MONITOR CULTURAL * on-line

►Adrian Botez

__________________

A FI „COOL“, NU A FI CULT – SAU: MEGA-PROSTUL, MASTURBAREA ŞI…„CULTURA“

În seara zilei de vineri, 11 iulie 2008, în cadrul emisiunii radiofonice Chef de vorbe (de pe România Cultural), un oarecare Petre Fluieraşu (cică redactor-şef la o revistă Arcada…) s-a străduit, din răsputeri, să fie un mega-prost – şi a reuşit din plin! Colega lui de revistă, Severina Nu-Ştiu-Cum, a mai ratat din ocazii…

Tema emisiunii : cultura în general şi cultura de divertisment („entertainment”-ul). „Ideile” … fluieraşului: o colecţie din cele mai tembele şi iresponsabile „panseuri” ale gibonilor epocii contemporane (pe post de „lideri de opinii” – de au fost posibile apariţia pe piaţă a Codului lui Da Vinci şi a „piesei” Evangheliştii…).

Iată ce „perle” a emis belferaşul, un mucos rârâit (el ar fi spus …”graseiat”…) şi plin de sine, ca un balon de bâlci:

-„Detergenţii şi cărţile trebuie să fie tratate la fel pe piaţă”.

-„Lasă dracului principiile morale; când ai de vândut cărţi care trebuie să se cumpere, nu trebuie să te împiedici de nişte prostii cum sunt principiile morale”.

-„Eminescu, azi, ar fi un nimeni, care s-ar cocoşa pe computer şi Internet. La fel şi Hristos”.

-„Hitler şi Stalin trebuie luaţi azi ca model, în ce priveşte dictatura publicităţii”.

-„Astăzi, totul se vinde! Şi sufletul se vinde”.

-„Eşti liber cu cât eşti mai dependent şi mai manipulat de lucruri/obiecte şi de reclamele TV!”.

-„Dacă vrei să ai succes pe România Cultural, lasă-l dracului pe Verdi şi pune maneaua!” (…îi dădea indicaţii „fluieraşul” realizatoarei emisiunii, o doamnă excesiv de reţinută în exprimare…).

-„Viaţa e frumoasă.pentru că nimic nu contează!”

-„Dacă aş scrie o carte şi editorul mi-ar zice că nu se vinde, şi ar spune să schimb ceva ca să se vândă – eu aş schimba totul! Dă-le dracului de idei, cea mai tare carte e Codul lui Da Vinci, şi cărţile lui Sandra Brown sunt tari, şi Stăpânul Inelelor – pentru că se vând! Vânzarea e totul, nu mă interesează personalitatea scriitorului !”

-„Totul este să mă simt eu bine! Cultura secolului nostru este senzaţia!”

-„Eu nu vreau decât bani, prin care să capăt puterea în lume!” etc. etc.

Mega-prostul trebuia întrebat:

-„Puterea…să CE ?!” Căci, dacă pentru tine nu contează decât „să te simţi bine” – cea mai potrivită activitate a ta ar fi … masturbaţia! Şi tot ce crezi tu că ar fi cultură godăcească de troacă (pe linia nici măcar a „plaisir-ismului” ci a …”binesimţirismului”) – ar fi, de fapt, tot masturbaţie şi rezultat al masturbării, provocând alte masturbări, în lanţ – onanism hazardat, sămânţă azvârlită în neant…

Au intervenit, în emisiune, prin telefon, doi oameni mai în vârstă, sugerând că nu trebuie să se coboare autorul în cloacă, ci să încerce autorul, prin opera sa, să ridice, din cloacă, omenirea… – belferaşul a pufnit într-un râs dispreţuitor (el, probabil, şi-l pretindea mefistofelic) :”Vezi? Nişte moşi , total depăşiţi!”

Interesant e, totuşi, că tovarăşa lui de revistă, Severina Nu-Ştiu-Cum , s-a dovedit, în final, mult mai rezonabilă decât el (încercând să îngâne ceva despre necesitatea unui marketing mai bun pentru cărţile bune…( – dar belferaşul a înlăturat-o, suveran, cu cotcodăceli indignate : „Pe mine nu mă interesează decât Dan Brown, Sandra Brown şi Coelho! Nu mă interesează să rămân, mă interesează să câştig bani, ACUM! Vor masele să se distreze , fac orice să-i distrez! Aşa e peste tot în lume!”

Dacă ASTA e generaţia ce vine după noi, o generaţie de mega-proşti, total iresponsabili, care vor să fie doar „cool”, „trendy”, pentru a câştiga bani – azvârlind cultura în cloacă – atunci evoluţia spirituală terestră va suferi o gravă şi lungă eclipsă.

Fluieraşii aştia, care zic că vor puterea în lume – să CE ? să fie moţul cloacei ? – nu sunt nici măcar animale „plaisir”-iste , ci sunt monştri ai anti-spiritului. Animalul are instinctele sale de origine divină – pe când „fluieraşii” sunt plini de porniri distructive, de sorginte satanică. N-au nici un Dumnezeu, afară de Ban şi Maţ. Ei nu ştiu ce-i, nu măreţia divină – dar nici măcar istoria! – ci sunt nişte onanişti ordinari, care nu folosesc sămânţa divino-umană, pentru Creaţia Autentică – ci o amestecă, într-o exaltare dementă, cu glodul-murdărie-spurcăciune!

Cu ei nu se poate discuta nimic despre funcţia cathartică a artei/culturii – despre originea cultuală a culturii şi despre menirea soteriologică a culturii . Ei ar sta în cap în mijlocul mlaştinii – şi-ar înlocui faţa cu bucile, numai să atragă şi să exploateze „masele”, dezvoltându-le monstruos, acestora, valenţele de degenerescenţă ale epocii noastre (Kali Yuga ).

De unde să ştie un mega-prost, un „fluieraş” (de fapt, o flatulaţie ambulantă…) că există şi o cultură de divertisment absolut onorabilă, vie, profund morală, de cea mai înaltă calitate spirituală, cu strălucite valenţe evolutiv-spirituale? De unde să ştie că la români, spre exemplu, cupletele lui Constantin Tănase şi cântecele Mariei Tănase , de la Cărăbuş, au susţinut, prin geniul lor fulminant, profund autohton, o generaţie întreagă, să nu se cufunde în tăcere laşă, în frenezia perdiţiei?! Teatrul de estradă, cupletele lui Alexandru Maximilian, interpretate, cu vervă, de Stela Popescu şi Al. Arşinel sau cele ale lui Nae Lăzărescu/Vasile Murariu – sunt, unele, adevărate bijuterii de Duh şi biciuitoare de impostură, de imoralitate, de goliciune de Duh…De unde dicernământ la un mucos vedetist, pentru a înţelege că un Radu Tudoran, cu Toate pânzele sus!, sau un Constantin Chiriţă, de care numai sfertodocţii îşi bat joc, azi, când vorbesc despre Trilogia în alb ori Cireşarii – ofereau (şi încă oferă!) un divertisment excelent, pentru tinerii neinfectaţi de manèle, rock şi, în genere, de MAHALAUA anti-spirituală?

De unde să afle un monstuos campion al masturbării verbale şi al maţului umflat, că Shakespeare nu a fost o prostituată care şi-a numărat „6 miliarde de exemplare” în palmă, ci un demiurg terestru, din opera căruia şi următoarele secole vor fi, probabil, obligate să reţină măcar câteva versuri memorabile?!

De unde să ştie că există divertismentul genial al lui Beaumarchais, care a revoluţionat moravuri la marginea secolelor XVIII-XIX – dar şi piese de rezistenţă ale unui Victorien Sardou,”bulevardierul” – piese care stârnesc un râs inteligent şi azi? – iar peste Canalul Mânecii, şi prozatorul Jerôme K. Jerôme, şi prozatorul George Bernard Shaw au creat un soi de „divertisment” de o calitate şi rafinament estetic nu doar „rezistente” în istorie – ci cu energii adânc-meditative, „înhămate” la micro-revoluţii spirituale?…că, la celălalt capăt al Europei, ruso-sovieticii Evgheni Petrov şi Ilia Ilf au creat, pentru nemurire, cele mai scăpărătoare briliante ale divertismentului, cu „bătaie” de duh peste veacuri ?…că anglo-americanul Charlie Chaplin, prin micuţul său vagabond, Don Quijote modern, temerar cavaler în zdrenţe, a produs râsul cu lacrimi, divertismentul care îţi scormoneşte sub jiletcă sau sub cămaşa-ţi zdrenţuită, pentru a-ţi re-plămădi verticala, spre Ceruri, a sufletului (în plin proces de intoxicaţie, prin Hollywood-ul industriei banilor, prin imoralitate…)?!

Dar pentru cine vorbesc eu toate astea? Pentru „fluieraşi”-flatulaşi-laşi?! Nu, ci pentru cei care trebuie să înţeleagă, în ceasul al treisprezecelea, să-i arunce, cu capul în jos, în cloaca plină de propriile excremente, pe monştrii flatulanţi/fluieraşi – şi să promoveze, cu osârdie, pricepere şi insistenţă, fie şi prin dezgustătoarele mijloace ale „pieţei”, marile opere ale artei divine, prin care să deblocheze Kali Yuga…Arta nu e „detergent” decât în sensul sacru-purificator.

Dar problema e alta: vor avea ce promova, acei agenţi de marketing, vor avea, ca obiect de „promo”, opere de înaltă spiritualitate (de care tot facem vorbire…) – dacă şi autorii se iau după „ideologia”…fluierată?!

Pentru ca să înlocuieşti „cool” cu cultura, manelele cu operele lui Verdi, şi să nu dai faliment – e nevoie ca întreg edificiul social (românesc şi mondial) să se de-manelizeze, de-mahalagizeze – …în loc de Sarkozy, să revină un Charles de Gaulle… în loc de Băsescu, măcar un Cuza sau Carol I, în loc de Tăriceanu, măcar un Ionel Brătianu…

Despre prozele celui mai strălucit romantic spaniol, Gustavo Adolfo Bécquer, se spune că ”parcă au fost scrise pentru nimeni – şi tocmai de aceea au căpătat statut de pagini pentru totdeauna…(…). Iar legendele sale nu se vor stinge niciodată” (cf. Arturo Berenguer Carisomo, La prosa de Bécquer, ed. II, Sevilla, 1974) – pentru că misiunea artistului (şi, deci, a culturii-cult) este de a pipăi şi deschide omenirii căi spre transcendent.

Fireşte, nici Apocalipsa nu pretinde că se vor mântui toţi proştii…Nici vorbă! Cât despre „fluieraşi”…ce să mai vorbim!

____________________

LUCRURILE AU AJUNS DEPARTE , IN TARAMUL DIAVOLULUI „-GANDURI LA O „PETITIE” IMPOTRIVA CATEDRALEI MANTUIRII NEAMULUI

Am citit, cu atentie, mesajele celor care sunt asa de furiosi pe Catedrala Mantuirii Neamului…Eu as lua lucrurile foarte in serios…Sunt scrise , ca mesaje , o gramada de prostii, dar…sa ne gandim la cine le alimenteaza, de aduce situatia din Romania anului de gratie 2007 la nivelul satanismului Frantei, pregatita de masoni, in 1789, de catastrofa spirituala, in urma careia Franta geme si azi, si va mai geme inca vreo suta de ani, de aici incolo…Sa nu luam in usor deloc rezultatele perfidei propagande, care se infiltreaza pana in oasele si in adancul sufletului unor ignoranti jalnici/neajutorati si al unor patachine „englezite”la Tv-Atomic sau MTV…, …dar si al unor veritabili nemultumiti…(…care nu apar pe „blogg”…- dar carora li se implanteaza exact aceasta mentalitate exprimata pe „blogg”!!!). Evident ca, printre „blogg-eri”, din moment ce au calculator, pe care sa scrie toate nazbatiile astea, nu se afla adevaratii saraci… Niciunul nu stie macar o bruma de istorie, ca sa aiba ce-si aminti, si anume ca aceasta mult-hulita de ei Catedrala a fost in planul primului Patriarh al Romaniei, Miron Cristea, spre a-i cinsti pe cei cazuti in primul razboi mondial…

Dar mesajul unei femei : „Noi, ceilalti, multi, dar mici, nu mai contam se pare nici in ochii bisericii, cea mai putreda si mai dezgustatoare instituitie dintre multele de pe la noi…(nota mea: parca o aud pe o „femeie” (?) din Halele Parisului – anul 1789!!!)” – m-a pus serios pe ganduri. De ce o FEMEIE, adica o „nascatoare de fiinta”, deci, teoretic, care are obligatii morale chiar mai mari decat barbatii (ea ar trebui sa se gandeasca la sanatatea si viata copiilor ei de acum, sau a viitorilor ei copii… – de ce sa fie atat de „in violent dezacord” cu Biserica-Hristos…???!!!) – este atat de incrancenata, impotriva Bisericii?! Numai Satana vorbeste prin ea? Chiar numai ea este vinovata de atat de adanca patrundere a Satanei in sufletul ei?!

Observati, va rog, ca cca. jumatate dintre mesaje leaga Catedrala Manturii Neamului de Tariceanu…de politica si politicieni…Acest amestec ar parea caraghios si absurd, daca n-am sti, si eu si dvs., ca B.O.R.(nu in totalitate, dar prin prea multi reprezentanti!) a facut o greseala (printre altele): prea s-a secularizat, prea a suflat in „vantrelele” politicienilor…prea s-au dus multi preoti, sa se „vada pe sticla”, alaturi de politicieni…adica, de acei oameni care, dupa 1989, s-au dovedit mai atei si mai fara frica de Dumnezeu decat chiar comunistii ante-1989…TOTUL-TOTUL A FOST/ESTE SPECULAT DE NE-PRIETENII ORTODOXIEI!!! (…presa de azi, aservita slugarnic , 100%, dusmanilor crestinatatii, cum spunea dr. N.Paulescu – ar muri, n-ar mai avea sens, daca nu s-ar pune in slujba propagandei anticrestine!!!)

Apoi , e drept ca „blogger”-ii confunda, din ignoranta, Ortodoxia cu Catolicismul si Protestantismul… – dar, cu-adevarat, numai unii preoti isi fac desavarsit misiunea, iar altii (…si, deh, omul de rea-credinta abia asteapta sa aiba pe cine da vina, numai pe sine, NU!) isi bat joc de misionarismul sfant al ortodoxiei…Crestinii „maraie” despre competitii de „masini tari” intre preotii unor parohii vecine…, despre taxe arbitrare si exorbitante, pe botez/incestinare, pe nunta…, dar si pe inmormantare!!! (…exista, fara nicio exagerare, in Vrancea, cazul unui preot care i-a lasat pe oameni cu mortul in drum, pentru ca nu s-au inteles de la taxa…). DE TOATE ASTEA PROFITA, FARA NICIO RUSINE, PROPAGANDA CATOLICA (extrem de vicleana, reptilina…) SI CEA PROTESTANTA SI NEOPROTESTANTA…

…Sunt atat de multe de pus la punct, cu buna-credinta si hotarare, in interiorul B.O.R., incat alegerea acestui Patriarh al…tuturor, numai al romanilor ortodocsi, NU… – a cazut ca o mare napasta pe capul Neamului nostru…O s-o ducem, cu ajutorul Lui Dumnezeu, si Crucea asta…

___________

„Cine suntem“

În ultimii ani, cultura română, atât de debilă şi dezorientată, până la năuceală sau abulie/frigiditate spirituală, fie a refuzat cartea, „din principiu” (dacă avem telenovele, şi pe ecran, şi în realitatea socio-politică, la ce mai e bună cartea?!) – fie a avut nevoie de un soi de „viagra cultural-spirituală”: critica sub formă de „reclamă”…ca la „oale roşi”…

Ei bine, pentru prima oară, după 1989, apare, în România, o carte care depăşeşte, de departe, prin conţinutul energic şi bine clădit conceptual, orice potenţial de miorlăială şi scremătură de „critică reclamatistică”…Nicio reclamă comercială n-ar fi în stare să se apropie, fie şi vag, de „flash”-urile orbitoare de idei, ale cărţii. Este printre extrem de puţinele cărţi postdecembriste, în conţinutul ideatic al căreia autorul ei crede fără nicio rezervă, dar şi fără preţiozităţi ori sclifoseli „de rating”: Dan Puric rosteşte, aproape că …răsteşte vorbele, de parcă ar vrea să re-ritmeze paşii şi bătăile inimii unei largi mulţimi umane, de mult dezobişnuită cu mersul normal, cu sistolă-diastolă normale…Din pricini de continuă ţopăială acefală.

Cartea începe printr-o Recomandare şi printr-un Îndemn al părintelui-cărturar Iustin Pârvu: Urmaţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege – după care urmează, pe post de Prefaţă, rândurile lui Dan Ciachir: Dan Puric, un apologet ortodox – iar la finalul cărţii, Gheorghe Ceauşu schiţează o Postfaţă: Dan Puric, un foc nestins. Recunoaştem, cu umilinţă creştină, că n-am citit aceste adaosuri, decât după ce ne-a durut inima de dorul după conţinutul/cartea deja parcurs/ă…

Între Îndemnul ieromonahic şi Postfaţă, se întind zece capitole (un amestec de interviuri şi de reflecţii în singurătate, dar o singurătate în TOTALĂ comuniune cu Duhul Neamului Românesc – ale genialului „mim” român, aflat în plină pantomimare, de mare expresivitate şi de maximă urgenţă, întru Rezumare Revelatorie a Fiinţei Spiritual-Ortodoxe Româneşti ): Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei; Zodia supravieţuirii; Demnitate creştină; Cauză şi efect; Cele trei priviri; Zece leproşi; Cine suntem; Lumină de om şi de neam românesc.

Cum grăieşte Dan Puric? Bine, adică într-un răspăr cutezător, bătăios (stil rezolutiv, precum cel parabolico-evanghelic – cu fascinante paradoxuri), precum se şi cade unui autentic creştin, faţă de tot ce este fariseic, ascuns sub necinste şi iresponsabilitate/non-demnitate. Precum Ilie Cleopa sau Petre Ţuţea. Precum însuşi Modelul Logos-ului Umano-Divin, în „tranşeele” din faţa Templului din Ierusalim – MÂNTUITORUL HRISTOS. Răspărul nu aparţine lui Gică Contra – ci Luminatului şi, la rândul său, Luminătorului/Călăuză întru Drumul spre ORTODOXIE, spre Lumina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului – spre SINGURUL REPER STABIL (după expresia consacrată a lui Crainic, „puncte cardinale în haos”).

Despre ce vorbeşte Dan Puric (recunoscut ca ucenic al maestrului iniţiator, ieromonahul/”părintele” Atanasie), în cartea de faţă? Despre tot ceea ce noi nu mai îndrăznim, sau nu mai suntem în stare să rostim, clar şi răspicat, ci doar bâlbâim şi bâjbâim: despre NECESITATEA EXISTENŢEI DEMNE CA NEAM, despre LEGEA ORTODOXĂ, CA FIBRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC, despre IUBIRE ŞI TRĂDARE-NERECUNOŞTINŢĂ, despre NEMERNICIE ŞI SFINŢENIE…Despre toate colţurile extreme ale Fiinţei noastre de Neam, colţuri de care a început să ne fie frică (paradoxal, parcă mai mult după „revoluţie”…), pentru că le bănuim a fi nu colţuri ale închiderii domestice (cât de meschin-filistin-comode…!), ci Noul Orizont, Noua Lumină, pe care Hristos ne-o oferă, de două milenii încoace, iar noi tot punem mâna la ochi, chiar cu ură (ascunsă mai bine sau mai prost…) faţă de Luminător, precum sclavii din peştera platoniciană, puşi în relaţie cu Ideile Dumnezeieşti…

Iată, spre exemplu (într-un interviu luat de Robert Turcescu), când toţi politrucii din România şi Europa dau ochii peste cap, la auzul vocabulelor „Uniunea Europeană” (de parcă ar rosti o mantră sacră, impenetrabilă şi, deci, indiscutabilă…) – Dan Puric (auto)interoghează formal, de fapt dă pe faţă revolta faţă de trădare şi de trădătorii intereselor naţionale, ale unei Europe a Popoarelor, iar nu a Birocraţiei Atotstăpânitoare – şi inversează spre normalitate DEMNĂ imperativul fiinţial de Neam Românesc: „Noi de ce nu putem propune proiectul României pentru Comunitatea Europeană? Proiectul acestei ţări! Nu vedeţi că politicienii români dau tot timpul extemporal? Scriu tot timpul, mai copiază, mai suflă unul, dar sunt tot timpul la lecţie şi cu lecţia neînvăţată”(Zodia supravieţuirii, p. 49).

Iată şi discuţia, foarte pragmatic-aplicată, în legătură cu teribilul păcat („hidoşenie”) al nerecunoştinţei „celorlalţi nouă leproşi” – şi despre cel de-al zecelea, RECUNOSCĂTORUL („Recunoştinţa, de fapt, este tot o rugăciune, de mulţumire”) – CREDINCIOSUL SMERIT, deci SINGUR VĂZĂTOR DE LUMINĂ (mereu în antiteză spirituală cu „orbiţii necredinţei”) – cel care nu era de neam iudeu – dar nerecunoştinţa fiind tradusă şi ca trădare a Adevărului/Hristos (deci, auto-falsificare a esenţei omului…): „Am auzit, la un moment dat, că un sovietic, pe vremea ocupaţiei ruseşti, când a văzut câtă trădare, cât oportunism, a zis:<< N-avem noi atâtea topoare, câte cozi de topor aveţi voi în România>>. Şi, peste timp, eu vin şi spun sovieticului:<< N-aveţi voi în Rusia atâtea mânăstiri şi biserici, câţi sfinţi vă putem da noi!>> (…) Când ţara a fost invadată de lepra comunistă (şi este încă invadată), câţiva, o mână de oameni, s-au întors să-I mulţumească lu Dumnezeu. Acei samarineni s-au dus în munţi, să lupte cu arma, sau au fost trimişi în închisori. Au spart zidul închisorii prin rugăciune. Şi astfel este posibil ca eu, în anul 2008, să aflu şi să vorbesc despre Valeriu Gafencu, care a fost un tânăr de 33 de ani, student la drept, şi care a murit pentru că şi-a iubit prea mult ţara.

Aţi fost vreodată la Aiud, să vedeţi cum se înalţă blocurile socialiste, peste oasele martirilor noştri? Ce forţă a fost din partea părintelui Iustin Pârvu şi a foştilor deţinuţi politici, să facă un monument! Monumentul este mic, e o capelă. În capelă este un Monah din Petru Vodă, nu este cineva de la guvernul României(…). Omul îngroapă, Dumnezeu dezgroapă(…) Orbirea aceasta este acum în noi, în poporul român. Nu ne vedem ortodoxia, nu ne vedem credinţa izbăvitoare”(Zece leproşi, p. 138).

Perfect adevărat, tot ce spune, sublim exprimat şi demn răspicat, Dan Puric. Şi cu multă luciditate numeşte şi pericolul de-spiritualizării lumii, în actualitate. Atâta doar că accentele anti-spiritualismului, aproape toate, sunt puse pe comunism (cu, parcă, oarece discretă rusofobie…) – şi prea puţine pe vinile sistemului aşa-zis „liberalo-democratic”, capitalist…Nu se scot în evidenţă rădăcinile comune ale tuturor ideologiilor lumii…(comunismul şi liberalismul sugând, ambele, la „ţâţa” Revoluţiei Franceze Masonice şi Regicide). Satana este Marele Ideolog, din aceleaşi motive pentru care Dennis de Rougemont îl numea şi… Marele Iluzionist: orice teorie umană are în ea otrava interesului egoist…Prea multă vorbă, prea otrăvită faptă! Numai Dumnezeu n-a făcut/făurit nicio idelogie – ci IDEI VEŞNICE! A făcut, efectiv şi fără putinţă de tăgadă – Lumea şi Omul – LOGOS-UL COSMIC. Şi aici, Dan Puric rosteşte, din nou, Adevărul: „A discuta, deci, taina – este un demers nefiresc: <<În cetatea în care se vorbeşte despre virtute înseamnă că virtutea nu există>>, spunea Lao Tse” (Cine suntem, p. 146). Şi, chiar: cine suntem, în această lume a tuturor confuziilor, lucrări recente ale Marelui Iluzionist? În primul rând, suntem o taină sfântă: „Occidentul are probleme, iar Răsăritul, taine” – spune filosoful francez Gabriel Marcel, citat chiar cu această memorabilă frază, de Dan Puric. Dar Dan Puric îl citează şi pe românul genial, Pârvan, comentându-l inspirat: „ Şi dacă <<a fi conştient de procesul istoric pe care-l parcurgi este o legitimitate către civilizaţie>> – în aceeaşi măsură ar trebui să fim conştienţi că identitatea unui om nu se legitimează numai în vizibilul istoric, ci este plină de necunoscute, până la frontiera incognoscibilului, şi că ea creează o nouă perspectivă asupra lumii, o altă cale de abordare şi un salt, nu către evoluţia speciei, ci către desăvârşirea ei” (Ibidem). Da, noi, românii, ar trebui să înţelegem ceea ce atât de profund şi simplu (caracteristicile genialităţii…) a spus Simion Mehedinţi: „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”. Şi ne bucurăm că Dan Puric îl scutură de praful teribil de nedreptei (poate chiar premeditatei…) uitări, pe voievodul autentic (şi unic moralist creştin, în Europa Renaşterii Nebuniei: Neagoe Basarab – între cartea sa de pedagogie domnească (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie) – şi Il Principe a lui Machiavelli „ se ridică o prăpastie de netrecut”. Este chiar prăpastia care separă, mai ales azi, non-identitatea (întru criză de moarte!) a Occidentului, de identitatea, cu atâtea pătimitoare, ostenitoare, repetitive (sisific) şi martirice lupte ţinută, a Răsăritului…”După atâta pătimire, poporul acesta are o tristeţe hristică. Căci tristeţea hristică nu e deznădejde, este doar suspinul lui Dumnezeu, privind către omul căzut. Statutul fiinţial al românului ca tristeţe ontologică nu-l paralizează pe acesta în credinţa sa, ci din contră, paradoxal, îl întăreşte. Căci adevărata nădejde creştină nu înseamnă suspendarea necazului prin aşteptarea optimistă, ci folosirea acesteia, a suferinţei, ca poartă ce-l duce spre pragul mântuirii. Felul acesta de a fi al românului adevărat a spart zidurile închisorilor comuniste, a spulberat piatra uitării ce se aşezase pe memoria cinstită a acestui neam”(Cine suntem, p. 150).

Deci, cine suntem noi, românii? Suntem Poporul Rugăciunii, Poporul Martirilor, Poporul LA EL ACASĂ… – iar nu Poporul Socotirii Demonice…: “Zborul acesta s-a numit rugă. Îngerul care ducea ruga la Dumnezeu nu putea fi văzut de paznicii închisorii, şi numai astfel Aseară Iisus a venit în celulă nu a mai fost doar un vers de Radu Gyr, ci o realitate, a cărei forţă s-a concretizat în curajul şi în seninătatea de martiri creştini, în plin secol XX, undeva, într-o ţară din estul Europei (…)<<Obsesia măsurătorii, în ştiinţele exacte (această extracţie a sensibilului din om are drept consecinţă faptul că legile vieţii devin cele ale unei realităţi străine, o realitate oarbă, care nu simte, care nu gândeşte, care n-are nicio legătură cu cea a vieţii noastre>> – spune Michel Henry. Marea deturnare de la umanismul teocentric la cel antropocentric (…) a adus cu sine nesocotoirea valorilor transcendentale.(Cine suntem, p. 153-155). Neamul, azi, este în pericol, pentru că “este aşternut în veşnicie, ca chip al lui Dumnezeu(…) Neamul are nevoie de spaţiu sufletesc. Acest spaţiu sufletesc este locul unde Dumnezeu a sădit neamul. (…) Astăzi, pericolul dispariţiei neamului este mai mare ca oricând. Astăzi se anesteziază suflete, nu se mai chinuie; se adorm, nu se mai torturează. Se cumpără, nu se mai vând; se încurajează spre nicăieri, nu mai sunt silite să se dezică. Iar în inimile schilodite, neamul nu va mai avea ţara. Ţara neamului este inima neîntinată ce priveşte spre Dumnezeu(…) Identitatea înseamnă memoria inimii, nu memorie resentimentară, ci ceea ce inima nun e-a lăsat să dăm uitării” (Idem, p. 163).

