţă, fac parte dintre acele personalităţi provenite din România profundă care în tăcere şi cu migală, construiesc fără să agaseze „electoral” consumatorul de cultură pe micile ecrane, sau pe primele pagini ale revistelor.

Această panoplie de evenimente trăite contribuie la conturarea pregnantă a personalităţii Omului care a fost Raoul Şorban, ce a avut un rol însemnat în istoria noastră recentă, având o mentalitate şi o educaţie de adevărat român, dar şi de european.

Cartea semnată de prestigiosul publicist Constantin Mustaţă, membru al unor organizaţii profesionale naţionale şi internaţionale se constituie într-o frescă de istorie cu un personaj pe aceeaşi măsură. Fiind o sinteză exemplară de lecţie de viaţă, de instrucţie şi talent, deopotrivă prilej de încântare, cunoaştere şi iluminare culturală.

AL. FLORIN ŢENE

___________________

~„Economia de piaţă şi arta“

De-a lungul istoriei omenirii, a existat o interfe-renţă nedisimulată între dezvoltarea forţelor de producţie şi evoluţia artelor. Între aceşti doi poli s-a stabilit un raport de biunivocitate. Istoria confirma că, în perioadele când mijloacele de producţie s-au aflat în concurenţă de piaţă, valorile culturale au cunoscut oînflorire substanţială.

Istoria, „cartea de mărturisire a veacurilor”, cum o numea Nicolae Bălcescu, arată că arta, în general cultura, a jucat un rol considerabil în formarea, educarea şi stimularea oamenilor pe calea procesului evolutiv al civilizaţiei, inclusiv în dezvoltarea mijloacelor de producţie. Arta, ca expresie a gândirii superioare a omului, nu a fost niciodată în contradicţie cu economia de piaţă, formă de stimulare a plus-valorii, a concurenţei şi calităţii. Prin ea se realizează legătura necesară între om şi mediul său valoric. Realizarea sa plenitudinală nu este cu putinţă omului în afara informaţiilor provenite din câmpurile artelor, ştiinţelor, vieţii sociale în totalitatea ei.

Într-un fel, a comunica prin artă înseamnă, dacă ar fi să folosim expresia lui Haidegger, „a fi în lume”, ceea ce echivalează cu „a fi cu ceilalţi”.

S-a observat, pe scara de valori a istoriei, că arta, şi în general cultura, a cunoscut o înflorire substanţială atunci când economia concurenţială a avut o evoluţie ascensorială. Astfel că, arta modifică prin dimensiunea ei cognitivă, spirituală, câmpul vieţii sociale şi influenţează la rândul său, evoluţia economiei prin rolul său educaţional.

În cercetarea noastră am descoperit că arta, prin instrumentele ei, se află într-o interdependenţă cu progresul societăţii. Existenţa unui flux continuu şi sistematic venit din domeniul culturii prin educaţie şi informaţie, ierarhizat valoric şi prioritar, poate contribui la îmbinarea deciziei economice şi politice, particularului cu universalul, teoreticului cu practicul. Din această perspectivă, cultura şi arta ne apar ca păstrând un loc de neînlocuit în însuşi interiorul sistemului social. În acest context, trebuie să precizăm că marile capodopere ale omenirii au fost create în contextul economiei de piaţă, rezistând timpului istoric tocmai datorită faptului că autorii lor au respectat cerinţele economiei de piaţă, dar fără să se abată de la principalele coordonate, estetice şi morale ale artei. Numai aşa operele de artă au putut ieşi la lumină pentru a fi cunoscute public. Dar, întotdeauna, o câtime din „plus-valoare”, produsă de „forţele de producţie”, cu ajutorul „mijloacelor de producţie” concurenţiale, a revenit culturii prin forme de sponsorizare, donaţii, mecenat etc. În acest proces, se observă că se formează un cerc: cultura oferă informaţie, educaţie şi ştiinţă, necesare dezvoltării forţelor şi mijloacelor de producţie, iar la rândul lor, acestea returnează o parte din plus-valoare dezvoltării culturii. Însă să nu uităm că economia de piaţă stimulează cultura promovând acele opere cerute de piaţă. Dar nu întotdeauna piaţa reglează şi valoarea. de aceea, există diverse forme de sprijinire a artei. marile capodopere s-au născut în societăţi cu economie concurenţială de piaţă. În pictură, pentru a enumera numeroasele cazuri, noi redăm doar câteva: Murillo, Caravaggio, Dali, N. Grigorescu, Paul Serusier, Van Gogh; în literatură: Tolstoi, Strindberg, Liviu Rebreanu etc. Toate aceste personalităţi au beneficiat de instituţia mecenatului, de acea câtime de care aminteam din plus-valoare.

Operele de artă viabile sunt acelea care răspund şi cerinţelor pieţii, pe de o parte, gustului publicului, pe de alta, dar şi nivelului estetic. Filosoful grec Tatos spunea că operele de artăşi autorul lor trebuie să reflecte societatea din care fac parte, dar vai de acela care reflectă numai aceasta. De aici reiese că ele trebuie să consune cu esenţa valorilor umane, pentru a rezista timpului.

Există o mişcare secretă a cărţilor pe rafturile bibliotecilor. Dacă într-o perioadă dată, un autor se află pe primul raft, există situaţii când acesta trece în penumbra interesului public, trece pe rafturile secundare. Fenomenul se modifică şi se manifestă datorită interesului publicului pentru această operă de artă, iar locul ei, pe primul raft, este luat de altă operă.

În literatura noastră există multe astfel de cazuri. Nivelul mereu mişcător, instabil, al poziţiei cărţilor pe rafturile bi-bliotecilor, este reflectat prin însuşi caracterul unei epoci, prin gustul publicului, şi nu în ultimul rând, prin poziţia autorului în ierarhia socială şi chiar politică. Dacă între cele două războaie mondiale, şi după, Victor Eftimiu era un scriitor fecund şi activ în viaţa literară şi socială, , răsfăţat al zeilor şi al momentului, al scenei şi presei, obscurul autor al „Plumbului”, George Bacovia, vegeta într-o provincie pustie.

Acum valorile s-au inversat. Cărţile lui Bacovia au captat atenţia cititorilor, iar operele lui Eftimiu au trecut în conul de umbră al uitării, pe raftul de jos ale bibliotecii.

Din experienţa istoriei, instituţia mecenatului are multe de învăţat. În primul rând, într-o economie de piaţă, această instituţie de sprijinire şi finanţare a artei şi a culturii în general, are un rol însemnat, în discernământul finanţării operelor de artă, să nu cadă în jocul amăgitor al personalităţii sociale şi politice a autorului. Sunt cazuri când de fapt, se sponsorizează autorul şi nu opera.. În această situaţie, are de pierdut societatea şi, nu în ultimul rând, sponsorul finanţator, care pierde ocazia de a rămâne în istoria culturii un mecena al orizontului vizionar, echilibrat, cel ce sprijină şi descoperă valori reprezentative.

În condiţiile actuale, fiecare patron poate deveni un mecena, dacă este un iubitor de cultură şi de artă. El este dator prin educaţia primită, prin locul ce-l ocupă în societate, să returneze câtimea necesară dezvoltării culturii şi artei care, la rândul său, l-a făcut prin educaţia primită, să ajungă ce a ajuns. El poate pune umărul cu adevărat la consolidarea şi expansiunea maximă a unei conştiinţe culturale profesionalizate şi dispusă a-şi măsura forţele în planul sincron al „naţionalului” şi „universalului”, în condiţiile europenizării şi a tendinţei globalizării.

AL. FLORIN ŢENE

_______________