Deci, cine suntem? Mai curând, în ce condiţii SUNTEM…Putem fi Neamul lui Dumnezeu-Starea Supremă de Fiinţare (“Eu sunt cel ce sunt”), dar putem şi dispărea, dacă…Dacă nu ne re-întrupăm în Hristos, întru Misiunea nostră divină/hristică: “Memoria, ca re-îndrăgostire de poporul român, ca eliberarea noastră din iadul uitării şi ca re-întrupare a neamului întru Hristos!”(Idem, p. 165) .

Deci, Cine suntem depinde de cum suntem. Iar ca să ştim cum să fim, avem nevoie de Dreapta Credinţă în Hristos/ORTODOXIA: “- Părinte Atanasie, cum trebuie să vorbim cu cei care nu ne respectă credinţa, neamul, dragostea de ţară? – Acestora, Dan Puric, li se spune: MARŞ!” (Idem, p. 142). Deci, a fi român înseamnă a fi creştin AUTENTIC credincios, întru toate valorile puse în noi (Neam şi Patrie şi Lege/Credinţă, deopotrivă!) de Dumnezeu. Deci, duşmanii pot veni nu doar dinafară, ci, mai cu seamă, dinlăuntrul nostru, din Necredinţa care NE NEAGĂ FIINŢA!!!

Orice spune Dan Puric, în această cu totul specială carte, este memorabil – chiar şi atunci când, deseori, este discutabil. Dacă nu ar fi de discutat, atunci la ce să se mai scrie cărţi?! Din acest punct de vedere, Dan Puric, prin ceea ce a avut generozitatea să ne ofere, sub titlul de Cine suntem – a scris cea mai eficientă carte, din ultimii 10 ani. Efectele ei, însă, presupun un grad oarecare de FIINŢARE ÎNTRU DUH a cititorilor/folositorilor ei…Deci, morţii întru Duh (o, cât de mulţi, azi, şi în anii ce vin…!), evident, nu se vor putea împărtăşi/folosi din ea.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

~Adrian Botez – “Intermezzo: Despre spiritul Daco – Românesc – Mioritic”

Problema rezolvării ecuaţiei mioritice, în sensul considerării morţii ca formă integrantă şi integrabilă a vieţii, se pune nu în planul vieţii material-pământeşti. Problema trebuie inversată, transferată şi rezolvată în celălalt plan: al metafizicii vieţii. Viaţa nu e considerată, de către Tradiţia Daco-Românească, precum ca o sumă de gesturi AICI, ci ca o sumă de gesturi ritualice, care repetă gesturile demiurgice, ACOLO – gesturi în care nostalgia după viaţa etern-paradisiacă şi, pe de altă parte, convingerea fermă că, prin aceste gesturi şi doar prin ele, se trăieşte (nu iarăşi, ci MEREU!) în/întru eternul paradisiac – se confundă.

Trebuie renunţat, cu fermitate, la concepţia că Daco-Românii ar avea o filozofie fatalistă, „blegoasă” – dar şi la concepţia şi mai absurdă, precum că Daco-Românii sunt „servii” unei concepţii materialiste, “realiste” (ce va mai fi fiind şi asta!), pragmatice – spre deosebire de nordici, care ar avea o viziune metafizică. Nu: Spiritul Românesc aparţine Hiperboreei!!! – cum foarte clar/ferm o argumentează Vasile Lovinescu (cf. Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Rosmarin, Buc., Buc., 1994).

În primul rând, goţii şi geţii, chiar dacă nu vor fi format acelaşi neam, s-au întâlnit şi întrepătruns, între Baltica şi Istru, pe câmpii, între lacuri şi munţi. Modul de viaţă, credinţele, istoria chiar, sunt convergente, cel puţin până la un punct, în partea centrală şi est-europeană, atât pentru goţi, cât şi pentru geţi. Sunt opinii (de la Iordannes Gotul încoace, deci din sec. VI p.Ch.) bine argumentate, precum că get şi got nu sunt decât două cuvinte în care cineva a rostit-schimbat doar o vocală, dar a gândit acelaşi lucru (GOT=DUMNEZEU), atunci, în adânca vechime (tracologul Adrian Bucurescu, în studiul de mitologie românească Blestemele, şi apoi, în studiul Goţii-Geţii, publicat în nr. 258/1995 al revistei Strict Secret, afirmă chiar că întreaga aristocraţie a goţilor era getică Gotii/Geţii=Poporul lui Dumnezeu). Este, de fapt, şi viziunea lui Eminescu, cel care întâlneşte, în halele mării, pe Odin cu Decebal (Odin şi Poetul, I-241). Sau: lui (H) Arald*, pornit spre Magul lui Zalmoxis dinspre (N)Istru, “steaua polară i-arată a lui cale”.

Daco-Românii, situaţi spiritual între Zalmoxis şi Hristos, au fost nu doar rafinaţi metafizicieni, ci au fost cei mai stabili, mai fideli faţă de metafizică. Poate că această stabilitate credincioasă, acest echilibru desăvârşit între duh şi trăirea întru duh să fi născut, în mintea unor răuvoitori sau insensibili cercetători, ideea pragmatismului românesc, adaptării cameleonice la istorie. Practica Daco-Românească este, însă, tradiţională, adică an-istorică, în primul rând – deci, este metafizică: ea nu se leagă de această lume, ci de valori moştenite (încremenite esenţial), deci, de o eternitate promisă şi în care (se) crede în mod neclintit. Practica Daco-Românească este Ritualul. (De aceea, Poezia-Eminescu este, evident, Ritualul-Logos). Chiar şi în plin secol XX, apoi la început de devastator sec. XXI, Daco-Românii se despart înşelător şi nostalgic…, şi iar se întorc la ce au apucat. Nu este o mişcare a istoriei, ci o afirmare a Spiritului, exprimat în Logos Naţional Daco-Românesc.

Daco-Românii sunt cel mai conservator, deci, în esenţa lor arhetipală, cel mai metafizician neam al Europei. De aceea, considerăm a fi o exagerare retorică a lui Emil Cioran, întrebarea acestuia, referitoare la “excepţia inexplicabilă”- Eminescu: “Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos?”

prof. dr. Adrian Botez

~Adrian Botez : Un manelist de Bucuresti

La Salonul Literar Dragosloveni – Vrancea, de sâmbătă-duminică, 9-10 decembrie 2007, a fost invitat şi ADRIAN COPILUL MINUNE!!! …E drept, manelistul cultural şi-a schimbat numele, în cinstea unei aşa mari sărbători, cu scopul s-o …necinstească. (Şi-a zis: DAN MIRCEA CIPARIU…nume greu…istoric…şi cultural, pe deasupra…). De ce s-o necinstească? Păi, la ce să te aştepţi de la un manelist, oploşit pe lângă dl N.Manolescu (…pe care domn N. Manolescu l-am crezut, totdeauna, un om cu gusturi mai rafinate, dar, deh…se mai înşală omul…) şi ajuns (ca-n toate cele ale României de azi a IMPOSTORILOR!!!), preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi jurnalist la cotidianul Ziua?! Face şi el, ce-a făcut Mailat, cu sărmana doamnă amiral, Giovanna Reggiani…(Dumnezeu s-o ierte…) – …violează…Ăla viola amirălese (dac-o fi ceva adevărat, din toate scoverzele pe care le mănâncă politicienii italieni, în zilele astea de campanie electorală din „cizmă”…), ăsta violează cultura: fiecare cu darul/harul lui, de la Dumnezeu!

Şi ce ne-a „cântat” celebrul manelist? Păi, ce ştia şi el să interpreteze… – scuipătura pe ţambal…:Imi displace să fac generalizări, dar am remarcat că foarte mulţi vrânceni ce cred despre ei că sunt intelectuali şi-au arătat chiloţii în public, un fapt incontestabil de provincialism intelectual şi lipă de maniere“.

Băi, MINUNATULE, dacă tu, care n-ai ajuns cu mintea decât până la nivelul “CHILOŢILOR”, îţi permiţi să judeci “manierele” intelectualilor Vrancei – şi chiar pe intelectuali, de-s, ori nu-s …intelectuali! – ei, chiar că ne-am procopsit!!! Am bătut toate recordurile de obrăznicie şi de mahalagism ferentăresc…că de impostură, am zis mai sus…Nici dacă ţi-ar fi trecut, prin containerul ăla mâlos şi plin de deşeuri, căruia îi zici , pe nedrept, “minte”, a suta milioana parte din ideile puse în pagină de intelectualii autentici ai Vrancei – şi tot n-ai fi avut dreptul să te exprimi aşa despre cultura vrânceană…ghibirdicule pierdut din buzunarul lui N.Manolescu!!!

…Şi vă mai miraţi, domnilor bucureşteni, de ce “provincia” nu vă are DELOC la suflet…Dacă ni-l mai trimiteţi vreodată pe manelistul ăsta care a sărit cu mult peste ştacheta pusă la nivelul “NEMERNICIE IMBECILĂ”, promitem solemn că vom emigra, cu toţii (…noi, cei “fără maniere” , în legătură cu care dlui MINUNE îi “displace să facă generalizări”, dar LE FACE!!!) – în Patagonia! Şi-o să facem reviste şi cărţi pentru patagonezi, care, măcar, le vor privi cu curiozitate şi bună-credinţă, dacă nu şi cu înţelegere…Pentru că Bucureştiului cultural (…”îmi displace să fac generalizări…”) îi lipsesc, pe lângă bunul-gust – şi bunul-simţ, şi… “manierele”, de a ajuns să şi le caute prin Vrancea…, prin intermediul unor astfel de “agenţi de ghenă”…

…Sau, mai curând decât să ne părăsim patria (n-au decât să şi-o părăsească “ferentăreii”, cei făcuţi după chipul batracian şi dizgraţioasa asemănare cu “domnul” – ???!!! – DMC), din pricini de… “minunaţi” – cred că vom strânge toate lăturile, pe care acest campion al mahalalei şi borboros-ului bucureştean le-a azvârlit, în timp record, în ograda noastră – şi, când va mai îndrăzni (că la obrăznicie, bate toate pronosticurile!) să vină în judeţul nostru, i le vom “returna” în mutra lui de avorton… – zicându-i, cu maximă blândeţe şi înţelegere creştină: “Ale tale dintru ale tale”…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

~Adrian Botez :”Vremea Caiafelor mărunte” – Un ecou Adrian Botez

NECESITATEA „TOLERANŢEI ZERO” (faţă de atacurile anti-spirituale/anti-identitare) – AUTENTICA „TOLERANŢĂ”!!!

Am văzut, în aceste zile tragice ale Neamului Românesc, cel lipsit de Patriarhul Îngeresc, pe de o parte – şi, pe de alta, invadat de Forţele Satanei, care au năzuit să-i impună, ca succesor-Patriarh pe însuşi Antihrist (şi, dacă ne-am lua după aparenţe, şi n-am avea Credinţă, Nădejde şi Iubire, am zice, despre Întunecimile Lor, că chiar au reuşit…) – nişte „fiţuici” electronice, în care se târau în noroi şi numele Tatălui Spiritual al Românilor, care a fost chemat la Ceruri, de Dumnezeu – şi, prin blasfemierea lui, însăşi ORTODOXIA şi trăitorii ei români întru Duh era spurcată/erau spurcaţi…

Am mai zis-o şi-o repet, pentru cei care s-au făcut că n-au văzut/n-au auzit:

1-Dacă vreun creştin-ortodox ar îndrăzni să meargă, să zicem, la Zidul Plângerii, din Ierusalim, şi să-şi bată joc, prosteşte, de “bâţâielile cvasi-epileptice”(am citat!), ale evreilor ortodocşi, care nu-şi uită durerea dărâmării Templului Sacru – ce credeţi c-ar păţi? Ar fi decorat de Asociaţia Profesioniştilor din Televiziune???!!! Nu prea cred: s-ar stârni cel mai monstruos scandal mondial, ţara care ar fi trimis (oare?) pe-acel prost, care să-şi bată joc de durerea şi credinţa evreilor, ar plăti, întâi, în bani grei, apoi în persecuţii nesfârşite şi embargouri comerciale nelimitate (şi ar fi trecută, ca Germania interbelică, pe lista ţărilor care trebuie prefăcute în “păşune pentru vacile texane” – cf. filmul american Scandal internaţional, cu Marlène Dietrich…). Şi credeţi că noi, ortodocşii bizantini NORMALI, am lua partea prostului? Vă garantez că nu – şi bine am face: cu ce drept s-a dus prostul acela acolo, la “ei”/evrei, să-i jignească în sufletul/sensibilitatea lor religioasă, în forul lor cel mai adânc interior???

2-Sau dacă vreun ortodox bizantin s-ar duce la Mecca, să-şi bată joc de mulţimea de musulmani, care adoră aerolitul cel negru şi sacru, din Templul Kaaba?… – ce-ar păţi, ACOLO??? Fireşte, ar fi, pe loc, lapidat – şi aşa i-ar şi trebui!!! “Zic zău lui Dumnezeu!” Ce-a căutat în sufletul credinţei Islamului/islamicilor?

3-Îndrăzniţi, hai, încercaţi s-o faceţi pe nebunii, voi, cretinii noştri naţionali atât de “preţioşi” – la Atena, încercând să “puneţi de-o emisiune” contra dogmei creştin-ortodoxe (nici nu contează, ACOLO, dacă o faci în Săptămâna Patimilor sau de…Sânziene…) – încearcă, hai, “deşteptule”, nu te sfii! – dar asta numai dacă ţi-ai făcut, din vreme, testamentul…Grecii nu glumesc, niciodată, ABSOLUT DELOC!!! – cu nimic din ce este grecesc – iar creştinismul ortodox face parte integrantă din fiinţa lor!!! (mă rog, cu anumite “amendamente” de duritate/aroganţă…).

Atunci, ce-i cu noi, românii? Cum de ne pretăm la tot felul de “jocuri” cretine, cu chiar Duhul şi sufletul nostru? A, da: noi suntem “toleranţi”, daaa… – noi suntem “în spiritul ecumenic” – chemând pe toţi duşmanii lui Hristos, în Săptămânile Tuturor Patimilor (săptămânile de după plecarea la Ceruri a Patriarhului/Tatălui nostru de-aici, de pe Pământ – TEOCTIST – şi „alegerea noului Patriarh”… – de fapt, furibunda ofensivă a lui ANTIHRIST…), să-L mai supună o dată Drumului Calvarului, să-L mai răstigneacă ( pentru a câta oară?), prin fosforescenţa revistelor electronice, pe Hristos!!!

Ptiu!… Te umple de greaţă “toleranţa” românească…În vremea din urmă (care chiar pare a deveni Vremea Cutremurului Venirii Călăreţilor Apocalipsului!), de când Al Cincilea Patriarh ne-a părăsit, pentru a zbura spre Îngeri (dar Dumnezeu, din pricina păcatelor noastre ca popor, i-a hotărât sufletului lui amânare, întru misiunea sa de a deveni Stea Ocrotitoare pentru Neamul Românilor…) – apar, în tot felul de reviste şi revistuţe, OCĂRI LA ADRESA ŞI A PATRIARHULUI NOSTRU DINTRE ÎNGERI, ŞI LA ADRESA CREDINŢEI NOASTRE ORTODOXE!!! – din partea a tot felul de secte şi sectanţi… care, văzând că românul „e tolerant” (adică „fraier”, şi-au zis/au tradus ei…), au rămas cu convingerea că sunt “băieţii deştepţi şi ‘oţi” ai naţiei – iar nu “prostul (n.n.: şi rătăcitul…) să ştie că-i prost (n.n.: şi rătăcit…), şi să nu treacă drept deştept (n.n.: şi „călăuză spirituală”…)”, cum bine comentează Marin Preda, prin vocea lui Ilie Moromete?!

A fi tolerant nu înseamnă a te lăsa “călărit” – la tine în Ţară, la tine în Casă ! – ba chiar să-i chemi să te “călărească”, pe toţi “vecinii” (şi, uneori, duşmanii! – ba chiar să-ţi placă, mazochist, să “te dai mare “că te “călăresc!…). Acest fel de “toleranţă” se numeşte tembelism, prostie, tâmpenie, sinucidere moral-spirituală!!! Adevărata toleranţă e aceea pe care v-am sugerat-o mai sus: să-i respectăm, fiecăruia, Credinţa, Religia – dar ACASĂ LA EL, NU ÎN SPINARE LA NOI!!! Să creadă cât vrea şi în ce vrea, dar la el acasă!!! – nu să-l invit chiar eu, să mă bată şi să mă batjocorească, în Biserica Sufletului şi Neamului meu!!!

La mine acasă, într-ale rânduielii Casei Mele – TOLERANŢĂ ZERO!!! Aceasta şi numai aceasta poate însemna AUTENTICA TOLERANŢĂ!!! Doar aşa voi şti să-i respect şi pe alţii, în Casa şi în Sufletul lor!!! Altfel, dacă (îmi) permit batjocorirea Dumnezeului meu, a Casei Sufletului meu – “străinii” (adică nu doar cei de altă situare geografică, ci, în primul rând, de altă situare spirituală!!!) trebuie să se aştepte, de la mine, la batjocorirea şi a lor, a Casei Sufletului lor!!!

Dacă pentru noi, dreptcredincioşii creştin-ortodocşi, aceste batjocuri/blasfemii ( căci până şi sălbaticii îşi respectă morţii!!!), la adresa Celui de-al Cincilea Patriarh şi a ORTODOXIEI nu înseamnă nimic şi nu se iau măsuri de alarmare spirituală – ar trebui ca, pentru protejarea Casei Sufletului Lor, înşişi “străinii” să împiedice acest “ecumenism” deşănţat – în fapt, BLASFEMIEREA!!! Căci, dacă eu n-am niciun Dumnezeu, voi spurca, uşor, pe toţi dumnezeii celorlalţi!!! ŞI ASTA, FOARTE UŞOR ŞI FĂRĂ NICIO MUSTRARE DE CONŞTIINŢĂ!!!

Această atitudine a noastră, de nepăsare ignorantă, din păcate, trebuie înfierată, înainte de orice – iar nu, în primul rând, atitudinea mozaicului, musulmanului sau mai ştiu eu cărui reprezentant, al nu ştiu cărei biserici, ori cult, ori secte rătăcite în deşertul Anti-spiritului!!!

Şi dacă Ortodoxia cea prin Dumnezeu şi prin oameni, EGAL, trăitoare – nu va lua aminte la NECESITATEA TOLERANŢEI ZERO faţă de batjocorirea/minimalizarea valorilor noastre creştin-ortodoxe şi româneşti (aproape o sinonimie!!!) – nu trebuie să dăm vina pe „învăţători”, ci pe noi înşine, căci „învăţătorii”/APOSTOLI AU FOST PE PĂMÂNT, DIMPREUNĂ CU HRISTOS-DUMNEZEU, ŞI NE-AU SPUS/LĂMURIT CE ERA DE SPUS/LĂMURIT (mai mult chiar decât ceea ce le place unor intelectuali de azi, tip Camil Petrescu, prin personajul Cibănoiu, din Patul lui Procust – să zică: ”Existenţa lui Dumnezeu nu se poate dovedi şi e un păcat s-o explici cuiva…Crezi numai…şi afirmi. Credo in quia absurdum”…) – când, de fapt, relaţiei dintre Neamul Românesc şi intelectualii săi de azi, atei şi aserviţi, MAJORITATEA, unor interese antinaţionale şi antiortodoxe (în traducere liberă: IUDE…), i s-ar potrivi mai bine, de fapt, vorba veche: “Spune-mi, cine ţi-a scos ochiul, că adânc ţi l-a mai scos? – Fratele…”.

Deci, acum, în finalul exprimării amărăciunii mele, spun ce-am mai spus (eu nu mă dezic nici de viaţa mea, nici de Dumnezeu/Adevărul strămoşilor mei!): dacă astfel de lucruri, precum hulirea şi instigarea violentă la blasfemie! – asupra Dumnezeului nostru, IISUS HRISTOS, asupra MORŢILOR şi asupra ÎNGERILOR Neamului Românesc… – ca şi asupra tuturor valorilor noastre identitare, creştin-ortodoxe-româneşti, se vor mai petrece şi altădată, IAR NOI NU VOM MIŞCA NICI DINTR-UN DEGET!!! (de parcă s-ar face vorbire de beduini, iar nu de Duhul nostru românesc, de însăşi Fiinţa noastră…) – atunci, “idioţi naţionali”, scuzată să-mi fie afirmaţia adevărată (şi nu doar pentru mine, Adevărul…) – ne vom numi NOI – cei care nu suntem în stare să ne apărăm nu doar “brăţările dacice”, dar nici măcar SUFLETUL/SPIRITUL NOSTRU – pe care ni-l expunem, fără ruşine, la mezatul mass media şi al rânjitorilor străini – în definitiv, pe bună dreptate rânjitori!…DACĂ NU ŞTIM CINE SUNTEM, NICI CU BULETINUL CREŞTINO-ORTODOXO-ROMÂN ÎN MÂNĂ!!!

prof. dr. Adrian Botez

~Adrian Botez: “Alternativitatea… morţii spirituale!!!”

(cu privire la situaţia creată de apariţia, în şcolile României, a manualelor alternative)

Voi începe printr-un citat din Raportul specialiştilor de la Universitatea Columbia – S.U.A. – THE GLOBAL ECONOMY, 1990:” Sistemul educaţional american este la pământ, este o ruină. Patruzeci de procente dintre tinerii americani care intră la colegii(s.a.) recunosc că nu ştiu să scrie şi să citească corect. Douăzeci şi trei de milioane de adulţi sunt analfabeţi.”

Oricine citeşte rândurile de mai sus, scrise de autorităţi intelectuale americane incontestabile, are dreptul să se întrebe:” De ce România, care, până la 1990 (ba chiar până la 1995-1996), nu avea nici pe departe situaţia dezastruoasă a SUA, din învăţământ – primeşte BANI şi LECŢII tocmai de la state cu sisteme de învăţământ străine, aflate în plină entropizare – de la state cu sisteme de învăţământ care nu sunt în stare să-şi rezolve propriile probleme, în ce priveşte educaţia naţiunilor lor? Aceasta să însemne, oare, lovinesciana <<sincronizare>> a României cu Occidentul – sincronizare întru decadenţă şi haos spiritual-educaţional? Banii primiţi de la forurile mondiale să aibă drept scop, oare, tocmai stricarea a ce era bun la noi în ţară? Unde sunt, oare, specialiştii noştri, români, care să tragă semnalul de alarmă, precum că tot ce se face în învăţământ, de la ministrul ANDREI MARGA încoace (cu o consecvenţă ciudată, non-partinică), este spre destrămarea Binelui Educaţional – şi că se urmăreşte atingerea (şi depăşirea!) procentului de analfabeţi din SUA?

În anul 1999, subsemnatul s-a angajat în campania naţională (foarte puţin solidară) împotriva manualelor alternative – în special, a celor de Română şi Istorie. Lipsa de solidaritate n-a fost cauzată de adeziunea profesorilor din România la ideea de manual alternativ – ci de inerţia intelectuală, de servilismul şi comoditatea laşă a majorităţii dascălilor din România.

Am atacat pe toate fronturile, trimiţând materiale:

a-în primul rând, la MEC (cum se numea pe atunci), de unde a venit un răspuns politicos în formă, dar indecent în conţinut: eram învăţaţi că albu-i negru şi negru-i alb (se afirma că înseşi raţiunile adânci ale existenţei şcolii româneşti cer modernizarea prin acele manuale alternative – care conţineau un text al unui oarecare Verdeş, încă nepublicat de vreo editură – chipurile, elevii să se-nveţe şi cu textele proaste, de parcă, prin climatul din România postdecembristă, tineretul n-ar avea parte NUMAI de subcultură, prin posturile TV şi prin toată maculatura pornografică şi cretinoidă, proliferată din pricina dispariţiei spiritului critic în exerciţiu, din pricina celei mai false democraţii posibile: “democratizarea”, PÂNĂ LA DICTATURA PROSTULUI GUST!);

b-apoi, către presa centrală – scrisă şi audio-vizuală: I-la ziarele Adevărul, România liberă, Jurnalul naţional, Cotidianul-Bucureşti( la care eram şi redactor-colaborator, pentru pagina culturală – rubrica Pre limba autorului), II-cât şi la posturile TV: ProTv, PrimaTv, Antena 1.

Evident, singurul ziar care a publicat criticile subsemnatului, la adresa manualelor alternative, a fost Cotidianul-Bucureşti. Pentru simplul motiv că eu însumi mi-am publicat intervenţiile, la rubrica ce-mi fusese încredinţată…Am scandalizat în aşa măsură pe ministeriali, încât au făcut toate demersurile ca formatul paginii culturale de la Cotidianul să se schimbe radical, eliminând definitiv rubrica Pre limba autorului. Şi, evident, şi pe subsemnatul…

În ce priveşte presa audio-vizuală – singurul post TV care a catadicsit să se sesizeze de spusele mele a fost Antena 1, prin poetul ADRIAN PĂUNESCU(pe atunci, angajat al postului Antena 1, şi fără culoare politică – vizibilă…). Îi exprim întreaga mea gratitudine, şi pe această cale, maestrului şi cetăţeanului (de atunci, nu de acum – “O, tempora!…”) ADRIAN PĂUNESCU: a citit ţării întregi, în miez de noapte, memoriul meu, aproape în integralitatea lui ( avea vreo 20 de pagini…) – şi a găzduit, în emisiunea sa de atunci(De vorbă cu Adrian Păunescu) , dezbaterile pe marginea memoriului meu. Invitaţii emisiunii erau, în acea noapte, Corneliu Vadim Tudor, Radu Câmpeanu, Mihai Stoenescu şi Mihai Ungheanu.

Care erau, în rezumat(şi rămân şi azi) obiecţiile mele, vis-à-vis de manualele alternative(de Română, în primul rând)?

1-Supunându-se unor porunci externe României(şi străine de interesele culturale şi spirituale ale României), MEC elimina viziunea diacronică asupra literaturii române – singura viziune prin care se putea/se poate implanta, în mintea şi conştiinţa elevului, imaginea dinamică a evoluţiei literaturii române – imaginea clară asupra eforturilor constante, progresive şi fertile, ale generaţiilor succesive de truditori ai condeiului, de a aduce literatura cultă “întârziată”, faţă de vestul Europei – prin “injectări” miraculoase cu spiritualitatea tradiţional-”populară”(de fapt, RELIGIOS-CULTUALĂ!!!) – într-o poziţie cultural-spirituală superioară literaturii vest-europene(în multe zone literare: în poezie, în primul rând, dar şi în romanul şi nuvelistica magico-simbolică, în teatralitatea de tip ionescian, blagian etc.).

2-Prin aducerea, în prim-planul didactic, a viziunii tematico-sincronice asupra literaturii române (de fapt, o viziune păgubos şi obscur cosmopolită, de un snobism de cel mai îndoielnic gust – prin care Shakespeare, Radu Tudoran, Saint-Exupéry şi Ghidul turistic coexistau întru perplexitate) – se distrugea (odată cu viziunea constructiv-diacronică) şi sentimentul identitar românesc al elevului (viitor cetăţean), şi pe cel de finalitate existenţial-spirituală, a activităţii spirituale româneşti, în macro-cadrul activităţii uman-terestre: când nu ştii cine eşti şi de unde vii, e greu de crezut că-ţi vei putea hotărî singur destinul existenţial-spiritual; e încă şi mai puţin probabil că vei alege soluţii (căi) ontologice bune; şi e de tot exclusă conştientizarea finalităţii drumului neamului tău, al cărui mădular ar trebui să fii.

3-Prin urmare, distrugând identitatea spiritual-românească, se creau(şi se creează) premizele optime ale transformării tineretului – într-o TURMĂ, care poate fi mânată-manipulată extrem de uşor, de către forţele economico-financiare care domină azi lumea, care veghează, extrem de atent şi tenace, la înfăptuirea crimei mondiale, numită GLOBALIZARE ( NOUA ORDINE MONDIALĂ). Asistăm, de fapt, la multiplicate genociduri cultural-spirituale. HOLOCAUSTUL nu se ştie(încă) dacă se potriveşte, ca termen, pentru ce-au suferit evreii, în anii ‘40 – dar se potriveşte, foarte exact, pentru ceea ce se petrece cu celelalte neamuri ale Pământului, în contemporaneitate: ARDEREA DE TOT A IDENTITĂŢII NAŢIONAL-SPIRITUALE.

Au trecut, de la aceste luări de poziţie ale subsemnatului – 7(şapte) ani. Acum, se vede clar că am avut dreptate, în tot ce am afirmat atunci: azi, elevii nu mai ştiu nici cine a fost Ştefan cel Mare! Nu mai sunt în stare să fixeze, în matca literaturii române, personalitatea lui Eminescu: prezentat, întâi, în clasa a IX-a, ca poet minor!(Sara pe deal, atât!), apoi, în clasa a XI-a, ca poet major – elevul recepţionează DOI EMINEŞTI!!! – care se anulează reciproc, şi anulează credibilitatea actului educaţional şi a educatorului

Ex-Preşedintele Academiei Române, domnul profesor univ. dr. EUGEN SIMION, a încercat, şovăielnic şi neconvingător, să intervină în problema genocidului cultural, creat de MANUALELE ALTERNATIVE. Domnia sa a afirmat, în anul 2000 (precum o făcuse subsemnatul încă din 1999!), că “alternativa oricărui manual de Română se numeşte …BIBLIOTECĂ!!!” Adică, prin manualul didactic, se dă o direcţie de investigare – iar elevii interesaţi (că tot e vorba de liberalismul opţional…) să consulte, ulterior, în biblioteci, câte materiale suplimentare (şi alternative, ca propunere informaţională) vor voi(sau vor putea). Şi a mai remarcat (precum subsemnatul, în 1999…)că nu există , din păcate, alternativitate a…preţurilor: toate manualele sunt foarte scumpe, ceea ce va duce la o selecţie inversă a valorilor, prin şcoală: vor face şcoală cei bogaţi şi proşti, iar cei săraci şi deştepţi vor fi siliţi să abandoneze cursurile, din motive financiare. Nu se asigură egalitatea şanselor, în societatea aşa-zis “democratică” românească (şi, fie vorba între noi – în nici o “democraţie” a lumii contemporane)!!!

Cu jumătate de gură, domnul ex-preşedinte al Academiei a remarcat că s-au cheltuit, absurd şi revoltător, sute de milioane de euro – pentru ca manualele alternative să strice , ceea ce construiseră manualele unice.

Ori, poate că sumele cheltuite de forumurile europene chiar asta urmăreau (mă gândesc la “conclavul de noapte”, din vara lui 1998, al “târnăcoapelor culturale”: Paul Cornea, Liviu Papadima – în emisiunea surprinzător de servilă a lui Nicolae Manolescu, Dragostea mea – cultura): de-culturalizarea României? Dragostea mea – cultura… – Dragostea mea – incultura…

Dar, în continuare, strădania domnului ex-preşedinte al Academiei s-a dovedit nu doar anemică şi neconvingătoare, ci chiar sporitoare de haos:

a-d-l EUGEN SIMION a preluat, chipurile, “frâiele” problemei manualelor alternative, la Editura Corint,

b-dar n-a dat la topit STRUŢO-CĂMILA DIDACTICĂ, anume: Manualul de Română pentru clasa a IX-a!!! – adevărat buldozer spulberător de construcţie spirituală (fie ea şi ţinând de proiect-intenţie);

c-în manualele Corint pentru clasele X-XI-XII, sunt amestecate, într-un talmeş-balmeş înfiorător, criteriile de compoziţie a manualelor respective:

I-manualul de clasa a X-a bâiguie, într-un prim capitol, ceva despre literatura veche (umanismul cronicăresc din secolele 17-1 8) – dar sare, aiuritor, peste etape evolutive(peste iluminism, paşoptism etc.) şi ajunge la…criteriul speciilor literare epice: povestire, nuvelă, roman etc. Ce să mai înţelegi? Nimic. Un ghiveci de scriitură, în care Ureche-cronicarul boier şi Mircea Eliade-taumaturgul joacă sârba împreună…

II-Manualul de clasa a XI-a începe cu criteriul speciilor(dramatice – doar), continuă cu literatura populară(care-i logica de continuitate? Nici una! – dar ce contează, când vrei să distrugi totul?) – şi o ia, iavaş-iavaş, prin istoria literară a secolelor 19-20 – curente literare (paşoptism, junimism, simbolism, modernism etc). Logică? Nu – suntem în plină criză de epilepsie literar-culturală!!! Cioburi, mozaicuri fanteziste maladive – nu manual de Literatură!

Unde mai pui că înghesuie atâtea curente şi scriitori şi texte (canonici-necanonici – să fie!) – toţi mari, fireşte! – încât profesorul, săracul, ce să facă? Ori îi tratează, pe toţi, ca pe A. Toma(toţi devenind “şi alţii”), ori nu-i ajung trei ani, să-i prezinte, explice, tălmăcească elevilor!

III-Manualul de clasa a XII-a atinge culmea absurdului: abia acum, la “spartul târgului” literar, elevul de liceu începe să-i întrevadă pe daci, romani şi huni(în capitolul introductiv, despre Originea…originilor), apoi trece fulgerător şi dezinvolt peste mai bine de trei sferturi din literatura română (în şase pagini) – după care, precum un dement vesel şi fără griji – manualul începe să ţopăie şi să zburde, printre ruinele literaturii române: de la Rebreanu şi Sadoveanu – la Danton, de Camil Petrescu (de ce Danton? – c-a fost revoluţie şi-n 1989, ca şi-n 1789? – masoni colo, masoni ici?), la Preda şi Sorescu (”iubitul” pământean lângă “răcitul” sorescian… – ce-or fi având în comun? – intrarea în pământul de obşte…) – după care se azvârle cu capul drept în…recapitularea textelor poeziei româneşti, din toate timpurile, după modelul clasic “Ala-bala-portocala, cine-o fi, o mai păţi!” – de la “veselul” Alecsandri, la bărbosul Păunescu cel “înrâurat”…

Dacă MECT şi Academia Română se consideră, după editarea unor astfel de manuale, instituţii şi foruri serioase – înseamnă că noi, toţi profesorii de Română din România, trebuie să devenim chiriaşi pe viaţă ai ospiciilor vacante ale patriei. Iar onorabilii ministeriali şi (ex)academicieni urmează să ne suplinească la catedră: poate, astfel, vor reuşi să-i convingă pe bieţii elevi de “logica absurdului”. Poezie modernă curată, metodica actuală!!!

PROPUNERI:

A lupta împotriva ABSURDULUI ABSOLUT, pe care forurile internaţionale poruncesc ministerelor (de învăţământ) din toate ţările încă “neanesteziate” spiritual – să fie instaurat, în respectivele ţări – nu este o luptă pentru intelectuali răzleţiţi şi învrăjbiţi:

a-propunem solidarizarea tuturor profesorilor din România (intelectual-responsabili), în vederea stopării procesului de entropizare a învăţământului românesc (prin comandă de sus în jos, dar şi prin acceptare servilă, de jos în sus);

b-propunem ca un grup de iniţiativă, format din profesori oneşti, competenţi profesional şi neaserviţi puterii politice – să purceadă neîntârziat la re-construirea MANUALULUI UNIC DE ROMÂNĂ(cel „completabil” şi „alternabil”, intelectual, cu BIBLIOTECA! – dar şi cel de dincolo de afacerile oneroase ale MECT şi ale editurilor de tot felul) – pe criteriul DIACRONIC-EVOLUTIV-SPIRITUAL.

Dacă ex-ministrul ECATERINA ANDRONESCU( cea care nu prea strălucea de competenţă, dar nu era bolnavă de malonestitate cronică) a început, prin 2003, “plivitul” (reducerea manualelor, de la multe şi neştiute zeci – la PATRU) – e un prim semn că “gluma” a devenit prea groasă. Prea indecentă.

Tradiţia manualelor româneşti SĂNĂTOASE şi DE BUN-SIMŢ (care să răspundă REALELOR comandamente ale pedagogiei, psihologiei şcolare, metodicii – şi REALELOR probleme ale modernităţii informaţionale – care nu constă în a-i imbeciliza pe elevi şi profesori în faţa ecranelor fluorescente şi în “băile” funeste ale siliciului, ci a-i învăţa să gândească şi să discearnă şi să întrevadă finalitatea existenţei umane pe planeta Pământ!!! ) trebuie să fie reinstaurată!

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

~Adrian Botez: “…Cuvinte pentru urmaşi…”

Sunt, hăt, dincolo de jumătatea drumului vieţii…Din fire, nu sunt cine ştie ce om de treabă şi priceput la multe… – dacă Dumnezeu nu-mi schimba cursul vieţii, dăruindu-mi harul suferinţei – praful s-ar fi ales de mine, în lumea asta…Dacă aş fi fost sănătos la trup, n-aş fi devenit deloc înţelept la minte…Aşa că, vorba ceea: „Tot păţitu-i priceput”…Îi mulţumesc, cu adâncă smerenie, lui Dumnezeu, că mi-a dat multă suferinţă, pe care, îndurând-o, am încercat – şi de multe ori a trebuit să şi reuşesc… – s-o transform în motiv de reflecţie – deci, de înţelepţire…Nu trebuie (deşi, şi eu, am făcut acest rău şi acestă prostie, şi încă o mai fac…) să înţelegem şi tălmăcim suferinţa şi necazul ca fiind nedreptăţiri, din partea lui Dumnezeu:”Dar de ce numai pe mine mă vezi şi mă loveşti, Doamne? Dar ce rău aşa de mare am făcut eu, ca să merit atâta suferinţă?Alţii…” Tu cu ale tale păcate, alţii cu ale lor… – tu cu răspunderea ta faţă de Dumnezeu…Bine, eu nu zic şi nici nu gândesc ca mercantilul şi individualistul protestant… – până la urmă un singur Adam se va re-întoarce în Rai… – târziu/întârziat, grozav de mult întârziat…Până la urmă, trebuie să ne aflăm solidari, în suferinţă, pentru a deveni solidari în izbândirea din urmă…Cum spune Hristos – că numai „unde vă veţi afla doi şi trei, strânşi în numele Meu (nota mea: adică, al Iubirii de semeni şi de Dumnezeu…) – acolo voi fi şi eu”…

Da, „Unitate, unitate, unitate!” – întru toate cele ale Binelui…

Dacă suferi o lovitură în viaţă, încearcă şi uită-te bine: nu cumva ţi-a venit lovitura aceea tocmai când pierduseşi simţul măsurii, în tot ceea ce făceai…? – şi lovitura ţi-a atras atenţia, asupra lipsei tale de cumpăt şi de cumpănă? De ce nu mulţumeşti lui Dumnezeu că mai trăieşti, după acea lovitură, dată numai ca o „pălmuţă”, iar nu cu parul?!…dată doar ca atragere a atenţiei… ca sfântă avertizare părintească…Vei constata, dacă te vei şi gândi un pic, că multe dintre faptele tale au fost, până în momentul loviturii de avertizare, atât de iresponsabile şi de greţoase, că ar fi meritat sancţiuni şi mai mari…Ia închipuieşte-ţi, pentru o clipă, că tu ai fi în locul lui Dumnezeu… – şi propriile tale creaturi, pe care le-ai sfătuit, zi de zi şi ceas de ceas, o întreagă istorie… – de mii şi de milioane de ani… – ei bine, repetă, pentru a milioana oară, înmulţit cu câţi indivizi vor fi trăit, de la Creaţia Lumii încoace, exact aceeaşi greşeală, de care tu îi sfătuiseşi să n-o mai facă… – prostia, inconştienţa, uşurătatea, lipsa lor de bun- simţ nu te-ar scoate din pepeni???!! Prostia lor!!! Ucigătoarea lor prostie fudulă!!!(„prostul, până nu e şi fudul, parcă nu e prost destul”…) – nu te-ar face să te mânii şi să faci spume la gură?! Ba, cred că, dintr-o lovitură, ai nimici toată bunătatea ta de Creaţie…Or, Dumnezeu, după cum vezi, încă ne rabdă, după prostii infinite, aproape, – făcute într-o vreme infinită, aproape…Şi nu-i mare şi bun, şi nu-i iertător Dumnezeu…?!Hmmm…

…Te mânii şi faci spume la gură de ceea ce înduri de la Dumnezeu – pentru că, zici tu, Dumnezeu e departe şi n-are ce-ţi face (câtă prostie şi nedreptate… – nedreptate pe care singur ţi-o faci, socotindu-l pe Dumnezeu departe de tine/noi, Creaţia Lui… – tu, semen şi frate mie, întru prostie şi nedreptate…!), dar cât de „tolerat” şi uitător, BA CHIAR NEVĂZĂTOR!!! – eşti de nedreptăţile cele de lângă tine, făcute, cu cinism, ba chiar cu sadism, de semenii tăi, oamenii…păcate împotriva Sfântului Duh, prin cumplite şi nebuneşti injurii, la adresa lui Dumnezeu…prin păcate înspăimântătoare asupra Duhului Vieţii… chinuind şi ucigând oameni, animale şi plante, cu o sete de moarte, de distrugere şi de crimă nebuneşti…absurde…absolut îngrozitoare, înmărmuritoare…Păcate împotriva Duhului Vieţii şi prin cultul faţă de nişte metale şi hârtii moarte – banii… – care, în sufletul unora (of, cât de mulţi! Tot mai mulţi!!!) – îl înlocuiesc chiar pe Dumnezeu…

Nu e bine DELOC: când veţi avea un necaz care nu poate fi nici înlăturat nici diminuat cu bani…cui vă veţi încredinţa şi ruga, dacă nu-L păstraţi pe Dumnezeu, în voi? Mi-e că veţi trece atunci prin grea cumpănă a sufletului…chiar vă veţi simţi tentaţi să vă alăturaţi lui Iuda Sinucigaşul… – care şi-a uitat de Dumnezeu şi de suflet, pentru 30 de arginţi…am uitat să vă spun: chiar şi voi, îmbogăţiţilor peste orice măsură, puternicii puternicilor lumii… – aveţi în voi un suflet, deci o mare suferinţă (potenţială ori activată…), de la Dumnezeu… – durerea şi nostalgia Paradisului pierdut…Paradis pe care nu vi-l redau nici vilele de pe Coasta de Azur, nici femeile aţâţătoare, nici băuturile şi mâncărurile, şi ele aţâţătoare de simţuri/simţiri primitive – cu care, treptat, vă otrăviţi… Dar Liniştea Dinăuntru – ASTA o aveţi? Căci ASTA, ca şi IUBIREA, ca şi tot ceea ce ţine de Fiinţa Voastră Adâncă – de VIAŢA VOASTRĂ CEA ADEVĂRATĂ, adică… – nu se poate/pot cumpăra cu bani…

Fii mărturisitor de ADEVĂR!!! – cu orice risc, chiar al Vieţii…Pentru că Dumnezeu este „Calea, Adevărul şi Viaţa!” – deci, viaţă fără mărturisire a Adevărului, Viaţă cu ascunderea sub preş a Adevărului – nu este Viaţă adevărată, nu este Viaţă cu/întru Hristos!!! Dumnezeu nu ţi-a dat Viaţă ca să te-ascunzi şi să-L ascunzi, ci ca s-o trăieşti, cu fruntea sus, şi să-L mărturiseşti! Şi nu cârtiţele îl mărturisesc pe Dumnezeul Luminii…

Îmbogăţirea, chiar dacă se face pe căi cinstite, este teribil de vulgară…- mormane de gunoi…!!! – dacă nu este ameliorată de dăruire către cei flămânzi şi oropsiţi…flămânzi de mâncare ori de cunoaştere, oropsiţi de nedreptate ori de nerecunoaştere…flămânziţi şi oropsiţi de veşnicie, cu chipul nestatornicei clipe, doar şi mereu, în faţă…

…Mă adresez tinerilor, copiilor, copiilor de copii – ca tată de copii ce sunt eu (de 26 de ani…har Domnului!) şi ca dascăl, cu 30 de ani de trudă în spate – o trudă/trudire neîntreruptă, în care mi-am pus tot sufletul, nu m-am gândit/nu mă gândesc niciodată la salariu, cât am fost/sunt în sala de clasă, în faţa tinerilor, dintre care puţini mai au sete, azi, de a-mi asculta vorbele şi îndemnurile cele de pururi…puţini, dar, slavă Domnului, nu DELOC!!! – sală de clasă pe care am socotit-o, totdeauna, un altar de sfântă oficiere… 30 de ani de umil autosacrificiu, cu bucurie şi nădejde şi iubire de oameni – ţinute, în parte, secrete (…trudă, imensă trudă, sisifică trudă, uneori… – dar, cu fanatismul bun al celui care crede că ORICE OM ARE, DE LA DUMNEZEU LĂSATĂ, MISIUNEA LUI, PE ACEST PĂMÂNT – ŞI ESTE OBLIGAT SĂ ŞI-O AFLE, ACEASTĂ MISIUNE, ŞI SĂ ŞI-O ÎMPLINEASCĂ, ACEASTĂ MISIUNE – DACĂ NU VREA SĂ FIE ÎNDEPĂRTAT DE DUMNEZEU DE LA VEŞNICA LUMINĂ… – am urmat a săvârşi truda , chiar dacă şi cu toropitoare oboseală şi amărăciune şi înfrângeri dureroase şi…). Mă adresez, mai cu seamă, acelora dintre tineri care, tocmai pentru că tremură, interior, de groaza şi ruşinea neştiinţei – la suprafaţă „se dau zmei”…

Misiunea ţi-o faci, întâi, faţă de familia, de Neamul tău – şi abia după ce ţi-ai cunoscut/recunoscut Neamul tău – trebuie să-ţi vezi şi chipul din Omenire. Poporul este supra-faţa istorică, deci schimbător-şovăitoare, a Supra-Fiinţei tale (dar, vrea ori ba, poporul trebuie să fie şi vehiculul tău, spre Neamul Metafizic…) – dar NEAMUL METAFIZIC (dintru MOCŞA-Patria Sfântă!) este ŢINTA FINALĂ A SUPRA-FIINŢEI TALE IDEALE!!! – obrazul/faţa ta ideal/ă, împlinit/ă întru Sinea Luminat-Dumnezeiască. Umanitatea nu este decât mijlocul de a ajunge la re-transcenderea deplină a Neamurilor/Supra-Feţe Dumnezeieşti, înapoi întru Adam Protogonos-Unicul (re-sfinţit, re-întors la Creatorul său, cu smerenia cuvenită, după trădarea dintâi…).

Misiunea, deci, ţi-o faci, deplin, doar cu INIMA şi cu TRUPUL proptite de Duhul şi Trupul PATRIEI tale Unice. Nu dezerta de la NEAMUL METAFIZIC, căci pe tine te pierzi în Neant… – căci nici nu ai unde merge/dezerta, decât în Sumbrul, Fără-de-Chipul PUSTIU AL SATANEI…

…Nu mă adresez, băţos, ca om fără de prihană, care m-apuc să fac altora morală. Din poziţia unui sfânt…Nu, am greşit, înspăimântător de mult am greşit… – dar, totuşi, nu atât de mult încât să n-am de unde mă-ntoarce ca să mă pocăiesc, să mă contemplu şi să-mi contemplu nimicnicia uricioasă de-acum, dar şi potenţiala măreţie, pe care mi-a arătat-o, prin Fiul Său, Dumnezeu…de/pentru ATUNCI… – să mă contemplu cu înfrângere şi smerenie, cu umilinţă creştinească (ceea ce nu înseamnă altceva decât demnitate şi responsabilitate, iar nu cum pretinde Cioran, „atitudine de sclav”…)… – şi să recunosc/deosebesc căile bune, pe care n-am mers, şi căile rele, pe care prea des şi mult am mers…Şi faptul că n-am făcut pentru nimeni, nici pentru mine, nici pentru cei din jurul meu, tot ce aş fi putut să fac – căci Dumnezeu a pus, în orice om, nu-i aşa? – puteri nemărginite… – dar cine să le ia în seamă, pe aceste puteri, când credinţa e aşa de schilavă şi de anemică?!…

Am mers o viaţă – o viaţă întreagă, o viaţă de care m-am ferit să-mi bat joc. De Viaţă dacă-ţi baţi joc – de tine şi de Dumnezeu îţi baţi joc. Căci Viaţa e darul de la Dumnezeu şi SINGURA ŞANSĂ (nu credeţi chiar toate ale modei buddhismului, cu teoria reîncarnărilor, despre care Părintele Cleopa spunea că sunt plăcute numai leneşilor şi iresponsabililor, care n-au chef să-şi asume răspunderea ACESTEI Vieţi!!!) de a-i demonstra lui Dumnezeu că eşti vrednic om, că nu eşti, mereu, dezamăgirea Lui supremă…

…”Fii om de omenie” – pare o vorbă „fumată”, cum zic tinerii stricători de limbă şi de coşuri de piept, de astăzi… – „tocită”, poate or fi voind ei a zice… – dar e singurul îndemn adevărat – echivalent în rost şi semnificaţie cu „Încearcă să fii cât mai aproape de Hristos – ICOANA/MODELUL VIEŢII-Trăirii Umane…”. „Fii om de omenie – şi încearcă să fii bun creştin” – chiar şi tu, mahomedanule, chiar şi tu, mozaicule, chiar şi tu, buddhistule… – pentru că, veţi vedea, vi se vor lua solzii puşi de demonul Ignoranţei peste ochii voştri – creştinismul este stadiul suprem, la care ajunge evoluţia Duhului pe planeta Pământ… Dar, încă o dată: de mii de ori mai bun, în faţa lui Dumnezeu, este un buddhist, sau mahomedan, sau mozaic care face faptă bună, decât un creştin care face faptă egoistă, devastatoare!!! Adică, mai exact: nu eşti ceea ce te declari prin vorbă, ci eşti ceea ce strigă, pentru tine, faptele tale!!! Cel care e vinovat că se lasă sălăşluit de duhul Ignoranţei/Amânării, nu poate fi atât de vinovat ca Hitler ori Stalin, cândva.. – sau Harry Trumann…cel care a ordonat lansarea bombelor asupra japonezilor… – ori ca Bush, acum, cel care năvăleşte peste popoare întregi, în numele CRUCII…(şi are şi nebunia, demnă de loja „Skull and bones”, de a declara că are „întrevederi particulare cu Dumnezeu”, înainte de fiecare nelegiuire de-a lui…). ”Cruciatul” ăsta seamănă tare bine, cum sugera un ziarist american, în noaptea începutului invaziei Irakului – noaptea acelor bombardamente apocaliptice, asupra Bagdadului… – cu Timur Lenk ori Gingis Han… tot atâta de „respectători”/respectuoşi faţă de cultură, cât şi americanii, cei care, prima dată când au pătruns în Bagdad, au nimicit Muzeul Naţional al Irakului…Erau geloşi pe cei cu o cultură multimilenară – ei, cei cu o subcultură a CRIMEI – de nici trei secole…(bine că n-au luat-o mai din vreme, Columb şi ai lui… – cel puţin aşa se zice…). Socrate, păgânul, nu-l ştia pe Hristos – dar îl bănuia/intuia, cu mult mai multă luminare în suflet şi-n cuget, decât cei mai mulţi creştini de azi…

Deci: iubiţi Lumina Culturii, dar numai re-apropiată de Lumina Cultului Dumnezeiesc…Altfel, veţi semăna tare bine, şi voi, cu Gingis Han… – voi, cei care slăviţi subcultura sinucigaşă a rockului, care-l proslăveşte pe Satan…Există, se zice, şi o „cultură a Violenţei”… – dar „cel ce scoate sabia, de sabie va pieri”…Dacă nu înveţi cultura lui Hristos, cel care, oriunde intra şi cu oricine vorbea, spunea, înainte de toate :”Pace vouă!” sau „Pace ţie!” – veţi urma incultura, anti-cultura Distrugerii… Şi asta este de la Stăpânul Neantului…nu de la Dumnezeu, deci nu are nimic de-a face cu Creaţia…

…Dar asta nu-nseamnă „să te pupi cu Satana în bot”, în numele falsei „toleranţe”! Hristos-cel-Blând n-a fost bleg: a folosit maxima vehemenţă verbală, întru afirmarea Adevărului, ba chiar şi biciul…când Satana, prea sfidător, şi-a stabilit reşedinţa prea aproape de „Centru”, în Templu…Cum să mai ştii/găseşti dreapta cumpănă – între nesimţire/ignorare – şi vehemenţa afirmării Adevărului? – e tare greu – dar TREBUIE!!!

…E tare greu, extrem de greu, să fii ADEVĂRAT creştin, nu doar cu gura… – dar tocmai ACEASTA este dovada (una dintre multele…) că creştinismul este stadiul ultim, cel mai înalt Duh, la care poate ajunge omul, înainte de a re-intra în Împărăţia Pierdută, de strămoşul Adam şi de strămoaşa Eva…Diavolul poate să vă întoarcă la idoli – şi o şi face, în aceste ultime veacuri… – prin idolatrizarea celor fără de Duh: idolatria banului, a sexului, a televiziunii, Internetului, muzicii rock… – dar nu trebuie să te supui totdeauna şi tuturor diavolilor – şi niciodată Unicului şi Singurului Adevărat – DUMNEZEU…Se vor găsi mulţi profeţi mincinoşi, mai cu seamă printre cei ce-şi zic, şi pretind, ca fariseii, cu neruşinare sfidătoare şi ameninţătoare, să li se zică „intelectuali”…Ei, „profeţii mincinoşi”-pseudo-intelectualii, sunt iudele cele mai de temut, demonii care vă aţâţă poftele şi sfruntările şi neruşinările…Adevăraţii cărturari-intelectuali ai unui Neam (oricare va fi fiind acesta!) nu lucrează pentru tolerarea/„toleranţa”, versatilă şi absurdă, a Răului, pentru sanctificarea instinctului/instinctelor (vedeţi unde se ajunge şi cu toleranţa, dusă până la a accepta sfidarea satanică, din partea apocalipticelor, coşmareştilor colonii de homosexuali, „căsătorii interhomosexuale”… – stârnite/aţâţate de „cine ştiu şi nu pot spune”… – se ajunge la sinuciderea umanităţii, se va ajunge la cenuşa Sodomei şi Gomorei… – la fel, cu sacerdoţiul feminin, pângăritor de toate cele curate şi sfinte… – la fel, unde se ajunge cu sanctificarea perversă a instinctului de proprietate… – se ajunge la CRIMĂ/RĂZBOAIE, frate/vecin contra fratelui/vecinului, Neam contra Neam… – avea dreptate până şi un semi-păgân, precum Rousseau, că prima crimă şi nedreptate împotriva omului s-a săvârşit atunci când s-a găsit un prim om care a împrejmuit cu pari un pământ dat de Dumnezeu (singurul „proprietar de drept” din lume!!!) tuturor oamenilor, şi a spus: „Pământul acesta este al meu!”…) – ci sunt aceia care-şi pun ştiinţa în slujba luminării Neamului, a împăcării tuturor oamenilor şi a oamenilor cu celelate regnuri, ca-n IESLEA SFÂNTĂ A BETHLEHEMULUI… – şi, în cele din urmă – SLUJBA SUPREMĂ A CUNOAŞTERII/ÎNVĂŢĂTURII CELEI DREPTE ŞI SPRE DREPTATE – re-împăcarea dintre Cer şi Pământ, dintre Omul-Creatură şi Dumnezeul său Creator…

…Chiar dacă n-am făcut decât rar ceea ce trebuia, am încercat să nu săvârşesc lucruri ireparabile, să nu supăr pe prea multă lume…N-am reuşit – nu „nu prea multe”, ci nici măcar destule!.. – nici măcar a suta mia parte din ceea ce mi-am propus, într-o seară, pe când, copil fiind, de vreo 4 ani – mă lăsaseră părinţii acasă, singur cu un radio „Telefunken”…Deseori auzeam radioul, cu care tata venise din război (unde zburase, ca pilot…) – dar, niciodată, nu-mi pusesem problema să şi înţeleg ceea ce se vorbea la radiou. Ascultam muzica, ascultam cuvintele (de la radiou sau ale altor oameni, din jurul meu…) tot ca pe un fel de muzică, de mai proastă calitate…o altă muzică…şi cam atât…

Ei bine, în acea seară târzie de toamnă, cu beznă afară – am auzit la radiou o voce pătrunzătoare de bărbat, rostind, teribil de clar: „Tragedia <<Perşii>>, de Eschil…” Nu ştiam nici cine sunt „perşii”, nici cine este Eschil… – dar atât de convingător a anunţat spikerul, încât m-a sfredelit un gând: „Pentru cine vorbeşte şi anunţă şi iar vorbeşte, ăla de anunţă şi vorbeşte? Oare nu şi pentru mine? – pe lângă mulţi, mulţi oameni…(nota mea: pe atunci, nu ştiam, încă, să număr…)?! Şi eu sunt, oare, mai prost decât alţii, şi nu pot, nu voi putea niciodată să înţeleg ce vorbesc ăştia acolo? Chiar nu sunt în stare să mă concentrez şi să înţeleg, şi eu, ceea ce înţeleg alţii? Toţi câţi vor fi având radiou <<Telefunken>>?(nota mea: nu ştiam că, prin anii ‘50, nu prea aveau mulţi radiouri… – că radioul era cam singura avere a tatei…)?”

…Şi m-am concentrat, „cu sudori de sânge”, cum spune Sfântul Evanghelist Luca, despre Rugăciunea lui Hristos, din Grădina Ghetsimani…N-am înţeles eu, atunci, mai nimic – drept vă zic, azi… – dar, din acel ceas, am învăţat să mă concentrez pentru a pricepe, sau măcar a începe să pricep (cât de puţin mijit, dar tot e ceva, decât nimic…) ce zic oamenii mari, în jurul meu…

Cu alte cuvinte, de la vârsta acelui năpârstoc de-atunci(cum v-am spus, vreo patru ani, de-or fi fost şi-atâţia…), m-am încordat să nu-mi mai fie indiferent ce zic şi ce fac oamenii mari, din jur…Să-mi pese când tata se necăjea şi încrunta, ascultând, cu capul băgat în radiou, nişte posturi, numite „Europa liberă” şi „Vocea Americii”…(Mult mai târziu, am aflat câte „adevăruri” spuseseră şi posturile astea… – sărmanul tata, ar fi jurat pe ele ca pe Biblie…). Îl întrebam, şi-mi dau seama că, nu de puţine ori, îl sâcâiam cu întrebările mele…- de ce şi pentru ce şi cine şi unde şi cum…Da, începuse să-mi pese de ceea ce se întâmpla, chiar printr-o lume despre care n-aveam, încă, nicio noţiune… Să-mi pese de tot ceea ce se petrece în jurul meu. Cum s-ar zice azi, „să devin conştient de ceea ce se întâmplă în jurul meu” – şi, chiar dacă voi părea exagerat – „să fiu responsabil”…Da, oricât v-ar mira, începusem să mă-ncrunt sau dimpotrivă… – la fel ca tatăl meu… – în funcţie de ceea ce se întâmpla, acolo, departe, în Algeria, URSS, SUA…

Îmi luasem, din seara aceea, o obligaţie care poate părea, azi, caraghioasă, multora dintre dei tineri: obligaţia de a-mi păsa şi de altceva decât de ceea ce mâncam, beam, bârfeau femeile casei… – obligaţia să mă doară şi de altceva decât numai de „bubele” mele, reumatismele bunicilor ori de crizele de rinichi ale tatei… – să mă doară că mor oameni acolo, în războaiele de departe…de peste mări şi ţări…

Aşa că, pentru a mă dumiri mai bine, eu singur, fără a mai sâcâi şi plictisi pe alţii – când am ajuns la şcoală („m-am făcut mai mărişor”, cum se zice pe la noi, prin Bucovina…), am pus mâna, cu aviditate, pe carte, pe hărţi…(de câte ori n-am navigat pe mările şi oceanele albastre de pe planiglobul prins în peretele de deasupra patului… – peregrinând pe climatele cele mai diverse şi pe la popoarele cele mai minunat de ciudate… – şi n-am simţit, niciodată, lipsa din casa noastră, a televizorului…nici acum nu-mi las fanteziile/imaginaţia conduse de imaginile altora…) – şi, mai cu seamă, pe istorii…Nu de cele alternative, precum acelea de azi – ci, înafară de manuale, pe cărţile lui Iorga, despre care tata îmi zisese că-i cel mai mare istoric…şi pe cărţile lui Daicoviciu…despre daci, pentru că, deşi tata îmi spusese că noi suntem de origine romană – mă fascinase (ÎN SECRET! – pentru a nu-l supăra pe tata… – atât de mândru de originea noastră romană… – eu îl respectam pe tata mult, dar… – azi aş zice: „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e Adevărul!”…), mă uimiseră şi mă treceau fiori, gândindu-mă şi închipuindu-mi modul de luptă şi de rezistenţă, eroismul dacilor…

…Pentru mine, Istoria, Geografia şi Literatura n-au fost doar nişte „obiecte” de catalog – ci nişte posibilităţi de a-mi ţine făgăduiala şoptită, într-o seară cu întinsă beznă, dincolo de Lumină camerei de copil… – că voi încerca, din răsputeri, să înţeleg cât mai mult, dacă nu totul, din ce se întâmplă în jurul meu…să mă intereseze şi să mă doară de oricine suferă nedreptăţi şi dureri şi necazuri… – de oriunde, din lumea asta, va fi fiind el…din oricare neam al Pământului ar face el parte…

…De asta îmi plac şi acum basmele/poveştile…Niciodată nu lasă egoismul să învingă…şi nici minciuna, ipocrizia, „descurcăreala”…Dacă n-ai har, dacă nu te jertfeşti, „pe bune”…- – nu eşti demn, n-ai nicio şansă de a fi/deveni personaj de poveste…Poveştile – sunt veştile de la Dumnezeu…- monotone par, dar sunt proaspete de/prin Adevăr!

…Trebuie să vă spun că, la această atitudine de interes, curată şi fără „nicio viclenie”, cum spune cronicarul… faţă de toţi îndureraţii lumii, a contribuit şi mama mea, care mi-a vorbit despre Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul – de îndată ce am început să înţeleg, cât de cât, cuvintele lumii acesteia…deci, de pe la doi-trei anişori, boldeam ochii la cuvintele îndurerate ale mamei, care povestea despre chinurile unui om şi Dumnezeu, pe care l-au bătut în cuie pe Cruce, în vârful unui munte…Şi că era, acel om şi Dumnezeu, fără nicio vină, şi că, dacă a s-a lăsat omorât, apoi a înviat… – şi a răbdat, NEVINOVAT şi DEPLIN RESPONSABIL, toată batjocura şi toate durerile, a făcut El acest lucru minunat de absurd!!! – pentru că voia să ne întoarcă la Ceruri, la LUMINĂ, pe noi toţi, oamenii – ca fii preaiubiţi, iertaţi-izbăviţi, ai lui Dumnezeu…N-am priceput eu atunci chiar totul – ar fi fost şi imposibil, să fiu teolog la trei ani!… – dar gândul că trebuie să-ţi pese de toţi oamenii ceilalţi, pentru ca să-ţi faci datoria faţă de tine, aici, pe Pământ… – cam de-atunci a început să încolţească şi să-şi stârnească în mine întrebările şi, treptat, lămuririle…pe care, deplin (cel puţin în teorie şi imaginaţie, dacă nu şi în practica cea de toate zilele…), mi le-a luminat, mult mai târziu, un rus ortodox, Dostoievschi…Spunea că trebuie, un om adevărat, un om al oamenilor şi crescând printre oameni, să se simtă îndurerat de toate durerile tuturor oamenilor…responsabil de toate păcatele şi suferinţele îndurate, pentru păcatele lor, ale tuturor oamenilor…Şi mi s-a spus, de către un bun preot, că Dostoievschi, prin cărţile lui, dacă le înţelegi şi le simţi până în fundul sufletului tău, recapitulează (cel mai bine, cel mai adânc şi mai dureros şi mai măreţ învietor de duh…) Sfintele Scripturi Dumnezeieşti (pe care, fireşte, nu există carte care să le poată înlocui, ci doar re-demonstra Adevărul din noi şi întru Dumnezeu…).

„Învăţaţi să vă pese de dreapta învăţătură” – spunea un călugăr din Evul Mediu…Acea învăţătură dobândită nu cu ochii închişi la realitate, dar închizând ochii, pentru meditaţie, DUPĂ ce ai văzut realitatea… – închide-i pentru a vedea şi dincolo de pojghiţa realităţii, semne şi rosturi şi adevăruri adânci…nu doar aparenţa de joc…Învăţaţi să respectaţi pe alţii, cu Viaţa lor (pe cei cu experienţă responsabilă de Viaţă!!!) – respectându-vă propria Viaţă!!! Respectaţi LUMINA ADÂNCULUI…

Să-L respectăm pe Dumnezeu, dar asta nu abstract, ci precum spunea binecredinciosul doctor Nicolae Paulescu: „Să-L vedeţi pe Hristos în fiecare om care suferă”… – de durere trupească ori sufletească…

Respectaţi, învăţaţi, iubiţi cu Duhul…mult mai mult decât cu trupul! Pentru că trupul de carne e limitat, imperfect, nevrednic şi slăbănog… – pe când Duhul este Sămânţa lui Dumnezeu în noi…Dar nici să nu pretindem că-l iubim pe Dumnezeu, tocmai pentru a găsi motiv să nu ne respectăm trupul… – pentru că Sfântul Apostol Pavel spune clar că trupul trebuie ţinut curat, pentru că este Casa/Biserica Duhului…cum poţi îndrăzni să-L primeşti pe Dumnezeu, cât e El de mare şi luminos…într-o cocină?! Să nu dispreţuim fecioria, cum o facem, zilnic – pentru că o dispreţuim pe cea care L-a născut pe Dumnezeu, şi dispreţuind-o pe Ea, dispreţuim orice mamă, inclusiv pe-a noastră! – deci ne înjosim şi ne spurcăm pe noi…Şi-L dispreţuim pe Atoatecreatorul, care parcă „de frunza frăsinelului” a fost hotărât El pecetea curăţiei… – şi nu pentru binele şi încrederea omului în om…- pentru re-apropierea omului de ANDROGINITATEA ORIGINARĂ…Să fim cât se poate mai curaţi, să ne zicem, precum iar Sfântul Apostol Pavel, că fiece zi ar putea fi ultima din viaţa noastră… – şi vom constata că nu ştiu ce, poate că frica de necunoscutul de dincolo…poate că frica de faptul că ştim, împotriva încăpăţânării noastre afişate…că am greşit cam peste măsură… – ne îndeamnă, cu destulă urgenţă… – să facem mai puţine rele şi mai multe bune, în ziua aceea…Şi să repetăm, a doua zi… – faceţi acest exerciţiu, şi precis vă veţi simţi mai bine…Nu există mai bun leac contra tuturor bolilor din lume – decât binele făcut şi răul nefăcut…

…Şi, dacă se poate, nu vă făliţi cu ceea ce ziceţi voi că a fost bine făcut…că-şi piede sau micşorează considerabil valoarea, i se stinge strălucirea curată…straşnic ce se „iefteneşte”, cum zicea martirul Horia, despre repetarea fără rost a numelor martirice…fără gând adânc la semnificaţia lor…Precum în cer, aşa şi pre pământ… – nu luaţi în deşert, prin repetarea fără rost, aproape ironică, batjocoritoare, cinică, a numelui Atoatefăcătorului…El este Suprema Taină – cine suntem noi s-o spurcăm, prin fălirea prostească, cu numele Ei…? – tot aşa, nu rostiţi, nu lăsaţi să vi se scurgă cuvintele din gură, înainte de a le fi dumicat bine, degustat până la mireasmă înţelesurile adânci, de a scoate din ele, întru slăvirea Lui, prin gura voastră, Duhul cel adânc…Veţi vedea că lumea, încet, dar sigur, se va re-îndrăgosti de POEZIE – pentru că rockul nu-L cuprinde pe El, nu conţine, ci este Vidul Duşmanului… Cei care-l slujesc pe Duşman l-au pus pe John Lennon să spună, pe 4 martie 1966, că „rockul este mai presus de Iisus” – iar când a fost luat la întrebări de oamenii ne-nebuni, responsabili de cuvintele lor – a dres-o cică, zicând că el n-a vrut să arate lipsă de respect faţă de Iisus, dar că oamenii vor vedea ce dragoste, mai mare decât toate religiile Pământului, va fi arătată, curând, rockului…

…Şi, prin tinerii urlăreţi întru Neant, isterizaţii cu bulbuci la gură, de pe stadioane – satanistul Lennon cam a nimerit-o…Deci, ultima vorbă pe care v-aş spune-o: nu urlaţi, vorbiţi… – nu vorbiţi, dacă n-aveţi ce spune…Tăcerea Rugăciunii isihaste a Inimii, pe care o făcea Părintele Cleopa, este cea mai înmiresmată de sensuri dintre cuvântările tuturor pământenilor care vor fi trăit vreodată pe acest Pământ – şi ale sfinţilor din ceruri…Fiţi vorbitori prin faptele voastre bune, nu prin „papagal”…Căci va veni iarăşi, cum începusem a vă zice, vremea POEZIEI – Poezia…despre care şi Mallarmé, şi Valéry, spuneau că este ceea ce simţi/pipăi cu sufletul, dincolo de cuvinte…imaculata şi maiestuoasa ”pagina albă”…Aşa vorbeau oamenii înainte de a li se încurca, din trufie, vorbele, după Babel… – iar vorba Poeziei se va schimba în extaz şi în slavă, când Poetul va fi, iarăşi, prin Poezia-ca-Revelaţie, la Dumnezeu…Neamuri ale Pământului, urmaţi-vă PSALMIŞTII-POEŢII, care, la rândul lor, pe Hristos-Mântuitorul îl urmează – Poetul-GURĂ DE AUR, Poetul-LIMBĂ DE MIERE… – care va fi călăuză de Neamuri, dimpreună cu Regii şi Împăraţii, la Tronul Dumnezeiesc… – iar nu pe Caiafele şi politicienii „fără polis”(„ubi bene, ibi patria”…) nevrednici, ipocriţi şi mincinoşi…

Doar aşa vă veţi învrednici de a-L vedea, iarăşi, pe Dumnezeu – binemeritând de la Jertfa Mântuitorului Hristos…

prof. dr. Adrian Botez

~Adrian Botez: “Mai e nevoie de cultură generală?”

De fapt, eu aş intitula această luare de poziţie: CULTURA GENERALĂ – CULTURA PUTERII. Şi veţi vedea, imediat, de ce.

Aceia dintre tineri care frecventează cercuri mai “selecte”(nu “saloanele” ţoapelor) au observat că există o categorie de aşa-zişi “colegi”(şi părinţi-rude ale “colegilor”) care dau dovada stăpânirii unei informaţii ieşite din comun , dau dovadă de o capacitate de a cuprinde, în discursul lor, arii extrem, uluitor de întinse, de interes: de la muzica de absolut toate genurile – şi până la istorie şi aeronave-astronave, reversibilitatea timpului, antimaterie, astrologie indiană şi chineză, ufologie, religie, alchimie, psiho-sociologie, tehnica manipulării maselor etc. Faţă de aceste adevărate torente informaţionale, bietul tânăr de rând, obişnuit cu trivialităţile “de serviciu”de pe culoarele liceului – se simte extrem de stingher, penibil de singur şi neajutorat, ridicol, strivit şi “în plus”. Cine vor fi fiind, în realitate, aceşti oculţi “aşi” ai realei şi solidei informaţii, nestingheriţi deloc de “bruiaje informaţionale”, brutal de siguri pe ei, incredibil de siguri de valoarea şi finalitatea concretă, eficientă, a educaţei lor informaţionale? Şi ce se urmăreşte, oare, prin cultivarea secretă, în aceste veritabile pepiniere ale intelectului – a unor indivizi cu totul speciali, care, dacă s-ar da pe faţă în mediul social comun, ar crea o discordanţă înmărmuritoare, între nivelul lor de ambiţie a cunoaşterii – şi nivelul penibil al ignoranţei majorităţii(ignoranţă, şi ea, cultivată, cu maximă grijă!)? Se vede, de la o poştă, că aceşti indivizi enigmatici nu se informează, prioritar, prin televizor sau Internet – iar ideile vehiculate de ei au fost îndelung şi profund meditate, nu prin imaginea fugară(rulată hipnotic, pe ecrane), ci prin ambiţioasa şi asidua, obsesiv-repetata sondare a paginii de documente-cărţi, ne-la-îndemâna oricui. Ei, elitiştii, au rămas fideli “Galaxiei Gutenberg”!(Vreau să fiu înţeles bine: când spun “elitişti”, nu mă refer, în nici un caz, la senatorii şi deputaţii, români ori de aiurea, şi nici măcar la elita aparentă – tip Pleşu-Liiceanu-Patapievici, care fac eforturi jalnice de a [a]părea “elită” – ci la o elită discretă, ocultă, care mereu există, la orice nivel de putere terestră – dar, pentru că nu e antrenată spre acţiune benefică, rămâne, pururi, într-o imersiune relativă). – Abia în astfel de împrejurări-limită, jenante până la a te marca pe viaţă – tânărul obişnuit (intrus…)îşi dă seama de importanţa şi forţa zdrobitoare a ceea ce, îndeobşte, se numeşte “cultură generală”. Doar zdrobit de ruşinea confruntării cu propria suficienţă şi ignoranţă îngâmfată, jalnic sfidătoare – tânărul, umilit şi aneantizat(ca-n prezenţa zeilor!), îşi poate da seama(dacă are suficientă minte, fler şi bun-simţ) – cât de colosală este puterea verbului A ŞTI(cât mai multe şi cât mai temeinic, organic!). Ei bine, jalnicul tânăr poate că nu va afla niciodată că chiar s-a aflat în preajma, dacă nu a zeilor – atunci a viitorilor potenţiali conducători ai lumii – conducători feriţi, cu maximă grijă, de ochii plebei, până când le vine rândul să se urce, strivitor de trufaşi, extrem de bine antrenaţi şi puşi la punct cu toate dimensiunile raţionale ale realităţii, pe care o vor dirija(ei înşişi dirijaţi din umbră, de către SILUETE OBSCURE, pe care nimeni, niciodată, nu le va cunoaşte) de pe “tronurile” luciferice ale lumii.

Trăim în vremea puterii informaţiei – dar nu neapărat a aceleia distorsionate şi, mai ales, CANTITATIVE, non-selective, năucitoare – a televiziunii prin cablu şi a Internetului(lui Bill Gates…). Şi cei care deţin puterea informaţiei reale – deţin puterea de facto, asupra noastră.Trăim un timp special, un timp în care puterea de decizie reală(asupra vieţii, destinelor noastre, asupra lumii în care trăim) ne este retrasă, de fapt, sustrasă – cu foarte mare discreţie şi diplomaţie(încât să “achiesăm”cu aclamaţii, LA DECIDEREA PROPRIEI NOASTRE IGNORANŢE, cu maximă bucurie! – şi să-i ostracizăm, cu maximă vigoare, pe cei care ar încerca să ne trezească din somn…) – iar noi nici măcar nu ne întrebăm: “Unde, încotro se scurge această putere de a decide soarta noastră şi a lumii noastre?Cine sunt cei care ne-o sustrag – şi cum de s-a ajuns la această situaţie, în ciuda tuturor lozincilor “pretutindenar”trâmbiţate, despre <<drepturile omului>> şi <<democraţie>>? CUM DE AU CĂPĂTAT ŞI CAPĂTĂ, ÎN CONTINUARE, PUTERE ASUPRA NOASTRĂ, ALŢII DECÂT DUMNEZEU ŞI NOI?”

Veţi rămâne, probabil, surprinşi, într-o primă instanţă – dar răspunsurile la cele două tipuri de întrebare (dacă ne-am întreba…) – ar fi:

a-puterea, în lume, o deţin tocmai cei ce vor să ne convingă că “nu vrem cultură generală!”, cei care, printr-o solidă cultură generală, ştiu să ne convingă să nu vrem cultură generală – şi fac planuri, conform acestei culturi generale(pe care ne conving să ne-o autointerzicem!), asupra noastră şi asupra lumii în care trăim – şi

b- lipsa noastră de cultură generală, îndepărtarea noastră (de către EI, dar cu acordul nostru, tacit şi tembel), în mod strategic, de cultura generală – ne-a adus în acest hal de vulnerabilitate, inconştienţă şi iresponsabilitate. Strategia LOR constă în a se insinua în conştiinţele şi gândurile noastre, pentru ca noi să avem impresia că “ideea” vine dinăuntrul nostru, că ne aparţine: “Nu ai nevoie de nici o cultură generală! Nu te mai găseşti pe vremea bunicii, nu mai asculta de babalâci – acum eşti MODERN, deci ai voie să nu ştii decât ce vrei tu, să faci ce vrei tu etc.!” Cred că observaţi că, în nici un discurs al LOR, nu ni se spune că sunt lucruri pe care TREBUIE să le facem, împotriva “plăcerii” noastre – există o deosebită grijă să ni se dezvolte şi “curteze” instinctele josnice şi înjositoare!(ne place, nu ne place, dar efortul spre necesitate este, de fapt, primul pas spre libertate, cu condiţia să ştii precis care sunt identitatea şi necesitatea fiinţei tale terestre şi care este finalitatea faptei tale… – întrebări milenare, pe care, azi, în “era informaţională”, am ajuns să nu ni le mai punem!). Şi EI ocolesc verbul “trebuie”, pentru a ne lăsa(ori implanta) convingerea că noi suntem “regii”faptelor noastre. De fapt, pentru a ne deruta complet, pentru a ne surpa într-o teribilă lene a gândirii, plănuirii, hotărârii. Noi suntem liberi, chipurile, să facem ce vrem (evident că nu-i aşa!, ci suntem împinşi, manipulaţi, conform planurilor LOR) – pentru a le lăsa lor loc şi răgaz să facă ce trebuie, conform cu foarte conştiincios truditele lor planuri terestre(care încep cu individul impersonal/personal, şi sfârşesc numai EI ştiu unde…). Dar, bineînţeles, în momentul când am spune public şi la nivel superior de decizie, ceea ce bâiguim aici, într-o pagină de revistă şcolară – am fi acuzaţi, prompt, de “mania conspiraţiei”…

Problema culturii generale se învârte, de ani buni, între două poziţii de definire extreme:

a-cultura generală este “ceea ce rămâne, după ce ai uitat tot”(evident, cu condiţia să fi avut ce uita…), deci, cultura generală ar fi acea esenţă a esenţelor cunoaşterii umane, pliată cât mai total şi (in)confortabil ontologic(după cât de OM te simţi, sau chiar eşti…), pe structura ta(noastră) interior-spirituală – şi

b- cultura generală e o prostie, inventată de şcoală şi de dascăli, ca să-şi facă ei rost de leafă, iar pe noi să ne plictisească teribil – făcându-ne să acumulăm excesiv de multe absenţe nemotivate, la bar şi discotecă!

Mulţi dintre elevi spun: “Ce cultură generală? Mai cultură generală decât Internetul şi televiziunea n-au avut babalâcii ăştia de profi de când sunt ei! Să se pensioneze toţi profii! Are cine să ne dea informaţie!”Cu condiţia să fie informaţie reală, şi nu falsă, şi nu distorsionată ori redundantă – şi cu condiţia să fie selectată CALITATIV, şi asimilată organic-spiritual, spre a fi folositoare întru modelarea fiinţei noastre terestre, spre perfecţionare, iar nu spre ruinare şi destrămare fiinţială.

Ascultaţi-l pe tânărul-elev de azi care, în mod normal, ar trebui să fie stăpânul social de mâine(dar, după toate semnele, pe care el însuşi le dă, nu va fi!): “La ce-mi trebuie mie Istoria?” – ca şi cum n-ar vedea(şi poate că nici nu vede!) – că ALŢII decât părinţii şi semenii săi cunoscuţi hotărăsc cine are dreptul la demnitate prin sine şi prin strămoşi, la pământul vital, păstrat prin“ereditatea istorică”, prin ai săi strămoşi. “La ce-mi trebuie mie Geografia?” – se-ntreabă, burzuluit, acelaşi naiv, inocent tânăr, ca şi cum n-ar vedea cum ALŢII hotărăsc graniţe, dispariţii de graniţe şi de identităţi naţionale şi, mai ales, existenţe sau non-existenţe terestre: unde să rămână natură şi unde natura să fie aneantizată, unde să se ştie de pământ cu zăcăminte – şi unde să fie dispreţuit pământul, până la abandonarea lui, ca-n faţa unor cataclisme planetare!”La ce-mi trebuie Matematică, Fizică, Chimie, Astronomie etc. ?” – de parcă n-ar vedea că măsurile, proporţiile lumii şi taina structurilor lumii sunt stăpânite (şi, prin acestea, stăpânită însăşi lumea reală, conform magiei moderne) de către aceşti ALŢII, care a naibii ce vastă cultură generală(aprofundată special!) şi-au căpătat, prin studiu diabolic de tenace!!!

Cât de primitiv este şi ce reacţii schematice şi simpliste(cu “ochelari de cal” şi cu teroarea de a nu se face de râs, căci simte că nu stăpâneşte DELOC perspectiva asupra niciunei probleme, din lumea în care el zice că trăieşte…!) are, în faţa tot mai complexei lumi(ascunsă sub ţesătura imposibilă a labirintului dezinformării, adusă până la dorinţa tembelă de non-informare! – şi distorsionarea şi inversarea informaţională stupefiantă , sfidătoare) , bietul tânăr, care a ascultat, cu fidelitate, porunca ocultă(şi, paradoxal, publică! – prin manualele “alternative” – fără nici o alternativă cultural-educativă a COSTULUI – ŞI CU O LIPSĂ TOTALĂ DE ALTERNATIVĂ ESENŢIALĂ ŞI BINEFĂCĂTOARE A CONŢINUTULUI!)de a repudia cultura generală, de a-şi extirpa, de pe corpul eteric şi astral, “povara” culturii generale – adică, a acceptat, în faţa unui duşman ce vrea să-l deposedeze de sinele său real – să arunce, laş, armele, şi a acceptat o identitate schimbată şi mult inferioară calitativ, celei ce i-a fost hărăzită, prin decizie divină. Sau, cine ştie, tocmai aceasta i-o fi soarta – să involueze, spre un primitivism jalnic? Eu, personal, refuz atitudinea fatalistă(de tip protestant) – şi consider că teandria ortodoxă(cf. Nikolai Berdiev, Sensul creaţiei, Humanitas, 1993), adică: strânsa colaborare a omului cu divinitatea, în ziua a opta, cea a existenţei noastre terestre – ne stabileşte soarta!

Cultura generală trebuie să fie şi să rămână cultura omenescului şi firescului din om, cultivarea a ceea ce-l poate face şi menţine pe om NOMOTHETHUL(cel care dă nume sacre obiectelor lumii, prin care nume poate menţine armonia-Logos a universului-Creaţie divină). În nici un caz nu trebuie să devină sclavul robotizat(aparent super-performant şi mirabilo-formidabil! – cum se cred, azi, bieţii lunatici, navigatori pe Internet, dar care nu ştiu cum îi cheamă şi nu pot fi de folos unuia care leşină la doi paşi de ei…) al unor direcţii politice impuse de oligarhii ticăloase(n-are importanţă dacă de dreapta ori de stânga – pentru că Răul tentacular n-are partid, ci ubicuitate…). Genialii Ilf şi Petrov (care au subminat moral stalinismul, prin râs, mai eficient decât Soljeniţân, prin toate opusurile sale ştiinţifico-sociologice), şarjând(dar nu prea mult!), pun în gura unui copil sovietizat-stalinizat, în vârstă de 12 ani, “problemele influenţei lassalianismului asupra apariţiei reformismului(…), problemele filozofiei materialiste, în lumina sarcinilor puse de a 2-a sesiune comună a Academiei şi a agrarienilor” – dovedindu-se că bietul roboţel ideologizat şi în-filozofat atât de trainic întru marxismul stalinist, habar n-avea de existenţa, pe planeta visurilor şi aventurii vieţii sale normale, a fluviului Orinoco, ori de varianta umană a nemuririi, cea prin artă(el, micul rus, nu auzise de Gogol, cu ale sale Suflete moarte! – asta echivalează cu neştiinţa unui tânăr român, asupra existenţei şi operei lui Marin Preda)etc.(cf. Ilf şi Petrov, Discuţii la micul dejun, în vol. Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac, Univers, Buc., 1979, p. 128).

Cât de jalnici, puerili şi rudimentari par şi sunt, în realitate, aproape toţi rock-erii şi punck-erii, cu pretenţii de “maturitate” şi “reactivitate”, cu fumuri(ba chiar violenţe!) de “protestatari”!Nu poţi protesta, real şi eficient, decât împotriva a ceea ce cunoşti esenţial, şi pentru ale cărui “hibe” eşti în stare să emiţi soluţii. Or, majoritatea acestor “insulari” sunt semianalfabeţi, prinşi şi legaţi burduf în reţeaua diabolică a ignoranţei lor stupefiante, pe care alţii le-au programat-o – tot aşa cum aceiaşi “alţii” i-au programat pe respectivii rock-eri şi punck-eri ca modele(“eternizate”!) pentru “cei ce vin din urmă”… – într-o succesiune dorită ca neîntreruptă!De fapt, rock-ul şi punck-ul, ca şi alte artificiale curente pseudo-culturale, sunt strategii de alienare a individului social, împins în rezervaţii şi-n “leprozerii”sociale, pentru a-l îndepărta (şi a-l convinge, pervers, să şi rămână, definitiv, departe!)de fenomenele sociale reale.Şi, eventual, să-şi dezvolte spiritul gregar. Se cultivă fie un individualism, sumbru, posomorât şi fără nici un orizont – fie “fantazări”asupra unei realităţi virtuale, a unor acţiuni virtuale şi întru virtualitate etc.Exact ceea ce se urmăreşte şi prin “epocalul” Internet: înlocuirea eului umano-divin – cu un surogat himeric şi oniric(numit de către ocultişti: STAREA AHRIMANICĂ). Prizonieri ai propriilor coşmare pretins luciferice, în fond, castraţi spiritual – aceşti tineri agonizează la marginea cea mai îndepărtată a vieţii terestre – sunt “morţi vii”, fără nici un romantism al statutului : de ei, acei stăpâni ai planificărilor terestre(stăpâni prin cultură generală, atât de intens şi periculos generală, încât ne-au hipnotizat pe majoritatea dintre noi) au scăpat definitiv, şi pot, în linişte, să se ocupe de programarea noastră, după modelul lor real-luciferic. Şi, prin refuzul, ACCEPTAT “cu brio”de noi, al culturii generale – ca premiză a puterii de stăpânire(în primul rând, stăpânire-apărare a propriului nostru eu real) – rock-erii-punck-erii ne cheamă(şi ne au) alături de ei, să agonizăm solidar şi în turmă. Veţi întreba: “Dar ALŢII aceia – asupra cui vor stăpâni – asupra unor cadavre ambulante”? Exact asta nu pot (pre)vedea acei “alţii”, orbiţi de superbie…Dar forţa culturii generale este doar întru letalitatea Terrei?Nici vorbă – tocmai asta voiesc a vă spune: străduiţi-vă, tineri ai Pământului, să preluaţi puterea de la cei pentru care cultura generală e o armă de distrugere – să deveniţi elita reală, prin BENEFICUL ACŢIUNII VOASTRE TERESTRE – şi, prin stăpânirea de către voi a culturii generale, s-o transformaţi, pe aceasta, cultura generală, în arma de apărare a demnităţii umanului din voi şi a unui viitor uman demn, al planetei greu-încercate – Pământ. Dar, dacă n-aveţi încredere în cultura generală, n-aveţi cum să fiţi vizionari, deci n-aveţi cum să vă responsabilizaţi, în legătură cu misiunea voastră terestră. Deci, logic, veţi fi, întâi, “tovarăşii de drum”(complicii crimei planetare a “acelora” – despre care însuşi Christian Rakovski vorbea cu teroare ) şi, apoi, veţi deveni victimele, aneantizate în penibil ultim-înjositor şi inconştienţă, ale celor numiţi ALŢII-ACEIA. Fără a avea intenţia să jignesc pe nimeni – consider că tinerii ar trebui să (re)înceapă a se considera oameni – luând model, eventual, NU atât de la ambiţioasele tinere spirite ale Renaşterii (de la acel “uomo universale”, cultivat atunci…odată ca niciodată… – pe când oricare tânăr era/se credea în stare să conducă CETATEA, sau să emită, cel puţin, o teorie “eficientă”, zicea el… – pentru salvarea CETĂŢII… – Thomas Morus şi Tommaso Campanella aveau abia peste 30 de ani, când şi-au compus soluţiile sociale, religioase etc. din Utopia, respectiv Cetatea Soarelui, la fel, Girolamo Savonarola, când a impus regimul teocratic în Florenţa, iar Niccolo Machiavelli a trasat comportamentul modern al omului politic, în Principele… – comportament care, până la urmă, înseamnă “crima noastră cea de toate zilele”…) – cât de la sârguincioşii, umilii şi autojerfiţii călugări ai Evului Mediu, datorită muncii cărora (dusă până la orbire, la lumina opaiţului fumegos… – a muncii, de cele mai multe ori, ANONIME, pentru slava lui DUMNEZEU-CREATORULUI, iar NU PENTRU SLĂVIREA DEŞARTĂ A CREATURII/OMULUI!!!…), TOATE ţările europene, ortodoxe şi catolice, deopotrivă!!! (protestanţii, din păcate, au ales cultura banului mamonic…) – au, astăzi, CULTURĂ!!! – adică, MEMORIE A SPIRITULUI, adică şansa temeliei/RE-întemeierii, oricând, a FIINŢEI UMANO-DIVINE… – întru MÂNTUIRE-RECUPERARE A PARADISULUI ORIGINAR…

prof. dr. Adrian Botez

____________________________

1 -Cazul celor doi(evreul Ilia Ilf, absolvent al unei şcoli tehnice, şi rusul Evgheni Petrov, absolvent al unui liceu clasic), pune serios problema necesităţii(pentru dobândirea culturii generale) îmbinării studiului sistematic, în cadrul unei ŞCOLI, cu autodidacticismul: cei doi stăpâneau-cunoşteau mecanismele extrem de complicate ale societăţii în care trăiau(şi le comparau, constant, cu cvasi-normalitatea terestră contemporană lor), mai bine decât orice universitar sau academician, consacrat intelectual…(cf. romanele lor, Douăsprezece scaune, Univers, Buc., 1971 şi Marele combinator, devenit Viţelul de aur, Univers, Buc., 1971).

2 -Christian Rakovski, vechi bolşevic din garda lui Trotzki, căruia i-a fost “mâna dreaptă”; a fost ambasador sovietic la Paris – apoi arestat, în cadrul marii “Tischistka”. Iată ce spune C.R, în cadrul Interogatoriului său, luat de funcţionarul GPU, Gabriel Kuzmin, la 26 ianuarie 1938, la Moscova: “C.R.:Cine-i cunoaşte pe ACEIA nu se află în postura să fie obligat să-i numească. K:N-aţi spus dvs. că ei sunt bancheri?C.R.: Eu nu, amintiţi-vă că eu am spus totdeauna <<Finanţa Internaţională>> şi când voiam să-i numesc am spus mereu ACEIA şi nimic altceva(…). Cred că nu vă înşel dacă spun că ACEIA nu sunt persoane care ocupă funcţii în politică sau bănci, în lume. După câte ştiu(…) ei folosesc în politică şi în finanţe numai intermediari. (…). De aceea, putem fi siguri că politicienii şi bancherii sunt oamenii lor de paie, oricât de mare ar fi rangul lor sau oricât ar voi să pară că sunt Independenţi. (…).Eu cred că ACEIA sunt personalităţi mistice ale Puterii absolute(…). Mijlocul fiecărui conspirator, indiferent câtă putere are, este anonimatul!” – cf. Jan van Helsing, Organizaţiile secrete şi puterea lor în secolul XX, Alma, Buc., 1996, pp. 121-122.

~Adrian Botez: “Masonii aleg Patriarh românilor…???!!!”

Iată ce spunea, în 1724, SFÂNTUL SINOD DE LA CONSTANTINOPOL(Sfânt Sinod din care făceau parte, frăţeşte, şi reprezentanţi ai Ortodoxiei Româneşti…): „Cei ce vor dezerta de la Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi dreptele dogme ale credinţei şi Predaniile obşteşti ale Bisericii şi vor decădea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu credinţe absurde şi cu obiceiuri eterodoxe şi vor falsifica şi vor măslui adevărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creştini cu adevărat, ci se taie şi se despart de totalitatea mădularelor Bisericii, şi a creştinilor, ca nişte eterodocşi şi inovatori şi se izgonesc afară din sfântul staul ca nişte oi râioase şi mădulare putrede”.

Termenul de „inovator” nu se referă la „înnoiri din lumea material-fizică”, pentru că pe acestea I le-a dat Dumnezeu omului să se joace cu ele, să le „descopere”… – ci se referă strict la falsele înnoiri, cele pretins „spirituale”… : aşa-zisa „înnoire spirituală” este o aberaţie ticăloasă, care ar pretinde să-ţi „înnoieşti” (adică, mai pe şleau: SĂ-L TRĂDEZI!!! – iarăşi şi iarăşi, pe urmele vinovatului protopărinte Adam şi pe cele ale Iudei Iscarioteanul… – să renunţi la El!) Dumnezeul…Adică, să-ţi atragi şi să atragi, din nou, asupra întregului cosmos, o fără de sfârşit amânare a Iertării/Mântuirii Divine…(efectuată, cum spune N. Bediaev, prin teandrie, adică prin sfântă lucrare/efortul spiritual comun: 1-al omului/andros, care-şi conştientizează şi regretă păcatul, şi 2-prin acela de Iertare/ştergere a păcatului, din partea lui Dumnezeu/Theos, Cel care vede şi preţuieşte eforturile conştientizării umane de păcat contra Luminii…).

Şi atunci, cum să accepte Biserica Ortodoxă „înnoirile” Franc-Masoneriei, care a propus, întâi, un pseudo-cult, pe bazele unei/unui sinergii/sincretism a religiilor păgâne(„eterodoxia” despre care face vorbire Sfântul Sinod de la Constantinopol…), numind zeitatea supremă „Marele Arhitect” (deh, masonii revendicându-se de la medievalii ziditori/arhitecţi de catedrale…), pentru ca, în secolul XX, să inventeze New Age-ul, care, de fapt, merge chiar mai departe decât să producă involuţia spirituală spre nivelul politeist, al zeităţilor păgâne: Îl înlocuieşte pe Dumnezeul Cel Viu – cu urletele animalice ale „muzicii(???) rock, cu sexul, banii, televiziunea, Internetul…

După Biserica Ciprului (1815) şi aceea a Greciei (1933), Biserica Ortodoxă Română va lua şi ea poziţie, în 1937 – aruncând ANATHEMA asupra Franc-Masoneriei (ANATHEMA despre care noi n-avem la ştiinţă că ar fi fost ridicată/anulată vreodată, oficial sau neoficial, de către B.O.R… – căci nici n-avea de ce: Franc-Masoneria face, şi-acum ca şi-atunci, aceleaşi lucrări – şi are aceleaşi scopuri, cu totul potrivnice lui Hristos şi Sfintelor Scripturi) :

“Temei Nr. 785, /1937. Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.
Sf. Sinod însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:

I. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:

1. Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria ii rupe de la Biserică, şi având în vedere influenta însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.

2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.

3. Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viată spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.

4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi intr-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului.
În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.

6. Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Ii face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunericul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc(s.n.).

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii(s.n.).

Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:

1. O acţiune persistenta publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizaţii;

2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăţia Ortodoxă Română» extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.

Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc (s.n.: practic, aceasta este esenţa ANATHEMEI!).

De asemenea, le va refuza prezenta ca membri în corporaţiile bisericeşti (s.n.: EXACT CEEA CE NE INTERESEAZĂ ASTĂZI, 2007!!!).

3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-1 va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.

4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusa o astfel de lege din iniţiativă parlamentară.»

II. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în broşură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.
Î.P.S. Patriarh prezintă declaraţia făcută în fata Sa, a delegaţilor lojei francmasone naţionale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoştinţă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient şi spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, naţionale şi creştine. El — d. Pangal — în numele delegaţilor declară că toţi membrii lojelor francmasone naţionale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.

Sf. Sinod ia act cu satisfacţie de declaraţia d-lui Ion Pangal şi a celorlalţi conducători ai masoneriei naţionale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în faţa Î.P.S. Patriarh Miron, prin care anunţă că aceasta organizaţie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înţeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat şi prin urmare nu mai există (s.n.: DAR NU S-AU ŢINUT DE VORBĂ!!!)).

La orele 13 Î.P.S. Patriarh, ridică şedinţa, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineaţa.

PREŞEDINTE,
(ss) MIRON

Secretar,
(ss) † GALACTION CRAIOVEANU “

Ei bine, masonii şi-au pus în gând (mai demult…, dar acum, în 2007, sunt condiţiile “optime”… – şi, fie, zic ei, că au aşteptat, încă prea mult, aşa “pleaşcă”… – prin plecarea la cele veşnice a Preafericitului Patriarh Teoctist, un vajnic apărător al Ortodoxiei şi al cauzei românismului…) să ne “înnoiască” cu un Patriarh pe gustul lor şi răspunzând, ca o păpuşă/marionetă, la comenzile lor (date cu scopuri din cele mai obscure şi, se cunoaşte, din statutul lor reînnoit: ANTINAŢIONALE/”GLOBALIZANTE”/”ETERODOXE”- NEW AGE-iste…)!!!

De unde şi până unde, şi cu îndreptăţire de la cine, în Adunarea Electorală Bisericească a B.O.R., din 2007 (în urma plecării la cele veşnice, a Preafericitului Patriarh Teoctist – plecare în împrejurări omeneşti cu totul tulburi!), se permite strecurarea masonilor? Nu e clar că, dacă ei sunt în Adunare, vor trage sforile, din toate puterile, şi sub o comandă straşnică şi neagră, care nicicum nu ţine de Hristos-Dumnezeu şi de B.O.R. – pentru a se alege un Patriarh nu prin Pogorământul Sfântului Duh, ci prin urcarea, din adâncuri, a Fiarei Satanice???!!!

Nu e nicio calomnie, în cele afirmate de noi, mai sus. Nu ştim şi nici nu ne interesează “lista lui Cozmin Guşe” (n-avem o stimă deosebită pentru preşedintele PIN, şi nici o încredere oarbă în lista sa, cuprinzând numele a 13 masoni!!!, care fac parte din Adunarea Electorală Bisericească…) – dar i-am auzit mărturisindu-şi, cu gura lor, pe posturile TV, CALITATEA DE MASONI (şi nu de vreun rang debil, inferior…), atât pe domnul Sorin Frunzăverde, cât şi pe domnul Bălăceanu-Stolnici…

Noi nu suntem decât un simplu mădular al B.O.R. – dar, dacă sunt şi creştini (cel puţin aşa i-am auzit pretinzând, că sunt…), atunci domniile lor, masonii-cetăţeni (presupunem: de/cu onoare…) nu se vor considera mai mult decât ne considerăm noi, subsemnatul – şi, deci, se vor considera supuşi hotărârii Sfântului Sinod din 1937, care a aruncat anathema, asupra Franc-Masoneriei.

Ca urmare, rugăm pe toţi fraţii creştini, din sânul B.O.R., să-şi vină în fire şi să se solidarizeze nu cu noi, subsemnatul (o oarecare voce…), ci cu decizia de anathemă a Sfântului Sinod al B.O.R.-1937 – şi, astfel, să se alăture

1-protestului nostru, în contra intruziunii Franc-Masoneriei în soarta B.O.R. – o soartă care noi dorim să fie sub Sfânta Mână a lui Hristos-Dumnezeu şi prin realul Pogorământ al Sfântului Duh, iar nu urmare a indiferenţei suicidare a românilor, care să-l lase pe Satan să-şi “facă mendrele”, chiar în Adunarea Sinodală…

2-stăruinţelor noastre, pe lângă venerabilul Eugen Ovidiu Chrovici, şeful MLNR, de a-şi retrage TOŢI membrii masoni, din Adunarea Electorală Bisericească (şi pe cei ştiuţi de noi, şi pe cei ştiuţi doar de domnia sa…).

Numai în felul acesta, tragem nădejde că Sfântul Duh va avea îndemn să se pogoare asupra unei adunări, curăţate de toate vestigiile Întunericului…şi că noul Patriarh al României va fi, cu adevărat, alesul lui Dumnezeu, pentru Neamul Românilor…iar nu al Duşmanului…şi, deci, că soarta României va merge pe făgaş sfânt, iar nu pe făgaş spurcat şi blestemat, cum încă n-a mai mers (cu toată străduinţa mare a Celui Rău, de a stinge şi Neamul, şi Biserica Neamului Românesc…). Dar, drept să spunem, nu suntem absolut deloc curioşi, nici de-acum încolo, să experimentăm, la infinit, hazardul “mersului” Neamului şi Ţării, întru lucrările Întunericului…

prof. dr. Adrian Botez

~Adrian Botez: “Ultimul priveghetor al tradiţiei cântecului ţărănesc daco-românesc…: GRIGORE LEŞE!!!”

Dacă-i întrebi, pe mulţi români: „Ai auzit de Grigore Leşe?” – or să te privească miraţi şi nedumeriţi… Ei nu ştiu că românii mai au tare puţini priveghetori de Duh… – iar GRIGORE LEŞE este ultimul priveghetor ( de la „priveghere” vine şi numele PRIVIGHETORII, cea care păzeşte-ne noaptea, prin cântec spre stele şi arhangheli, de toate cele rele…) al Duhului Tradiţiei Ţărăneşti Româneşti…El, GRIGORE LEŞE (priveghetorul Tradiţiei Sacerdoţiului Ţărănesc Românesc!), alături de BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNEASCĂ, este, el însuşi, o instituţie dumnezeiască – dar, precum se şi cuvine, în spiritualitatea românească, şi cum spunea şi Nae Ionescu, despre Dumnezeu – „o instituţie a Dumnezeului Românilor”…Românii – ca DACI/DAOI – OAMENII CĂII CELEI DREPTE!!! -…ca Neam Ales…

Ales – PRIN CÂNTEC/HORIRE!!! (iar nu prin mai ştiu eu ce expediţii de jefuire şi ucidere/stârpire de alte Neamuri…).

GRIGORE LEŞE are şi o emisiune, tare zgârcit cronometrată, de postul TVR-Cultural (La porţile ceriului…) şi îngăduită de faimosul Director al Institutului Cultural Român, dl Patapievici, care l-a şi invitat, pe 16 august 2007, în emisiunea sa elitistă…Dar LEŞE, cu clopul său, dar şi cu doctoratul său uluitor… – puţin s-a sinchisit de „domnul” cel spilcuit şi sclifosit…A cântat pentru Duhul său şi pentru Duhul celor care au mai rămas români…

Când îl ascult pe LEŞE, abia, îmi aduc aminte cu-adevărat că ar fi trebuit să fiu, totdeauna, 24 de ceasuri din zi, român… – când îl aud vorbind şi cântând/horind, îmi iau aminte că, de fapt, ştiinţa de carte nu este decât cu mult consecutivă aflării nemuririi Sufletului… – când horeşte LEŞE, abia atunci mă simt spălat cu toate apele îngerilor Cerului… – abia după ce cântă LEŞE mă simt curat… Oricât de mulţi detergenţi şi multe şampoane s-or fi inventat, pentru luminarea trupului, în lumea asta murdară de curăţători şmecheri şi falşi…

Când îl aud pe LEŞE cântând, simt cum mă cobor, lin şi luminat deplin, la sfat cu strămoşii mei cei înţelepţi, cu trupuri prin ţintirime, dar cu Duhul în poală la Dumnezeu… – strămoşii mei, cei cu obrazele de soare, şi îmbrăcaţi în pânză albă de in şi pe umeri cu constelaţiile Nemuririi…

Numai GRIGORE LEŞE mai ştie şi mai are curajul să şi mărturisească, bărbăteşte, că e distanţă ca de la cer la pământ, între muzica populară (cea care „place” chefliilor, ameţiţi şi năuciţi, ori celor care se vor „la modă”, în sat…) – şi MUZICA TRADIŢIONALĂ, adică muzica pe care n-o mai simt decât cei care, zi de zi, s-au scăldat în statornicia sublimă a Duhului Românesc-Ortodox, dar şi Vechi-Zalmoxian, iar noapte de noapte, şi-au visat strămoşii mustrându-i, şi-n somn şi-au plecat smeriţi capul a ascultare şi legământ de grabnică îndreptare…

Numai cei ce au „în fibra lor ţărănească” muzica Duhului Românesc, „ştiu hori”, zice Cel mai Umil dintre Apostoli – GRIGORE LEŞE…Dar ce e „horitul” şi când horeşte românul? Românul, zice, cu şoaptă de taină LEŞE, are horitul „pentru stâmpărare”… – adică, pentru re-echilibrare de Duh, doar atunci când se simte prea plin de toate cele ale lumii dinafară, şi se strânge în sine, spiritualo-terapeutic-echilibrator întru „Sinea Divină”, în chilimul sufletului său, „la sfat cu Dumnezău”…”Horitul”, mai tălmăceşte, cu glas ca de pe altă lume, LEŞE, este „adâncat”, adică „scufundat cântecul în suflet!” – şi i se hotărăşte ( DE SUS, DIN CERURI!!!) omului să-l „zică” din gură, pentru ca omul să-şi afle, prin cântec, locul lui în lume, locul pe care i l-a menit, ca datorie şi misiune, Dumnezeu…E, deci, Cântecul, un mod sfânt de a-ţi re-găsi identitatea ta de om pe pământul/Lumea lui Dumnezeu…

…Şi adaugă, acest „apostol/sfânt rătăcit pe pământ”, LEŞE pre numele lui – către dl Patapievici, cu o vehemenţă care mare lucru dacă nu disimulează şi un „chicuş” de hâtroşenie: „În niciun caz nu aveţi, unul ca dvs., ce căuta în muzica tradiţională! V-aţi afla numai în treabă şi n-aţi pricepe nimic!” Şi-l interoghează, pe trei sferturi vexat, domnul Director al I.C.R.: „Dar ce să fac eu, dacă aş vrea să-l ascult pe ţăranul care horeşte?” Şi-i grăieşte LEŞE, cu aceeaşi patimă bună: „În niciun caz să nu-i daţi telefon de la celular: <<Ia, măi bade Cutare, vino la mine să te-ascult, că am auzit că horeşti bine!>>” – „Dar cum?” – mirat rămâne Directorul…”Uite aşa…Auzi mata că în Maramureş e mare sărbătoare – în satul Cutare – şi, dacă ţi-e drag ori eşti curios, te duci acolo…da, acolo!!! – şi taci molcum, şi vezi şi asculţi…” „–Dar dacă se sfiesc de mine?” – insistă Directorul, crezând că-i Soarele apărând pe cer („Parapievici apare, Soarele dispare”…). „- N-ai grijă, că nu-ţi are nimeni grija! E sărbătoarea lor, înţelegi mata? Şi pe care-l prinde jalea ori bucuria, nu se uită la mata, ci începe el de horeşte…şi, atunci, ascultă-l, în locul lui de baştină, în <<zama>> lui, cum se zice…”

Şi vine LEŞE cu o idee care le-a venit şi japonezilor, mai de mult (japonezii au declarat PATRIMONIU NAŢIONAL SACRU un grup de câteva sute de oameni, care sunt ultimii ştiutori ai meşteşugurilor naţionale/tradiţionale japoneze – şi-i plătesc ca să existe şi ca să şcolească ucenici, să ducă tradiţia meşteşugărească mai departe…): „- Ia daţi o lege în Guvern, să li se plătească un salariu la aceştia care mai ştiu hori – aşa, să-i plătească Statul Românilor, spre a le mulţumi CĂ MAI EXISTĂ!!! Şi atunci ai să zici şi mata că ai făcut un lucru cu rost, şi că ai mişcat un pai, ca să nu dispară ţăranul şi satul tradiţional cu totul…(s.mea) …că încă mai sunt enclave de tradiţie românească…Uite, cum mă duc eu, din sat în sat, şi nu-i chem, umflat de importanţă, la televiziune – ci le bat, sfios, la poartă, şi-i întreb dacă mă pot primi o zi ori două, la ei în casă şi în bătătură…în sufletul lor…Şi aşa, lăsându-i în mediul lor, între oile lor, între treburile gospodăriei lor, le aud glasul lor cel adevărat, muzica lor de horitură, care este sufletul lor… – pus, din palmele lor, pe nesimţite, cu o discreţie uluitoare, în palmele mele…”(s.mea).

Da, numai aşa se va putea cunoaşte şi păstra sufletul românesc, ca dar/har/dăruire discret-dumnezeiască!!! De o mie de ori ai dreptate, GRIGORE LEŞE…numai să fi înţeles asta şi domnul Director al I.C.R. … – şi s-o priceapă şi dregătorii ţării ăsteia…Că de nu pricep, atunci şi acele puţine „enclave” de duh curat românesc – vor dispărea, ca şi cum n-ar fi fost…şi tare săraci vom mai fi, şi tare ne va frământa o întrebare peste seamă de dureroasă: „Dar noi, noi, ăştia, cine vom fi fiind… – că oi avem, să le mulgem şi tundem, dar să le cântăm, nu ştim… – că fermieri suntem, că avem, chipurile, ca elveţienii şi americanii, ferme, dar când ne iau dorul şi aleanul, muncind… – tăcem şi ne-nveninăm în noi, degeaba, şi murim ca proştii, neştiind de ce…”

Dac-am şti cine suntem, ne-am cânta identitatea, şi, vorba lui LEŞE: „Mata ştii de ce cântă privighetoarea? Pentru a se şti că ea există acolo, cântă pentru a-şi marca locul!”(s.mea)

Aşa îşi afirmă un Neam identitatea, punându-şi strajă la hotare DUHUL DE CÂNTEC!!!… Nu există mai tare strajă decât Duhul de Cântec! Noi, dacă ne vom şti cânta existenţa, „horind”, cum numai la noi se horeşte – noi, dacă ne vom vorbi limba/vorba/graiul şi vom transmite-o pruncilor noştri, din leagăn, ca fiind cea mai de preţ avere… – noi, dacă ne vom spune, cu vocea preotului dimpreună, rugăciunea către Dumnezeul nostru, în bisericuţa de lemn a satului… – apoi, vom fi, pe lume, aşa de puternici, vom rezista aşa de tare şi de nebiruit, încât toate Neamurile ni se vor închina din inimă, ca la Ieslea din Bethlehem… – nu forţate, căci vor simţi, instinctiv, că noi le suntem „busola”/îndreptarea Duhului, şi ca noi să facă, să-şi adune rămăşiţele uitate ale sufletului…şi, iarăşi, SĂ EXISTE (SACRAL! RITUAL! – deci NORMAL!!!) pe lume…Vom fi, cum prorocea Eminescu, în 1878: CANDELA LUMII – şi Neamurile rămase în întunericul păcatului uitării de Dumnezeu, se vor îmbulzi să ia de la noi „Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat”…

Altfel…Altfel, ne vom stinge Lumina Duhului…şi, odată cu stingerea Neamului nostru Misionar, se vor stinge, în beznă, toate Neamurile Lumii…Pământul întreg se va cerni, definitiv…GRIGORE LEŞE trebuie ascultat, pentru că este printre ultimii şi puţinii priveghetori/salvatori/apostoli, în Grădina Ghetsemani, nu doar ai Duhului Românesc, ci şi ai Duhului Dumnezeiesc al Lumii Întregi…

Iată cum argumentează o „horire” a lui GRIGORE LEŞE (cel care cântă „de umple lumea până-n hotare”… cum zice el că făcea mama lui, Nastasia…) că noi, încă ascultătorii Duhului Daco-Românesc, întâmpinăm diferit de celelalte Neamuri – chiar Apocalipsa… – pentru că suntem, în moarte ca şi în viaţă, buni vecini cu Dumnezeu, „ne nimerim” cu Dumnezeu (adică, ştim a ne potrivi Duhul, după Vocea Lui Dumnezeu…) – şi, chiar de se va stinge Lumea, chiar de va veni Judeţul Sfârşitului, noi avem specială şi mare îngăduinţă de TRĂIRE/ÎNVIERE, într-un stadiu care ne conservă/pregăteşte Revelarea Paradisului – în pofida Legilor Morţii, cea ivită în Lume, prin protopărintele Adam – …îngăduinţă de EXORCIZARE DE MOARTE, prin SUFERINŢA CÂNTECULUI nostru de HORIRE, mare şi de minunare MILĂ, ca LUMINĂ ASCUNSĂ ŞI TAINICĂ, izvorâtă de la vecinul nostru cel mai bun, Dumnezeu…):

„Nu-i lumină nicări,

C-or murit tăţi oaminii,

Ş-atâta m-oi duce-n noapte

Până m-oi tâlni cu Moarte,

Să mă puie-n copârşău,

La un loc cu Dumnezău…(s.n.: nu există Neam pe lume care să „zică” mai frumos despre învecinarea Omului cu Dumnezeul Nemuririi Duhului lui…)

…Copârşău cu scânduri ude,

Unde Moarte nu pătrunde,

Nici dragostea nu răspunde…

…Nu-i lumină nicări,

C-or murit tăţi oaminii…”

Să ne trăieşti, şi să ne Re-Învii Cântecul, întru păstrarea Curăţiei şi Veşniciei Sufletului Neamului nostru Daco-Românesc, Apostole GRIGORE LEŞE!

prof dr. Adrian Botez

~Adrian Botez: „Să nu cădem în capcană…sau: evangheliştii, partea a II-a“

Azi, miercuri, 2 aprilie 2008, am văzut cum se construieşte, sub ochii mei, o capcană americană, în România. Cu material /“scule” neştiutor/neştiutoare, năuc/e…Prin trupe de actori ambulanţi…

Într-o hală de la fabrica Timpuri Noi, cca 50-54 de tineri (14-19 ani)…foarte “cosmopoliţi” (nu mă refer doar la faptul că erau 22 germani, 2 cehi, 26 români, 1 moldovean, 1 portughez, 1 polonez…etc. – ci la înfăţişarea lor absolut derizorie: fete [17] şi băieţi [restul…], fără excepţie, arătau ca ultimii boschetari – “percing”-uri mai peste tot, pe feţe [atâta se vedea – restul…] – buze, bărbie, sprâncene etc. – păr vopsit purpuriu, albastru etc. etc., mutre de guguştiuci, ba chiar de brute şi de drogaţi…) – au fost invadaţi de zeci de “mascaţi” (nu, dle Tutilescu, nu erau DOAR jandarmi – ci ni se sugera că aparţin trupelor speciale anti-tero!), buşiţi o leacă şi, apoi, ca-n orice stat perfect democratic, arestaţi, fără a apuca să spună “pâs”…A, că, probabil, i-au cam şifonat, başbuzucii ăştia de-alăptat şi cam troglodiţi, pe directorul şi pe paznicul de la Timpuri Noi (directorul le alcătuise un contract de închiriere, pe 3 săptămâni, până luni, 7 aprilie 2008)…asta nu se pune… – intră în regulile jocului…mutrele lor se potriveau (ale directorului cu ale golanilor, vreau a preciza).

Întâi dl C-tin Ciocan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, apoi, pe seară, însuşi dl M. Tutilescu, şeful Poliţiei Capitalei, au comunicat că cei 50-54 (ăştia 4 mereu nu ieşeau la numărătoare…) erau “anarhişti” din diverse ţări europene (6 germani încercaseră să pătrundă în România, pe la Calafat, apoi 4 dintre-aceiaşi, pe la Giurgiu… – cu o săptămână în urmă, dar au fost “reţinuţi”…), MILITANŢI ANTI-NATO. Că cei 50 pregăteau bannere şi inscripţii ANTI-NATO. Că nu săvârşiseră “nimic de natură infracţională”… – şi-atunci, oricărui om de bun-simţ îi şi sare bâzdâcul: Cum, dom’le, atunci de ce i-ai arestat şi buşit şi…hă?! Eu aş spune, ca răspuns provizoriu: Pentru ca să aibă televiziunile ce filma şi difuza pe toate canalele… Pentru ca scandalul încălcării Drepturilor Omului (o noutate absolută, în “democraţiile” masonice ale lumii, nu, domnilor?!) – să acopere adevăratele scandaluri/păruieli, de la nivelul adevăratelor decizii ale summit-ului…Pentru că, aşa cum ni s-a explicat, sfătos, de dl Ciocan: la orice summit NATO, “anarhiştii” fac astfel de demonstraţii, ba chiar, în anii trecuţi, au fost “demonstraţii” nemăsurat mai mari şi mai violente…zeci de mii la Istanbul… – la fel, în Germania, mii de “ ‘narchişti” au spart, de zor, geamuri la Ambasada SUA… – la noi, flori de romaniţă!

Şeful/liderul lor, “ ‘narchiştilor”, era un pirpiriu de vreo 17-18 ani, de la Iaşi… – a se reţine… – care, numărând pe degete câte ilegalităţi flagrante a produs (vis-à-vis de “demonstranţi”…) Ministerul de Interne al României – şi, în primul rând, încălcarea art. 30 al Constituţiei României, cu privire la dreptul la liberă exprimare, a concluzionat, cam în spiritul “percing”-urilor lui duble din barbă: Pot să mă duc la budă cu ea? (…cu Constituţia, adică…).

Citind printre rânduri (adică, observând mai curând ce ascunde, decât ce vrea să dezvăluie…) cartea lui George Crowder, Anarhismul – ajungem la concluzia că ACEASTA ESTE O MIŞCARE MONDIALĂ CU SPECIFIC DE DIVERSIUNE, care va fi din ce în ce mai des folosită de Guvernul Modial (aflat în plină instaurare!), pentru a pune sub semnul întrebării toate instituţiile statale actuale (DE FAPT, PENTRU A LE COMPROMITE IREVERSIBIL!!!): (…)Anarhiştii ar putea adopta o abordare mai treptată şi mai pragmatică, una ce caută mai degrabă să influenţeze, decât să răstoarne principalele ideologii – dar …Anarhismul este o viziune despre viaţa omului pe care mulţi o găsesc umană şi chiar inspiratoare. Dacă un asemenea ideal este cu adevărat imposibil de atins, mai curând trebuie să ne întrebăm de ce este aşa, decât să luăm pur şi simplu de bune instituţiile existente– cf. G.Crowder, Anarhismul, Antet, 1997, p. 248.

“A fi anarhist” însemna, în secolul XIX, ca o variantă diversionistă a marxismului, A NEGA ORICE ORDINE SOCIALĂ. A destabiliza/compromite (efectiv şi ideatic/ideologic!), prin orice mijloace, ORICE ORDINE SOCIALĂ, ÎN VIGOARE PE TERRA (care nu convine, în acel moment, Franc-Masoneriei/Marii Finanţe Mondiale…). Dar nu doar prezentă – ci şi trecută şi viitoare!!! Ceea ce face, clar, din anarhism, O MIŞCARE SUBALTERNĂ – pentru că nicio ideologie nu se poate instaura, decât ca “formă de ordine” alternativă, faţă de precedentele. Deci, anarhismul, cum suav sugerează şi frazele lui George Crowder, va servi, în viitor (şi…noi suntem viitorul!), pentru a pune sub semnul întrebării o anume ideologie, un anume mental uman etc. – în favoarea unor /unei ideologii concurente. Cu interese solide, LEGATE DE ECONOMIC – adaug şi subliniez eu, urmărind liniile de forţă ale dezvoltării societăţii botezate “moderne”/ ”postmoderne” – şi…contemporane cu noi.

Având lămurit acest statut subaltern al anarhismului, trebuie, de fiecare dată, nu să ne inflamăm emoţional (este prea simplu şi, deci, ineficient, în lumea comploturilor multipolare…!!!), ci să vedem … ce câine ANUME trage după el tinicheaua numită “anarhism”, ACUM! “Cui prodest anarchismus?” Să nu uităm că 22 dintre “anarhişti” erau germani…că “pipăitorii” de frontieră, de acum o săptămână, erau germani, că două cetăţence arestate azi erau elveţiene, iar unul…ziarist german…Iar Germania “menajează” interesele Rusiei, care Rusie este “curtată” de SUA, cu asiduitate medievală (…de fapt, tenacitate asasină…)

Păi, băieţaşul/şmecheraşul care se dădea drept “lider anarhist”, era de la Iaşi…Adică, de-acolo unde presa, cu o suspectă grijă, ne informase, cu maximă solicitudine, că locuieşte conducătorul tuturor anarhiştilor din România – directorul Teatrului Atheneu-Iaşi, evreul francez BENOIT VITSE…Adică, taman acela care îi regizase madamei Alina Mungiu Pippidi – Evangheliştii ei blasfemiatori (tot atât cât şi Versetele satanice, ale lui Salman Rushdie…). BENOIT VITSE, adică, tartorul manipulării new-age-iste din Moldova (şi, poate, nu numai…).

Deci: ce mesaj ne trimiţi, prin aceşti năuci, paraşutaţi la Bucureşti, sub nasul tuturor agenţiilor de Presă şi televiziunilor, musiu Vitse?! Păi, unul simplu: Iată care-s oamenii care nu vor globalizare, nu vor NATO, nu vor războaie americăneşti-bush-ite: NIŞTE DROGAŢI, NIŞTE GOLANI, NIŞTE RĂTĂCIŢI!!!

În felul acesta, musiu Vitse (naiba ştie cine-l plăteşte pe acest eminent regizor, pentru piesele lui cu rezonanţă mondială…!!!), are misiunea de a pune eticheta pe oricare dintre noi, cei care nu suntem drogaţi, nu suntem “anarhişti” (PENTRU CĂ ABIA NOI VREM ORDINEA! ORDINEA CEA DIVINĂ!!! – ÎMPOTRIVA HAOSULUI SATANIC, creat de alde SUA/NATO…), dar nu suntem de acord cu ACTUALA alcătuire/plăsmuire/configurare a lumii, aceea de sub cizma nazismului israelito-american – DECI, INCLUSIV/IMPLICIT, NU SUNTEM DE ACORD CU NATO!!! – …eticheta: Ia, colo, un golan, nişte drogaţi… – ASTA ÎNSEAMNĂ MIŞCAREA ANTI-GLOBALIZARE!!! Şi, cum aţi putut vedea din imaginile TV, în care Bush trecea, cu totul ieşit din automobil, ca să primească uralele zecilor de mii de gură-cască bucureşteni, e tare uşor să-l manevrezi la minte pe tot mai năucul cetăţean “din EST”…(Dar, cei care au văzut documentarul lui Michael Moore, despre războiul SUA/NATO din Iraq, au remarcat că nici cetăţenii vestici – spre exemplu, din SUA, de la poalele Statuii Libertăţii …- nu-s mai brezi decât noi: o femeie de cca 40-50 de ani, era grozav de înfoiată şi mândră de crimele “eroico-patriotice”, comise de fiul ei, din armata SUA, în Iraq…până ce i l-au adus sub “ştampilă plumbuită”, cu drapel greu, pe copârşeu…abia atunci s-a zburlit doamna respectivă, contra Administraţiei Casei Albe…criminale, da… – dar, deja, nu prea mai era credibilă, biata femeie…).

À propos de Statuia Libertăţii…Fistichiii ăia de new-age-ri, de la Timpuri Noi, strigau, ritmico-scandat, ca pe străzile “revoluţiei” de la 1989: “LI-BER-TA-TE!” Pentru cine-şi mai aminteşte acele nopţi de năuceală absolută, şi coroborează imaginile decembriste cu cele post-decembriste, ale unei progresive, şi din ce în ce mai monstruoase satanizări, dictaturi a Marii Finanţe Mondiale… – sună sinistru, acest cuvânt care, în gura unor masoni garibaldişti, de tipul lui Giuseppe Verdi, suna atât de frumos, maiestuos, promiţător şi…iluminător…BA CHIAR SFÂNT…

Deci: acţiunea mucoşilor (probabil, desăvârşit “inocenţi”/mancurtizaţi…) de azi se înscrie în seria fără de număr al diversiunilor americane, AVÂND CA SCOP COMPROMITEREA ŞI DESCURAJAREA TUTUROR CELOR CARE AU MAI RÂMAS TREJI ÎN LUME!!! A COMPROMITE MIŞCAREA ANTI-NATO ÎNSEAMNĂ A COMPROMITE MIŞCAREA ANTI-GLOBALIZARE, ADICĂ ÎNSEAMNĂ A PROTEJA IDEEA DE JAF MONDIAL, DE CRIMĂ MONDIALĂ ŞI DE MANCURTIZARE A OMENIRII TERESTRE!!!

DA, POŢI COMPROMITE (cel puţin, temporar…) ABSOLUT ORICE SFINŢENIE/IDEE/ATITUDINE PROFUND SFÂNTĂ, PROFUND UMANĂ – PRIN INTERMEDIUL UNEI TRUPE DE ACTORI (“BEŢI/ÎMBĂTAŢI”…ÎNTRU DUH…)SUB-MEDIOCRI, DAR PUŞI SĂ JOACE ÎN FAŢA UNOR OAMENI TERIBIL DE SLABI, LA NIVELUL CREDINŢĂ/SPIRITUALITATE!!!

Probabil, cinicule musiu Vitse, te ţii de poante macabre…Probabil, ne sugerezi că ASTA este/A AJUNS Libertatea…un circ penibil, într-o lume din ce în ce mai penibil de numit “lume”…Pentru că nu mai are NIMIC SFÂNT, în ea! Mai exact, pentru că aveţi grijă, UNII CA TINE/CA VOI, musiu Vitse, ca lumea să piardă ABSOLUT ORICE NUANŢĂ/URMĂ DE SFINŢENIE, DE ORIENTARE SACRALĂ!!!…Astăzi, deci, miercuri, 2 aprilie 2008, am asistat la Evangheliştii, Partea a II-a…

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

~Adrian Botez: Ochiul Sfinxului, Eseu despre degenerescenţa romanului politist

OCHIUL SFINXULUI –sau CUM A DEGENEREAZĂ, ÎN MODERNITATE, O SPECIE/SUBSPECIE LITERARĂ…

(ESEU DESPRE ROMANUL POLIŢIST MONDIAL)

1-Sfinxul şi Cadavrul

Socrate-Platon aveau de “prins” Adevărul şi Virtutea. Şi Cetatea îi urmărea, îndeosebi prin tinerii ei, cu sufletul la gură. Evul Mediu “captura” atenţia celor ce ştiau a citi, sau măcar asculta – prin romanele cavalereşti, care aduceau slavă Virtuţii, Onoarei, Eroismului (nemăsurat şi dedicat lui Dumnezeu, Regelui, Iubirii şi Frumuseţii) – precum şi prin relatarea“questelor” Potirului Graal (metafora lui Hristos-Dumnezeu). Romanele cele mai gustate(care “ţin sufletul la gură”…) ale secolelor burgheze – XIX-XX(chiar XXI…), cele poliţiste, au de prins criminali odioşi. Dacă sufletul nu mai catadicseşte să vină “la gură”, decât pentru rebuturile sinistre ale umanităţii, aceasta certifică o decăderea spirituală mai mult decât evidentă.

Ce-a mai rămas sacru, în aceste vagabondări prin infernul variantelor autodistrugerii omenirii? Poate un rudiment al amintirii Sfinxului. Al ÎNTREBĂRII NELINIŞTITE…Neliniştea (uneori, doar primitiva curiozitate) în faţa Necunoscutului – nu chiar zeu, dar, totuşi, Problemă. Şi presentimentul Cadavrului Terestru, simbol al putrefacţiei psiho-sociale a umanităţii. Acel cadavru grotesc, din Amedeu sau cum să te descotoroseşti, al lui Eugen Ionescu – care-şi transformă, treptat, călăii în victime jalnice. Victime care, ele, de data asta, se plâng de “neomenie” şi de “nedreptate”, nu se ştie dacă din partea cadavrului-victimă(care creşte monstruos, transmiţând parcă, dintr-o lume misterioasă, blestemul degenerării-descompunerii accelerate a acestei lumi:”Morţii îmbătrânesc mult mai repede decât viii”, fiind bolnavi de “progresie geometrică” a putrefacţiei-descompunerii, după afirmaţia lui Amedeu:”Progresia geometrică – Boala incurabilă a morţilor!”, proclamă, iluminat şi tembel, acesta din urmă), sau din partea unui ceva fatal-divin, pe care, cel puţin în primă fază, nu sunt capabile să-l intuiască decât extrem de vag: “Tu nu-ţi dai seama că nu mai e ceva omenesc, nu, nu e omenesc, zău că nu mai e omenesc”, se lamentează Magdalena, soţia criminalului-călău-Amedeu. Iar în finalul actului I, însuşi călăul-ucigaş (victima Demonului Terestru al Furiei [Auto]Demolatoare şi Oarbe) se “lasă pe el[cadavrul-victimă, perfect anonim, ca un Sol-Crainic Mistic Mut al Divinităţii] zdrobit, cu spatele încovoiat; cu mare oboseală spune: <<Nu pot să-mi dau seama cum am ajuns în situaţia asta. Prea e mare nedreptatea…>>”.

Crima e, totdeauna, reflexivă, iar Cain, literalmente, îl poartă pe Abel în cârca sufletului său(ca pe o piatră, sub care “înfloresc” toţi factorii alterării), care suflet, dacă nu se produce expierea(prin recunoşterea păcatului şi efectul mistico-soteriologic al iertării-uitare, din partea victimei, al cărei “avocat” se face divinitatea), intră în putrefacţie. Deci, după opinia noastră, cei care citesc romane poliţiste fie se delectează, vicios, cu propria duhoare fetid-cadaverică(prezentă şi, mai ales, viitoare), fie încep să intuiască adevărul condiţiei umano-terestre “moderne” – şi procedează, inconştient, la o imunizare şi profilaxie anti-cadaverică. Depinde de nivelul de evoluţie/involuţie spirituală al cititorului – care se situează, astfel (pendulatoriu sau secvenţial), între mazochism şi avânt spre redompţiune(evident, predomină, masiv, prima categorie:mazochiştii inconştienţi, gurmanzi cu propriile dejecţii anti-spirituale).

2.Nomos şi Antinomos, în romanul poliţist. Crima şi “Neputinţa” lui Dumnezeu. Chuck şi ai lui

În mod normal, în romanul poliţist ar trebui să se pună şi problema Nomos-ului, a Normei uman-divine, a Legii (cu efect cosmico-reechilibrator). Dar, dacă ortodoxul profund Dostoievski(1821-1881) o pune cu tragism şi smerenie, considerând expierea ca factor re-echilibrator psiho-cosmic – la începutul veacului XX, aproape că dispare hotarul între Nomos şi Anti-Nomos, prin apariţia Apaşului-Detectiv, lichea cvasi-aristocratică, amuzantă şi mefistofelică, “foc de simpatică”(focul gheenei, evident!) – tip Arsène Lupin, al lui Maurice Leblanc(un fel de urmaş al lui Vidoq).Va fi fiind “gentlemanul-spărgător” un “justiţiar, apărător al celor oprimaţi”(poate, uneori, din simplu capriciu…) – dar, orişicum, Lupin rămâne un spărgător( nu doar de tipare…). Jaful şi violenţa, chiar dacă sunt condimentate cu gesturi galante, de curtoazie faţă de femei şi cu farse, rămân ceea ce sunt: acţiuni egoiste şi cel puţin sfidătoare ale Ordinii, dacă nu chiar lacome de-a binelea – căci Lupin e departe de a fi un Robin Hood: el se războieşte pentru propriile-i interese şi orgolii paranoice, şi nicidecum pentru alţii. Nici gând să se afirme ca erou-luptător pentru alţii-reformator social. Secvenţa în care este surprins furând, de către Miss Nelly, în tainiţele palatului Thibermesnil, este edificatoare pentru “profilul moral” al “gentlemanului”(!): “El rămase în faţa ei, în picioare. Şi încet-încet, de-a lungul secundelor interminabile care se scurseră, înţelese ce impresie trebuia că-i face, în aceste momente, cu mâinile pline de bibelouri, cu buzunarele umflate şi cu sacul atât de plin, încât numai că nu dădea pe dinafară. Îl cuprinse o mare ruşine şi roşi că se află acolo, în urâta postură de hoţ prins în flagrant delict. De acum înainte, orice s-ar fi întâmplat, el era hoţ, cel care bagă mâna în buzunarul altora, cel care descuie uşile cu şperaclul şi intră în case pentru a fura”.

Nici celebrul, clasicul Sam Spade, al lui Dashiell Hammett(1896-1961), nu e departe de acest tip – filfizonul amoral, un disimulat negociator-afacerist dubios – dar , aparent şi debusolant , din punct de vedere etic – de partea legii, chipurile!…De fapt, Lupin şi Spade – egoişti şi egotişti monstruoşi, până la paranoie. A se vedea crizele psihice depresive grave ale lui Arsène Lupin, care urmează , în logică spirituală şi uman-etică, crizelor (aceluiaşi personaj) de manie a grandorii şi complexului Iahve. Ceea ce arată că, în definitiv, Scriitorul anilor libertinismului de apogeu nu e atât de naiv, încât să nu se pună la adăpost de consecinţele amoralismului propriului personaj… – lăsând, perfid şi poltron, întreaga sarcină a decriptării modelului existenţial uman, din propria lui operă , pe seama exclusiv a cititorului (bietul cititor devine vinovat până şi de admiraţia pentru personajul literar propus de autor!).

Poate că are dreptate cehul Karel Čapek(1890-1938), autorul nu numai al Holmesianei, ci, mai cu seamă, al povestirilor pseudo-poliţiste, “dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar – care-l degrevează pe autorul de “policier” de obligaţia analizei psihologice, deci, pe cale de consecinţă, de responsabilităţile morale faţă de propria plăsmuire: ”În clipa în care scriitorul începe să se ocupe de sufletul criminalului, el părăseşte terenul nuvelei poliţiste. Iată de ce nu va fi pomenit numele lui Dostoievski”. Fie agentul de poliţie Pištora ilustrează aspectul frust al meseriei de poliţist, care n-ar fi altceva decât “operă” de statistică şi arhivare(şi-aceea – mentală!): “Avem evidenţa tuturor spărgătorilor de case de bani din republică. Sunt…hâc…sunt 27, dar 6 se odihnesc la răcoare”, fie comisarul de poliţie Mejzlik e disperat că “detectează”criminalii conform unor legi-reguli cu totul obscure(“E intuiţie sau întâmplare fericită-hazard?”se introspectează, dostoievskian, ridicolul nefericit – dar raţionalistul “înţelept”, domnul Dastych, spre disperarea “Hamletului”grotesc Mejzlik, metafizician improvizat şi şarjat – îi “precizează”, banalizând şi relativizând “absolut” : ”A mai fost şi o doză de observaţie, şi rutină, şi intuiţie şi, de asemenea, puţină previziune, şi instinct…”). La fel de “instinctual” şi non-legic “detectează” crima şi “Poetul Modernist” , freudizând intuiţia, sub numele pompos-preţios, de data asta, de “imagini suprarealiste, pe care realitatea le trezeşte în subconştientul poetului” şi concluzionând, triumfal şi total înafara “problemei”: “Ei, vedeţi ce înseamnă realitatea interioară?” – precum şi blajinul papetar Janik, care, însă, plin de bun-simţ, nu face deloc caz de “celesta intuiţie”în materie de găsire şi rezolvare de “cazuri”, ci tratează totul, până şi rezolvarea unor grave comploturi naţionale şi infracţiuni internaţionale, cu o naturaleţe extrem de umană (aceasta este lumea, aceştia suntem noi – noi, oamenii, da, oricât de monstruos am arăta…) – scăpând de presiunile “oniricului torturat” şef de poliţie, obscur siderat (şi invidios înverşunat)de reuşitele acestui Švejk printre negustori, prin declaraţia că “De 5 ani mă fură procuristul meu şi eu n-am văzut nimica!(…). Aşadar, vedeţi că nu-s bun de nimic.”

Crima, ne sugerează atât de umanul Čapek, nu e altceva decât cealaltă faţă, faţa tumefiată, leproasă, cancerată, a aceleiaşi umanităţi care a creat piramidele, bisericile, catedralele, tavanul Capelei Sixtine, statuia lui Moise şi Cina cea de Taină şi a descoperit tărâmuri ale minunii, în cer şi pe pământ. Nu Dumnezeu e vinovat de ceea ce ajungem noi. Nici noi, ca indivizi, măcar. Atât de complicat de meschină am construit-o (de fapt, desfigurat-o – labirintic), noi-societatea umană, pe acea Fiinţă atât de simplu făcută de Dumnezeu, din gesturi largi şi generoase – încât ( ne atrage atenţia cumplit de blajinul Čapek) nu vom avea dreptul nici măcar la expiere: vom pierde acest drept-speranţă unică, şi, pe cealaltă lume, ne vom trezi că suntem judecaţi de monştrii creaţi de propriile noastre trufii deşarte. Îl vom pune în situaţia paradoxală şi fără ieşire, pe însuşi Divinul Creator, să nu poată să ne judece, adică să nu avem acces la Lumina Milei-Justiţiei Dumnezeieşti. În teribila povestire Tribunalul Suprem, Dumnezeu îi mărturiseşte sufletului “celebrului criminal Kugler, autor al mai multor asasinate”, de fapt, un rătăcit de lumină, un nefericit încrâncenat de neîntrerupta injustiţie socială – care de către societatea violentă a fost învăţat să reacţioneze, ca răspuns, tot prin violenţă, veterotestamentar: “Nu te pot judeca(…)pentru că omul aparţine omului. Eu sunt, după cum ai văzut, doar martor. Pedeapsa însă o hotărăsc oamenii – şi în cer. Crede-mă, Kuglere, aşa se cade; oamenii nu merită altă justiţie decât cea umană.(s.n.)”

Până la urmă, “Ordinea e un lucru necesar” – spune comisarul Bartošek – şi doar pentru Păstrarea(în limite rezonabile) a Tradiţiei Cosmice a Ordinii trebuie arestaţi “hoţii” – contravenienţii(cu ghilimele sau fără) care dezechilibrează “albeaţa imaculată a zăpezii”, din povestirea Urmele. Căci”lumea încalcă tot felul de legi şi ordine(…).Nu m-ar mira dacă cetăţenii ar încălca şi legile naturii, pentru că, aflaţi de la mine, oamenii sunt nişte haimanale grozave, domnule!” Haimana sau nu, omul este cea mai importantă dintre fiinţele depozitare de ENIGMĂ, din univers. Şi, chiar criminal fiind, el tot om rămâne: un om, de multe ori, monstruos, un rebut – dar un rebut uman, oricât ne-ar îngreţoşa această concluzie. Poliţia, ca instituţie, şi Justiţia, în calitate de concept – înseamnă, în definitiv, multă convenţie socială, un serviciu public de salubrizare-igienizare, ba ajungând chiar la servicii de vidanjare, ba chiar mascând, penibil, reverberarea crimei tocmai prin re-ordonarea socială(în virtutea unei pretinse“justiţii infailibile”):”A face ordine este o muncă murdară, domnule, şi cine vrea să facă curăţenie, trebuie să-şi vâre degetele în toate porcăriile! Mă rog, cineva trebuie să facă şi treaba asta, aşa cum trebuie să existe cineva care să taie viţeii; dar dacă omori viţelul numai din curiozitate, înseamnă că eşti sadic[n.n.: cine poate să sesizeze ABSOLUT, limita dintre crima oficială şi cea neoficială-penală?…](…). Dreptatea trebuie(s.n.)să fie infailibilă, ca tabla înmulţirii”.

Dar nu e. Şi, în lumea noastră, nu poate fi (căci nu permite omul-societate…)nimic în spiritul “regulamentelor stelare”(precum şi tabla înmulţirii nu mai e ce visaseră Pytagora şi ai lui naivi sublimi ucenici). Tocmai de aceea, romanul poliţist ar trebui să fie(dar nici el nu e, decât extrem de rar!) prilej de meditaţie asupra condiţiei umane extreme(şi, totuşi, mereu centrale!) – şi de reflecţie asupra infecţiilor sociale, care distorsionează condiţia umană(din originaritatea ei divină) şi meditaţie asupra profilaxiilor socio-umane, în spirit profund înţelegător (uman şi divino-uman). Iar detectivul(alter ego al autorului de “policier”) – dacă nu un chirurg sau taumaturg (acţionând la nivel individual şi social) eficient – măcar un diagnostician cu fler infailibil.

Din păcate, în zilele noastre aproape nici unul, nici din cei mai celebri, nici din cei mai mediocri(tip Perry Mason, al lui Stanley Gardner, sau Nero Wolf, al lui Rex Stout) detectivi(în sensul de scormonitori cu mintea şi operaţiunea deductivă) nu mai sunt pe placul extrem (şi periculos) de rapidei lumi pragmatice şi mercantile. Deducţia este simţită ca operaţie prea”lungă” – întârzietoare(parcă cine ştie ce ţinte importante ar avea de atins, această umanitate aferată şi tembelă, care goneşte spre zadarnic!). Mai ales nu mai sunt pe gustul tinerilor, care au priceput(sau le e mai comodă) doar faţa de oportunism cu finalitate strict materială a lumii: aceştia preferă înlocuirea CĂUTĂRII-INVESTIGAŢIE INTELIGENTĂ – cu intervenţia brutală, spectaculos-violentă, mult mai uşor de înţeles(?), prin care raţionamentul este înlocuit cu “convingerea” pumnilor şi kick-boxing-ului – artele marţiale, în ce au ele mai periferic-spectaculos şi mai exoteric.

Deci, rafinamentul(cât este) al detectivilor, a fost înlocuit cu mult mai rapid-eficientele lovituri de karate, prin care “conving”(universal!) pe răufăcători(cu ghilimele ori ba) alde Charles Bronson, Chuck Norris – sau, mai rău, Jean Claude van Damme, Jackie Chan şi Arnold Schwartzeneger. Mintea înlocuită de muşchi – nu va face lumea mai bună-armonioasă. Iar violenţa naşte(perpetuează) violenţă. Dar nu mai convin prea multora soluţiile dispreţuit-intelectuale. Nu mai interesează “cadavrul inteligent”, obţinut-“operat” de criminali cvasi-savanţi – şi descoperit(re-produs, demonstrativ!) de către detectivi neapărat mai savanţi decât Criminalul(o competiţie în care învinge, mitologic-invariabil, Făt-Frumos!) – ci cantitatea industrială de mormane-cadavre, pentru sporirea adrenalinei(instinctualitate pură…), iar nu a activităţii spirituale. Nu mai e vreme de reflecţii prelungite – stimulate, uneori, de sunetele corzilor viorii, măcar şi holmes-iene:”era în stare să trândăvească zile întregi pe sofa, în salon, fără să scoată un cuvânt sau să facă o mişcare, din zori până-n noapte(…)tonurile viorii reflectau gândurile care-l stăpâneau(…)avea o expresie atât de visătoare, de absentă, încât aş fi putut să-l bănuiesc că foloseşte un narcotic, dacă viaţa echilibrată şi cumpătată pe care o ducea n-ar fi înlăturat această presupunere.” Narcotice folosesc ai noştri tineri – dar nu pentru a stimula-stoarce creierul spre aprofundări meditative…

*

3.Pionierul american şi ambiţiosul englez. Aristocraţie şi mediocro-craţie (Dupin/vs/Holmes)

Americanii, în scurta lor istorie, n-au creat multe lucruri originale – dar l-au avut pe Edgar Allan Poe (1809-1849), cel care a creat o specie literară cu totul nouă şi incitantă: povestirea-nuvelă poliţistă. Şi un raţionament(acompaniind o construcţie epică) “à rebours”, dinspre sfârşit spre început(“film proiectat pe de-a-ndoaselea(…)luând timpul invers şi răsturnând cronologia – povestirea urmând ordinea dezvăluirii(…)raţionamentul eliminând senzaţia”. De ce un romantic a creat o specie ca expresie a raţiunii-deducţiei logice? Probabil că dipsomanul şi opiomanul genial Poe voia să descopere o cale volitiv-umană, prin care să exorcizeze monştrii fanteziei sale maladive. Să-şi pună în ordine propriul dezastru interior. Şi din această terapie a disperării (care nu l-a salvat pe descoperitor)s-a născut motivul modern al CAPTIVANTULUI COMERCIAL. Prin care devenim, pervers, complicii crimei şi contemplatorii unui zeu satanic: CADAVRUL. Şi prin care exorcizăm, uneori doar, demonul crimei – alteori, tocmai prin epicul poliţist captivant, defulăm-exhibăm CRIMINALUL(potenţial) din fiecare din noi. (Punem în cârca personajului literar furiile devastatoare din noi, pornirile suprimatoare de viaţă din noi). Sau, poate nu atât de paradoxal, ni-l cultivăm şi rafinăm pe CRIMINALUL DIN NOI.

Există o fascinaţie cumplită a pasajelor oribile, care descriu efectele CRIMEI, la care omul este(implacabil!) asociat ( într-o complicitate retroactivă, dar profund semnificativă, cu istoria evoluţiei/involuţiei speciilor…). Poe se proiecta pe sine-viciosul sinistru, în corpurile sălbatic mutilate ale doamnei L’Espanaye şi domnişoarei Camille L’Espanaye. Dar noi, modernii, ce proiectăm? Destule – într-aceste veacuri ale creşterii exponenţiale a potenţialului de violenţă planetară. Două războaie mondiale-planetare n-au potolit, decât în măsură nesemnificativă, setea de violenţă – ba chiar i-au descoperit acesteia canale de explozie-implozie mult mai multe şi mai pervers-rafinate decât povestirea-nuvela-romanul poliţiste.

Sir Arthur Conan Doyle (1859-1930), prin celebrul său personaj (cvasi)literar, Sherlock Holmes, nu face decât să exprime invidia, faţă de un rival superior spiritual. Când doctorul Watson vrea să-şi exprime admiraţia faţă de deducţiile uimitoare(pentru Watson…) ale lui Holmes, şi îl compară, imprudent şi nediplomat, cu Auguste Dupin al lui Poe – ţâfnosul vanituos Holmes se dezlănţuie într-o diatribă devastatoare, care-i cuprinde pe toţi nerecunoscuţii(de el) săi colegi întru “detectare” a crimei: “Fără îndoială, îţi închipui că mă măguleşti comparându-mă cu Dupin(…). Ei bine, după părerea mea, Dupin era un individ cu totul inferior. Şiretlicul lui de a întrerupe gândurile prietenilor săi printr-o remarcă – după un sfert de oră de tăcere – ţine mai degrabă de teatru, de artificiu. (…) Lecoq[n.n.: personajul-detectiv al scriitorului francez Emil Gaboriau – 1832-1873] era un biet cârpaci în meserie(…) avea o singură calitate:energia(…).Aş fi putut să fac acest lucru în 24 de ore. Lui Lecoq i-au trebuit şase luni. S-ar putea întocmi un manual pentru detectivi, spre a-i învăţa…ce nu trebuie să facă”.

Dacă în ce priveşte atitudinea de salahor al crimei, precum şi lipsa totală de rafinament intelectual a lui Lecoq, suntem de acord cu Sir Conan – în ce-l priveşte pe decadentul aristocrat Dupin – nu împărtăşim deloc opiniile lui Doyle-Holmes. Dimpotrivă. Doyle este dublu întemeietor negativ:

a-al unei industrii a povestirii şi romanului poliţiste(să nu uităm că, de fapt, în Anglia, Charles Dickens, 1822-1870, campionul romanului comercial, ratase”de puţin” pionieratul întru romanul poliţist, prin Barnaby Rudge), tot ce constituie “saga”lui Holmes(extrem de simplistă, cu cadru spaţial convenţional la culme, anunţând-o, deja, pe maestra incontestabilă şi nesuferită a SCHEMATICULUI “POLICIER” pe bandă rulantă – doamna Agatha Christie – 1891-1976, cu al ei la fel de nesuferit, arogant “campion al circumvoluţiunilor şi celulelor cenuşii” – Hercule Poirot) nefiind decât nişte construcţii schematice – ingenioase, “îţi fură ochii”, dar atât, şi

b-al detectivului hiperspecializat (până la dispreţul suveran faţă de cultura generală – un Garcea ponderat, harnic şi eficient, mai manierat şi nu agramat), care se întreţine socio-biologic din meseria de “copoi”(chiar dacă se numeşte pretenţios: “detectiv consultant neoficial”):”pâinea mea cea de toate zilele depinde de ele”, afirmă Holmes, despre deducţiile sale(anulându-le, astfel, spiritul de detaşare filosofică, superioară, al lui Dupin). Deci, un negustor de mistere. Şi nici titlul nobiliar (obţinut “pe spinarea” lui Holmes!) al autorului Doyle, nu i-a prins rău şi nu l-a făcut sărac pe deţinătorul lui…

Aproape singura calitate a textului doyle-ian(ca şi a majorităţii epigonilor săi, până-n zilele noastre) este abilitatea – de a dezvălui crima-cadavrul când şi cum vrea autorul şi de a construi o povestire-relatare, cât mai meticuloasă, credibil-justificativă, în jurul crimei-cadavrului. Holmes, cu toate pretenţiile sale filosofarde (extrem de rare şi de un bun-gust foarte discutabil:”Crima este banală, viaţa este banală şi numai calităţile banale îşi găsesc o utilizare în această lume”), nu poate depăşi zona particularului. Nici măcar nu se întreabă cu privire la soarta ulterioară a infractorilor prinşi de el – necum să facă efortul perseverent de a-i investiga şi salva spiritual, cum face “father Brown”, al lui G.K.Chesterton (“Dar părintele Brown a străbătut ceasuri îndelungate dealurile învăluite în nea, sub sclipirea stelelor, în tovărăşia unui ucigaş; iar ce şi-au spus unul altuia nu va putea fi aflat niciodată”).

Schematismul construcţiei este mascat de pretenţia lui Doyle-Holmes de “ştiinţă exactă” a deducţiei şi, consecutiv, a relatării tip”policier” : ”Detecţia este, sau s-ar cuveni să fie, o ştiinţă exactă şi, ca atare, trebuie tratată în aceeaşi manieră rece, lipsită de emoţie. A introduce o tentă de romantism produce acelaşi efect pe care l-am obţine dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire, în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid”. Dar Wilckie Collins(11824-1889) a introdus, în Piatra lunii (policier “gotic”) povestea de dragoste – şi, datorită artei sale, romanul lui Collins se citeşte cu aceiaşi fiori plăcuţi, “romantici”, cu aceeaşi plăcere estetică (cine-l citeşte – cine nu…) şi azi. Or, plăcere estetică la Doyle (seria uscat-holmes-iană) nu există, decât, cel mult, la nivelul dozării suspansului (dar Doyle nu excelează nici măcar în aceasta!) – iar povestirile, în special (unele romane – da, din raţiuni extra-“policier”, de documentare: ex.Valea Groazei), nu mai sunt reluate de cititor, decât dacă a uitat raţionamentul fundamental – ceea ce e destul de greu, acest raţionament fiind dezvoltat special pentru minţile noastre plebeu-mediocre…

De ce şi cine s-a îndrăgostit atât de tare de Holmes, de-au ajuns londonezii din hale (!) să-l ameninţe cu linşajul pe creatorul personajului literar, când acesta din urmă s-a cam plictisit de schemele-trucuri ale “construcţiilor” doyle-holmes-iene(notă: cine vorbea de trucurile-“artificiile” lui Poe-Dupin!)şi şi-a “asasinat”personajul? Iar scriitorul, ţinând la propria-i piele, l-a “înviat” la comandă pe personaj, ridicându-l pe Holmes, precum Hristos pe Lazăr, din prăpastia unde-l azvârlise doctorul Moriarty…

Şi de ce nu s-au îndrăgostit oamenii de Dupin, ci l-au uitat complet (doar istoricii literari mai cotrobăie printre raţionamentele lui Dupin)?

Simplu: Holmes este de nivel mediocre (fără studii superioare, performant extrem-secvenţial, extrem de îngust, cu “ochelari de cal”, limitativ, deci creând, în orice caz investigat, impresia “faptului divers” – deşi extrem-“senzaţional”, post factum! – iar nu al unei încadrări în cosmic – deci, abia aici se poate vorbi de “artificial” – în sensul de prea evident-rudimentar convenţional), aşa cum erau şi sunt toţi gură-cască ai “popoarelor”(“masele”…). Individul contemporan, hiperspecializat şi el, cu o cultură extrem de precară, îl admira (simţindu-se solidar spiritual) neprecupeţit pe cel care era, concomitent, o proiecţie a sinelui său prezent şi o proiecţie a râvnitului sine, din viitor – o vedetă facilă întru toate şi un incult declarat şi sfidător:”Ei bine, pentru mine, pentru munca mea, ar fi absolut acelaşi lucru dacă ne-am învârti în jurul lunii” – iar din lista lui Watson(despre cunoştinţele lui Holmes), rezultă: “Cunoştinţe de literatură – zero, cunoştinţe de filozofie – zero, astronomie – zero, politică – slabe” etc.). Cum să nu îndrăgeşti (dacă mai poţi îndrăgi ceva), tu, tânăr ori mai puţin tânăr al zilelor noastre, un astfel de personaj-reper? Cu o minte , cu un orizont de gândire atât de comode… – şi care se mai şi droghează, din plictiseală…!De-a dreptul fascinant!!!

Auguste Dupin e mult prea sofisticat, cu orizonturi mult prea vaste de cultură, visare şi gândire, care-l obosesc (“se întrebuinţează serios”) teribil, chiar pe un om cult al zilelor noastre. În primul rând – e aristocrat (decăzut, sărăcit, dar aristocrat! – social şi spiritual) – or, vremurile moderne întreţin, mai pe faţă, ori mai discret – un cult al plebeului, al liberalului, grosolan şi agresiv-descurcăreţ ( “made self man”). Auguste Dupin e prea cult pentru a avea fie şi un şir firav de “fani”(cine?punkerii ocupaţi în discoteci, până peste cap?):”Singurul său lux erau(…)numai cărţile, dar la Paris ele se pot căpăta cu uşurinţă”. Cultivă, şi el, ca şi tineretul contemporan – NOAPTEA – dar nu pentru desfrâu, ci avea dragoste”pentru noapte, numai pentru că e noapte” – de fapt, pentru a plasa meditaţiile şi raţionamentele nu departe de placenta lor : VISUL COSMIC. La raza luminii lumânărilor, “sufletele noastre se lăsau în voia visurilor(…)căutam printre straniile umbre şi lumini ale marelui oraş acea exaltare fără sfârşit a spiritului pe care numai observaţia calmă ţi-o poate da”. Noaptea şi cultura – ca fundal muzical contrapunctic, pe care se pot ţese raţionamentele, în concordanţă cu Creaţia Divină Ordonată. Poe-Dupin – artificial? Doar în măsura în care orice creaţie umană, şi mai ales cea artistică (truism!)este “artificială” . Ceea ce Liviu Cotrău şi Vincent Buranelli(în egală măsură) pun pe seama nuvelei poliţiste în genere – noi afirmăm că se potriveşte în primul rând lui Poe:”antirealistă, <<un basm pentru raţionalişti>>”. Raţionamentele deductive nu doar că sunt exacte, urmând o logică impecabilă(exersată încă de la Jucătorul de şah al lui Maelzel – şi dusă la strălucirea deplină de personajul William Legrand – admiraţie fără limite a lui Poe, faţă de subtilitatea spiritului temerar-avântat galic!, din Cărăbuşul de aur – unde există, nu-i vorbă, şi cadavre – dar există cutezanţa expediţiei spre Enigma Cosmico-Umană: “ne putem îndoi pe drept cuvânt că iscusinţa omului ar putea născoci o enigmă alcătuită în aşa fel, încât tot această iscusinţă să n-o poată dezlega dacă stăruie”) – dar se extind în domenii atât de vaste, încât refac impresia de coerenţă şi continuitate cosmică, pe deasupra oribilelor măşti ale crimei. Impresia reîncadrării umanităţii în peisajul ordinii cosmice(după rezolvarea cazului criminal=caz de siluire a acestei divine ordini): “Cunoaşterea esenţială se află totdeauna la suprafaţă(…): o căutăm în adâncimea văilor, iar nu pe creştetul munţilor, unde se află”. Cu alte cuvinte, scrierile “poliţiste” ale lui Poe sunt, ca şi personajul Dupin însuşi, gratuite(în intenţia filosofică, de generalizare) şi generoase, precum ARTA ÎNSĂŞI. Şi pot fi recitite cu plăcerea egală( ba chiar îmbogăţită!) a primei lecturi.

*

4-Zei, corifei , tarabagii şi impostori, în romanul poliţist euro-american

Din păcate, povestirea-nuvela-romanul poliţiste, intrând în secolul XX, n-au progresat calitativ, ci s-au transformat în industrie (cu excepţii memorabile!). Şi, evident, acest lucru s-a produs, mai ales pentru că aşa-zisa “evoluţie-dezvoltare” a “policier”-ului a avut loc pe teritoriul nord-american, acolo unde totul este marfă, unde economicul predomneşte, fără împotriviri şi revolte semnificative. Dacă Poe, o personalitate genială, şi tot a făcut calculul financiar, atunci când a trecut de la poezie la…August Dupin… Poemul celebru, The RavenCorbul, i-a adus …5 dolari, pe când povestirile erau cu mult mai “comerciale”, practic, asigurându-i existenţa (precară oricum, din pricini ştiute, în lumea damnată a geniilor…).

Ceea ce a evoluat, în anii noului secol, este tehnica construcţiei şi analizei – dar nu şi conţinutul profund spiritual şi, mai ales, nu moralitatea însuşi romanului “policier”(devenit cel mai “comercial” roman): acesta este, mai mult ca orice carte, o MARFĂ. Mai uşor vandabilă : deci , “creatorule”-producătorule, grăbeşte procesul de producţie, prin orice mijloace(cum o fi, că “se caută!”), chiar prin cele lipsite de “fair play”(faţă de cititor şi societate)! E drept, crima se petrece, acum, “în pas cu cititorul”, crima este construită “la vedere”, anticipată, imaginată, fictivă, criminalul este psihanalizat freudian etc. Dar problema CRIMEI şi CADAVRULUI(individual şi social) şi, cu atât mai puţin, a ESTETICII SCRIITURII “POLICIER” – nu şi-o pune aproape nici unul dintre scriitorii de “policier”. Cu infime excepţii, pe care nu le vom trece cu vederea.

În fine, trăgând oarecum linie, vom înregistra , totuşi, câteva nume celebre, dacă nu şi (totdeauna) garante ale valorii estetice. E vorba, oricum, de epigone (fie ai povestirii poe-şti, fie ai prozei “policier” şi de mister anglo-saxone, tip Doyle, dar şi tip roman gotic, reţetă surorile Brontë etc.), în marea majoritate a cazurilor – dar şi de personalităţi distincte. Ne reţin numele(să începem cu doamnele! – pentru că, astfel, şi vom sfârşi repede…) americancele Mignon G. Eberhart( fină dozatoare a suspansului, în Conacul groazei) şi A.K.Green; în ce-i priveşte pe bărbaţi, aceştia sunt sumedenie, deci va fi nevoie de o selecţie drastică(făcută şi cu ajutorul unor antologii ale prozei poliţiste): înafară de deja amintitul Dashiell Hammett, cu al său mefistofelic(fie vorba între noi, un Mefisto afemeiat, de prost gust, cam grobian şi peste măsură de arogant…) Sam Spade(“semăna cu un mefisto blond şi simpatic”), să-i menţionăm pe Raymond Chandler(la care vom reveni), cu al său natural şi simpatic detectiv, eternul Philip Marlowe (care, în nuvele, alternează cu Dalmas şi Carmady, dar tot acela e…), aflat aproape mereu în jenă financiară(de, America, America…) – poate cel mai personal şi amar-reflexiv, dintre personajele “policier”-ului american ; pe pesimistul englez James Hadley Chase, alias René Brabazon Raymond (1906-1985), ai cărui poliţişti-detectivi(cinici şi corupţi: Anderson, Devery etc. – toţi sunt plasaţi în S.U.A….) fac periculos de multe viraje de pactizare cu zona infracţională, după modelul deja funcţional al francezului Arsène Lupin, “creatura” lui Maurice Leblanc; Ellery Queen, cu omonimul său detective (cam tot aşa de harnic salahor binevoitor, plicticos şi neandertal-ian, precum mai bătrânul său coleg european, Monsieur Lecoq, al d-lui Gaboriau – dar ceva mai metodic şi mai stilat); Peter Cheyney (un fel de Henry James al “policier”-ului: în mod egal – englez şi american), de-a dreptul frivol, în aparenţă, dar , prin ochiul detectivului Frayme, din Damele(ce le pasă damelor) – cu acţiunea plasată în Palm Springs-S.U.A., trădând aceleaşi propensiuni spre observaţia gravă şi critica socială, de care dăduse dovadă Chandler; apoi James Cain – 1892-1977(cu, de-acum, clasicul roman Poştaşul sună întotdeauna de două ori) ; Alistair MacLean, cu excelentul său roman (semi)”policier”: Ultimele şase minute (depăşind “triller”-ul facil, spre artă autentică – dar, din păcate, autorul lui ne-reeditând performanţa, în celelalte romane ale sale…); Ross MacDonald(alias Kenneth Millar – n. 1915), cel care încearcă să pară“filozofic”(dar nu prea mult, că strică firmei!), prin personajul voit”hamletiano-freudian”, Lew Archer(foarte dostoievskian chiar, în momentele sale de digestie:”sunt vinovat de toate crimele, comise de mine sau de semenii mei”)…Pleiada detectivilor (literari) americani(Spade, Marlowe etc.) şi-a aflat parodierea, de calitate estetică îndoielnică, în romanul Cheia aurită, a lui Juan Angel Cardi.

Pentru noi rămâne un mister dacă Gerald Barrymore s-a inspirat din, sau a plagiat povestirea poliţistă Fantoma maşinii de scris – după povestirea policier a lui Roy Vickers, Mortul cu braţul ridicat…Seamănă între ele, ceva de speriat…”Să juri, nu alta, că-i…a lui, Fănică!”

Pe bătrânul continent, înafară de exasperanta englezoaică Agatha Christie (cu schematismul ei epic de două parale, cu ubicuele personaje, foarte înfloritoare şi sâcâitoare, Hercule Poirot şi Miss Marple – şi cu o prolificitate de carte de-a dreptul stahanovistă), nu se poate trece nici peste conştiinciosul, tenacele şi perpetuu publicatul autor englez Edgar Wallace(1875-1932) – peste 150 de romane… – dar cu atât mai puţin peste francezul Maurice Leblanc – 1864-1933 (despre care deja am amintit şi vorbit, stabilind că a corupt grav noţiunea de detectiv, creând ambiguitatea, periculoasă etic, apaş-detectiv, prin celebrul Arsène Lupin – căruia încearcă, în zadar, să-i creeze o aură tragică şi epopeic-gaelică, prin romane de tipul Arsène Lupin şi comoara regilor Franţei, Afacerea Kesselbach sau Una din porţile infernului) şi, mai cu seamă, peste parodicele “policiers”-uri ale vigurosului G.K.Chesterton şi al său etern şi ubicuu “father Brown”şi puzderiile de “policiers”-uri get-beget ale amoralului belgian George Simenon (n.1903, s-a ascuns sub 17 pseudonime literare!) , creator al atât de moralului şi convins-familistului comisar Maigret (mai interesant, complex, convingător şi mai viu, însă, este Maigret-ul creat, cinematografic, de genialul Jean Gabin…) .

De remarcat că, cu cât avansăm în secolul XX, cu atât autorii de “policier” cedează, în general, modei : apar din ce în ce mai multe pasaje erotice, frizând chiar pornograficul.

Ajunşi aici, să spunem că admirăm, oarecum, reţinerea cvasi-pudică a lui Simenon din romane – doar prin comparaţie cu scandaloasele pagini din memorii. În cele 420(!!!) de romane şi romane scurte în care l-a creat, fumătorul său de pipă, Maigret, nu cade niciodată în ispită, în faţa “nurilor” infractoarelor(şi ne-infractoarelor) de tot soiul – spre deosebire de autorul-creatorul său, care declară placid că s-a culcat, în viaţa lui, cu cca. 10.000 de femei, “o cifră perfect normală – banală, chiar. Când ţi-e foame, mănânci. Când ţi-e sete, bei”. E drept, nici nu neagă că 8.000 din cele 10.000 erau prostituate… Achiesăm la spusele lui Anthony Burgess, că “marea calitate a lui Maigret este temperanţa sa sexuală, iar profundul său ataşament faţă de soţia sa este, fără nici o îndoială, ceva invidiat de creatorul său.” Iată unde ajunge autonomia ontologică a personajului literar – să-i dea lecţii de “temperanţă” Dumnezeului său(atât de pământean)!

Ajunşi aici, un cuvânt despre “father Brown” şi părintele său, G.K.Chesterton(1874-1936) – nu strică deloc. Convertit, trup şi suflet, la catolicism, într-o Anglie masiv protestantă – Chesterton transformă personajul său miniatural şi “cu privire bovină”, într-o veritabilă catapultă împotriva contemporanilor săi arogant-protestanţi şi arogant-majoritari(dar şi într-o catapultă împotriva fostului Chesterton-protestantul…). Sub aparenţa extrem de banală şi plicticoasă, micuţul preot ascunde întreg arsenalul cu care ar trebui să fie date peste cap toate prejudecăţile societăţii filistin-anglicane, plutocratice în structură şi mentalitate. Din păcate, cei 12 pescari “veritabili” (aristocraţi practicanţi ai unui snobism exclusivist şi imbecil) nu vor putea fi convinşi niciodată de faptul că, între un chelner şi un gentleman, nu există nici o deosebire de fond, şi atunci(sau: totuşi, bănuind ei ceva…), “gentlemanii” şi-au făcut fracuri verzi, pentru a se deosebi de chelneri(!) – şi, din acelaşi motiv al noncomunicării peste falia socială, dintre “plebe” şi plutocraţie, părintele Brown preferă să se ducă la şcoala de surdomuţi, decât să asiste la etalarea prejudecăţilor anchilozate ale membrilor unei societăţi de ipocriţi snobi, care nu vor recunoaşte niciodată că au greşit în aprecierile cu privire la membrii “mafiei” lor plutocratice(din acelaşi motiv, din exasperare faţă de prejudecăţile de nemutat ale unei societăţi în care funcţionează “omertà”, legea tăcerii complice şi ipocrit-criminale, alter ego-ul părintelui Brown , Horne Fisher, profund cunoscător al tuturor ramificaţiilor CRIMEI din înalta societate anglicană, este nevoit “să arunce înapoi în apă peştele mare”). Părintele Brown ar fi putut să fie ceea ce niciodată nu va fi(un reformist, care să pună în evidenţă superioritatea moral-spirituală şi de profunzime a Bisericii Catolice, asupra mercantilismului protestant!), dar rămâne, totuşi, un revelator fotografic al unei societăţi umane aflate în plină descompunere morală(ajungând la “cea mai sinistră crimă din lume” – paricidul din lăcomie). Remarcăm, cu deplină admiraţie, minuţiozitatea estetică şi etică a “policier”-ului-satiră socială chestertoniană:”Cred că e destul de periculos să stai pe locurile astea înalte, chiar pentru a te ruga(…)vreau să spun că ţi se poate prăbuşi sufletul, chiar dacă trupul rămâne pe loc(…). Cunosc un om care a început prin a se închina alături de ceilalţi în faţa altarului, dar care, apoi, a îndrăgit locurile înalte şi singuratice(…) şi o dată, pe unul din aceste locuri ameţitoare, de unde i se părea că lumea se învârteşte sub el ca o roată, mintea i se învârti şi îşi închipui că era Dumnezeu. Şi astfel, deşi era un om bun, ajunse să săvârşească o mare crimă”.

*

5-“Policier”-ul lui Chandler: Crima şi America americanului

Ne întoarcem la ceea ce am promis – opera “policier” a americanului Raymond Thornton Chandler(1888-1959). Autor foarte în vogă, în S.U.A., prin anii ‘40-’50, lăudat de ziare(a se vedea aprecierile din Daily Telegraph – dar nu s-a făcut, încă, nici un studiu amănunţit al operei lui Chandler, deşi merita din plin acest prinos al cititorilor-critici!), dar, mai cu seamă, citit de public – la câţiva ani după moartea sa, voga s-a stins, numele său nu mai e pomenit decât de istoricii fenomenului “policier”. De ce oare? S-au înşelat cronicarii literari, publicul? Nu credem – ci considerăm că publicul de după dispariţia fizică a lui Chandler a cedat tentaţiilor romanelor mult mai facile şi mai erotizate, nonartistice, nonestetice – romanelor de serie. Or, Chandler tocmai “serialist” nu este: a scris extrem de puţin şi extrem de elaborat şi greu, în comparaţie cu majoritatea confraţilor săi într-ale “policier”-ului. A rezistat cu brio tentaţiei cantităţii, şi-a pregătit, cu extremă grijă, fiecare frază sau expresie(foloseşte cu succes argoul, diferenţiat pe zone ale Californiei…) , fiecare nume, fiecare secvenţă – exersându-şi mâna – întâi, în nuvele, utilizate drept ciorne – apoi, abia, dezvoltând nuvela, cu tandreţe şi nemulţumire estetică nestinsă, spre romanul deplin încheiat narativ şi semnificativ. Romanul Somnul de veci e pregătit de nuvela Ucigaş în ploaie, splendidul roman Adio, frumoasa mea, e , cu migală, întâi bruionat în nuvelele Colierul de jad şi Caută femeia etc.

Îl admirăm neprecupeţit pe Chandler, pentru că nu a vrut să se regăsească în fraza lui Doyle-Holmes: “Toate fărădelegile au o puternică asemănare între ele, un fel de aer de familie şi, dacă posezi în vârful degetelor detaliile a o mie dintre ele, este aproape imposibil să n-o poţi dezlega pe cea de-a o mie una”. Nu: Chandler individualizează, temeinic, fiecare carte a sa, deci şi fiecare caz poliţist, într-o structură care are şi n-are de a face cu romanul poliţist: nu sacrifică, în defavoarea esteticului, nimic!Înainte de orice abilitate – scrierea chandler-iană este ARTĂ. Niciodată, citind romanele lui Chandler, nu ne-am propus, la final, să refacem, din memorie, raţionamentul detectivistic al lui Philip Marlowe(mărturisim că nici nu-l urmărisem prea atent, de-a lungul lecturii romanului, şi nici nu ne interesa cine este criminalul adevărat) – ci ne părea rău, când lăsam romanul din mână, că s-a terminat…şi mai citeam o dată, cu nostalgie recapitulativ-emoţională, frazele de finaluri, fraze totdeauna amare(de fiecare dată, personajul-detectiv rămâne singur, absolut singur, în finalurile de roman, precum acei nostalgici pistolari-”goods”, justiţiari solitari ai Vestului Sălbatic, după ce-şi împliniseră doar misiunea-datoria de onoare, nefăcându-şi nici o clipă şi niciodată iluzia că vor fi răsplătiţi-admiraţi etc.), dar extrem de sensibile, de timide, rănite şi de o nobilă şi înăbuşită discreţie, retractil-romantice: “Am impresia că cineva şi-a irosit un vis – spuse internul. Se aplecă şi închise ochii lui Dolores”(Sora cea mică); “Era o zi rece şi foarte senină. Se putea vedea până departe – dar nu chiar până acolo unde ajunsese Velma…”(Adio, frumoasa mea); “Am rămas lângă chiuvetă, sorbind din pahar şi privindu-mi faţa în oglindă.-Tu şi Capablanca, am zis”(Fereastra de jos); “În drum spre centru m-am oprit la un bar şi-am băut câteva whisckiuri. Nu m-au ajutat deloc. M-au făcut doar să mă gândesc la Peruca Argintie, pe care n-am mai văzut-o niciodată”(Somnul de veci); “De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Pe nici unul din ei nu l-am revăzut – cu excepţia poliţailor. Încă nu s-a inventat vreun mijloc de a-ţi lua rămas bun de la ei”(Rămas bun pentru vecie). Finaluri siropoase? Nu: umane, căci reflectă sentimentele, foarte personalizate(nu “matematizate”) ale unui anume şi “foarte anume” om, cu dezamăgirile, deci şi cu visele lui: omul(non-ostentativ întru nimic) Philip Marlowe – detectivul despărţirilor amare. Credem ori că lumea era mai bună în anii ‘30-’40, dacă se cereau astfel de romane pe piaţă – ori Chandler chiar a reuşit să facă, pentru câţiva ani, lumea mai bună, dacă se cumpărau şi citeau cu fervoare romanele sale.

Cine este Philip Marlowe?Un EU etern reflexiv(un pic cinic, mascând, de fapt, prin cinismul afişat, revolte interioare multiple), individ înalt, arătos(între două vârste, cum e mai ispititor, dar şi mai riscant, pentru “gustul de cenuşă” al dezamăgirii…), dar, chiar dacă-i plac femeile frumoase, este foarte rezervat şi ironic, faţă de ele – căci, nu-i aşa?în fiecare se poate ascunde – ce amărăciune!dar ce amar adevăr… – Infractorul faţă de Ordinea Frumoasă şi Dreaptă(evident, Ideală…şi idealistă pretenţie, pentru care îşi atrage detestarea, ura – ghiciţi a cui? Chiar a poliţiştilor, mult prea insensibilizaţi, prin “hârşeala” profesională[comodă sau plăcut acomodantă], faţă de idealul spiritual al meseriei lor). Şi-apoi, Marlowe e un detectiv cu mari precarităţi la nivel financiar(ca să nu zicem “sărac de-a binelea”: acceptă un caz ce se arăta – din debut! – dubios, pentru că n-avea bani “nici cât să-şi hrănească pisica” – Adio, frumoasa mea) – şi e un individ cu capul pe umeri, chiar dacă şi-l pierde(cu sentimentul datoriei cavalereşti şi profesionale) în timpul misiunilor: femeia americană nu-l iubeşte pe bărbatul sărac, ci-şi satisface capriciile cu el – experienţa cu surorile bogatului general Sternwood, din Somnul de veci, i-a fost o lecţie dură, şi, tocmai de aceea, pe parcursul investigaţiilor criminalistico-detectivistice din Adio, frumosa mea, nu acceptă nici măcar avansurile insistente, dar foarte sincere, ale voluntarei, foarte inimoasei şi inteligentei Anne Riordan (“Să nu-mi spui Annie”).Şi, tocmai aici este problema: ce vede OCHIUL SFINXULUI-DETECTIV – căci, în cazul lui Chandler, avem de-a face, ca şi în cazul unui Dupin, sau “father Brown” – cu un om întreg, cu un ochi proaspăt. Ba, chiar Marlowe e mult mai “întreg” şi “proaspăt” decât Dupin, căci e un tip realist, uşor cinic – care umblă enorm “pe teren”(ca un modern Lecoq), şi observă atât de multe şi colaterale lucruri, încât i se urăşte şi lui – dar are şi camera proprie de (auto)“tortură”(biroul…), unde-şi frământă gândurile despre caz – dar şi îşi linge rănile “sociale”, îşi contemplă visele, sfărâmate cu consecvenţă diabolică, de destin şi de răul din oameni…Nu chiar o viziune filosofică (s-ar putea spune şi-aşa, dar cu oarecare exagerare, chiar dacă detectivul lui Chandler posedă cultură generală şi, mai ales, cultură muzicală şi şahistică) – dar o viziune globală, de foarte mare perspectivă, Marlowe chiar are.

Ce vede americanul Marlowe, într-o pseudo-ţară, cum sunt S.U.A.? Multe – iar pentru că locuieşte în California – are în faţă atât frumuseţile Creatorului, cât şi falsele frumuseţi ale Dumnezeului de celuloid, care domneşte la Hollywood. Are, permanent, în faţă, atât grădinile din Idle Valey (Valea trântorilor), dealurile verzi – cât şi “catedralele” fără alt Dumnezeu decât banul, banul câştigat murdar şi cinic – “catedralele” fărădelegii propagate şi instigate de la studiourile hollywood-iene.

Marlowe ştie să contemple un fluture (“Un fluture mare, negru cu auriu, a aterizat pe o tufă de hortensii, aproape de cotul meu. Şi-a mişcat uşor aripile în sus şi în jos, de câteva ori, apoi a decolat greoi şi s-a îndepărtat prin aerul înmiresmat, fierbinte şi încremenit”). Ştie să vorbească, mai ales, cu toţi, de la tot felul de licheluţe murdare şi sinistre, strângători de “cotizaţii” pentru mafioţi, sau amici de circumstanţă, de la care, prin “trocul” cu umor(“bancuri”), obţine suplimente de informaţie profesională – până la statueta solitară (ca şi detectivul încă viu…), înfăţişând un negru, din capătul aleii casei unei cliente extrem de viclene şi dificile: “M-am dus să-l mângâi pe micuţul negru: “-Frate dragă, amândoi avem aceeaşi soartă!” – iar când iese de la discuţia cu clienta, confesiv:”-Frate dragă, e mai rău decât m-aşteptam, i-am spus”. Această confesivitate ciudată(pe jumătate reflexivă, pe jumătate disperată) trădează nu doar solitarul, ci chiar timidul, disimulat cu înverşunare. Căci Marlowe nu e un rafinat de salon (n-are nici introvertiri maladive şi nici “freudisme”), n-are snobisme în maniere(le urăşte cordial!), dar e foarte atent ce zice şi cum se poartă, şi foarte admirativ (până la lacrimi interioare), când descoperă, în alţii, disimulate sensibilităţi(mereu “disimulate”, căci se trăieşte într-o lume a maximei durităţi egoiste). Marlowe e generos, până la nebunie – nu doar pentru că i-o cere datoria de detectiv particular, ci pentru că vrea, cu înverşunare, să rămână OM, într-o lume-junglă, în care te poţi aştepta ca propria soră să te înjunghie, pe la spate – sau să determine pe alţii s-o facă, dacă din asta îi ies o mie de dolari(a se vedea romanul Sora cea mică). Marlowe n-are nimic din rigiditatea ţâfnoasă şi arogantă a lui Holmes – Marlowe nu intră în competiţie cu nimeni – de fapt, intră într-o competiţie donquijotescă atât cu Crima, cât şi cu el însuşi. Şi pierde mereu, încasează lovituri dure şi injecţii cu narcotice de la bodigarzii mafioţilor de tot felul şi rangul – dar se ridică, puţin buimăcit, scutură din cap, şi continuă, până la sfârşitul “meciului”. Un “meci” odată început, trebuie şi sfârşit – asta ţine de ambiţia şi onoarea “firmei” Marlowe. Nu e aristocrat social, ca Dupin, dar are multă şi ambiţioasă demnitate – ceea ce-l fereşte de orice corupţie – mafiotă şi feminină, egal! Nu că ar fi un înger – Doamne păzeşte! – îi place “păhărelul”, dar nu atât cât se “laudă”… – iar, uneori(extrem de rar, parcă “demonstrativ”…), se odihneşte, câteva ceasuri, în braţele unei femei inimoase şi cinstite – “cinstite”, în felul în care înţeleg americancele voluntare (neexcluzând, ci incluzând “păcatul”). Niciodată în timpul misiunii – niciodată înainte de a-şi “verifica” sufletul, cu discreţia omului de bun-simţ înnăscut(am spune că părinţii lui Marlowe trebuie să fi fost ţărani, munteni şi mineri, de prin Pennsylvania). Nici o ostentaţie în comportament, riscând, des, să fie luat de “prost” – dar are grijă, în timp, să le corecteze, tuturor, părerile (fără gălăgie, dar ferm). Aşa că, cei care sunt de bună-credinţă(puţini – foarte puţini prieteni are Marlowe, printre poliţişti aproape deloc – numai pe cei care nu vor avansa niciodată, din pricina prea marii “încăpăţânări”, de fapt, “suferind” de demnitate şi de profesionalism adânc, nehârşit) îl simt pe Marlowe ca pe un reper major moral-sentimental-ontologic.

Cum judecă americanul Marlowe – America? Uneori, cu duritate maximă, fără menajamente, cu exasperarea celui care descoperă că iubita îl înşală(de aceea, probabil, se creează impresia că Chandler l-a “favorizat”[romanţat] pe uriaşul Malloy – figura uriaşului Moose Malloy, cel trădat şi înşelat şi ucis de iubita sa, are în ea mult dramatism amar şi chiar ceva sublim – mai cu seamă în sacrificiul final, când, cu bună ştiinţă, se lasă împuşcat cu 5 gloanţe în stomac de fosta şi etern visata iubită trădătoare – trădătoare pentru bani şi o situaţie care să-i şteargă trecutul de prostituată; ciudată e firea umană, observată, cu patetism bine temperat-înnăbuşit, de Chandler-Marlowe: această iudă feminină se sinucide, la rândul ei, în momentul arestării, pentru a nu-l face de râs, prin proces, pe bătrânul bogat care a înălţat-o din mocirlă; romantic şi incredibil, nu? – atunci, mai bine nu mai ieşiţi în stradă, unde, mereu şi cumplit de discret, se întâmplă astfel de monstruoase minuni de periferie, a societăţii şi a conştiinţei – dar minunea rămâne minune, oriunde se petrece…):

Programele TV comerciale erau de o calitate menită să îngreţoşeze până şi o capră crescută cu sârmă ghimpată şi cu cioburi de sticlă”(…)datorită reclamelor TV, care, până la urmă, te fac să urăşti orice lucru pe care vor să ţi-l vândă. Dumnezeule, probabil că, după părerea lor, publicul e alcătuit doar din debili mintali; “Toţi bogătaşii frecventează acelaşi club. Fireşte, există o concurenţă – o concurenţă aspră şi crâncenă pentru tiraje, pentru zonele şi domeniile reportajelor (…) atâta vreme cât e vorba de lucruri care nu dăunează prestigiului şi situaţiei proprietarilor acestor ziare. Dacă însă lucrurile stau altfel, gata, se pune capacul; prin gura magnatului tradiţionalist, finanţator de partide victorioase, Harlan Potter, cu care se “întrevede” Marlowe:”Eu unul sunt familist într-o epocă în care aceast cuvânt nu mai înseamnă aproape nimic. (…). Trăim în ceea ce se numeşte o democraţie, domnia majorităţii poporului. Un ideal splendid, dacă poate fi tradus în viaţă. Oamenii sunt aleşi , dar numai maşinăria partidului propune candidaţii, iar maşinăriile partidelor din S.U.A. trebuie să cheltuiască sume imense ca să poată fi eficace. Cineva trebuie să le furnizeze aceşti bani şi acest cineva – indiferent dacă e un individ, un grup financiar sau orice vrei dumneata – se aşteaptă în schimb la oarecare consideraţie. Lucru la care mă aştept eu – (…)e să ni se permită să ne trăim viaţa în singurătate şi discreţie decentă. Posed mai multe ziare, dar nu le consider pe gustul meu(…).Chelălăielile lor neîncetate despre libertatea presei înseamnă – cu câteva excepţii onorabile – libertatea de a se face negustorie cu bârfeli, crime, pornografie, lucruri de senzaţie, ură, insinuări, precum şi foloasele politice şi financiare ale propagandei. Un ziar este doar o afacere creată pentru a scoate bani de pe urma reclamelor(…). Creşterea populaţiei, costul uriaş al războaielor , presiunea neîncetată a impozitelor, care ajung să însemne confiscarea averilor – toate acestea îl fac pe om mai venal. Omul de rând e obosit şi speriat, iar unui om obosit şi speriat nu-i dă mâna să aibă idealuri[n.n.:excepţional de precis formulat!]. Trebuie să cumpere hrană pentru familia lui(…). Moda – o escrocherie comercială, destinată să producă o demodare artificială. Producţia de masă n-ar putea să-şi vândă la anul mărfurile, dacă n-ar face ca ceea ce a vândut anul ăsta să pară demodat peste câteva luni(…)deodorante, laxative, somnifere(…)produsele acestei escrocherii pe scară internaţională, care se numeşte industria cosmetică. Ştii, d-le Marlowe, noi facem cele mai frumoase ambalaje din lume, dar marfa dinăuntru e, în cea mai mare parte, bună de aruncat la gunoi; apoi, meditaţii tip Marlowe:

Legile nu sunt altceva decât prilejuri pentru onorariile juriştilor. Câtă vreme credeţi că ar putea să reziste bandele de gangsteri de înaltă clasă, dacă avocaţii nu i-ar învăţa cum să opereze?; “Americanii sunt în stare să mănânce orice, cu condiţia să fie pe pâine prăjită prinsă cu două scobitori şi să vadă frunzele de salată verde ieşite pe la margine, de preferinţă niţel veştede; “Poate că tipul din vârful piramidei socoate că are mâinile curate, dar undeva pe filieră se mai întâmplă ca nişte indivizi să fie puşi la zid(…)nişte oameni de treabă îşi pierd slujbele(…)se fac speculaţii de bursă, agenţii fiind cumpăraţi cu o uncie de aur vechi(…).Banii înseamnă putere şi puterea dacă e mare nu mai e folosită cinstit: ăsta e sistemul, ce vrei”.Am trecut de reclamele stridente de neon şi de falsele faţade din dosul lor, de localurile împuţite unde se servesc hamburgers şi care seamănă, sub avalanşa de culori, cu nişte palate, am trecut de restaurantele în aer liber, de formă circulară, vesele ca nişte circuri, cu chelneriţe cu priviri dure şi supărăcioase, am trecut de tejghelele strălucitoare, de bucătăriile încinse şi îmbâcsite cu mâncăruri care ar otrăvi şi o broască râioasă(…). Locuinţele vedetelor de cinema. Halal de-aşa vedete. Veteranele a mii de paturi(…). O masă proastă, dar rapidă: dă-le să mănânce, şi pe urmă afară cu ei. Afacerile merg din plin. Nu ne dă mâna să vă lăsăm să beţi încă o ceaşcă de cafea. Ocupaţi un spaţiu care înseamnă bani(…). Sunt victimele escrocilor care au pus mâna pe restaurante(…). California, statul magazinelor universale: tot ce-ţi doreşti, şi nimic bun(…)

Credem a fi demonstrat, fie şi prin aceste citate, că Ochiul Sfinxului chandler-ian vede mult mai departe, cel puţin în societate, decât oricare alt ochi de sfinx, de până la Chandler. Mai mult: Chandler-Marlowe are o viziune clară, patetică, asupra Crimei (pe care o consideră ca pe un dat fatalist, dar legat, totuşi, de istoria oraşelor şi statelor), ba chiar asupra Statului Criminal, posibil de denumit şi Stat-Crimă, pe care americanul Chandler îl justifică, dar nu-l iartă. Iată Crima Americană(Crima Modernă…), în tot dinamismul ei dramatic, aproape cosmicizat, cu o logică sălbatică, primitivă, în plin secol (modern!)XX – de observat că noaptea nu mai e teritoriul viselor(ca la Dupin), ci al Crimei şi al întâlnirii omului cu Destinul(se vede aici sumbra Pronie protestantă…):”Douăzeci şi patru de ore pe zi cineva fuge şi altcineva încearcă să-l prindă. Acolo, în bezna nopţii a o mie de crime, erau oameni care mureau, erau mutilaţi, răniţi de geamuri sparte, turtiţi de volan sau zdrobiţi sub roţile automobilelor sau camioanelor. Erau oameni bătuţi, jefuiţi, strangulaţi sau ucişi, femei violate. Oamenii erau flămânzi, bolnavi, plictisiţi, deznădăjduiţi din pricina singurătăţii sau remuşcărilor, sau fricii, sălbatici, scuturaţi de friguri ori zguduiţi de suspine. Un oraş care nu era mai rău decât altele, un oraş bogat şi viguros şi orgolios, un oraş pierdut şi plin de goliciune.

Iar luciferismul Oraşului(Bay City-Beverly Hills-Los Angeles) se extinde asupra Poporului babilonic al S.U.A.:”Suntem un popor mare, aspru, bogat şi nesăbuit – şi crima este preţul pe care-l plătim pentru aceasta.” Nu este scăpare, nu sunt nicăieri germenii umani, sănătoşi? Ba , probabil, da – şi anume(ni se sugerează) în cei ce muncesc cinstit:”Delincvenţa organizată este doar reversul murdar al dolarului muncit. Socialism? Poate. Adevăr, mult şi dramatic adevăr, în primul rând – şi Sfinxul a ieşit din muţenia sa – poate sacră, poate neghioabă şi neştiutoare?! Marlowe detectează, în primul rând, adevărul despre societatea în care trăieşte şi se mişcă. Şi spune, nu strigă – dar dă mărturie: “Am prins infractorul. El e – şi iată argumentele!” Infractorul prins de Marlowe şi dovedit ca infactor se numeşte “societate umană a secolului XX”, în general , şi “societate americană a secolului XX”, în particular. Chandler-Marlowe şi ochiul său scot Sfinxul, din muţenia sa ambiguă.

Chandler-Marlowe arată clar că Sfinxul ŞTIE. Şi chiar poate dezvălui – dar (Casandră-Sfinx!!!) nu prea sunt ascultători în jur – sau indivizi dispuşi să-l asculte pe Marele Singuratic din Pustiul Lumii. În romanele lui Chandler, epopeea (personal-interioară)-Marlowe ajunge să se confunde cu epopeea Americii(şi lumii “liberal-consumiste”), de la jumătatea secololului XX. Dar şi cu boarea fatalităţii insinuate, în omenire. Dacă există ceva să-l salveze pe Marlowe – se sugerează că, acest ceva, în cazul când chiar ar exista, e (potenţial) salvator pentru oricare locuitor al Pământului: contemplativitatea discret-romantică, consecutivă fatalei acţiuni umane, provocată de circumstanţe independente de idealul (voinţa-dorinţa) uman. Dar, cu eroism discret( şi el…) – asumată(fatalitatea acţiunii) frontal. Şi până la capăt – indiferent unde ar fi acel capăt.

*

6.Concluzii provizorii despre Ochiul Sfinxului

Ce-ar mai rămâne de zis? Probabil, foarte multe lucruri de amănunt. În rest, genul poliţist , din teren literar exclusivist al Vechii şi Noii Lumi(Europa-America de Nord), a ajuns să prolifereze până în îndepărtata Japonie, căpătând acolo chiar note specifice(mai e, însă, drum lung, pentru specia sus-amintită, într-o ţară care şi-a “făcut” romanul abia cu Yasunari Kawabata şi Yukio Mishima, în secolul XX) – de felul dramatismului şi introspecţiei, introduse de un Seicho Matsumoto. Specia “policier” va avea, în mod sigur, într-o lume a globalizării, un viitor destul de înfloritor, mai ales în patria samurailor, care s-au strămutat în structurile “jakuzei”…

Dar România , cea atât de europeană şi de fertilă în toate celelalte genuri literare? Ei bine, deocamdată, la acest capitol(“policier”) rămânem nişte perpetui amatori. Începuse ceva Rebreanu, prin romanul său antebelic Amândoi – dar, după războiul al 2-lea mondial, nici Haralamb Zincă, prea “politizant”, în romanele sale poliţiste(gen Moartea vine pe bandă de magnetofon) şi neconstruind un tip de detectiv-revelator(ci doar”organele” tovărăşeşti…), nu se fixează definitiv în “clasic” – nici doctorul Tudor, detectivul lui Constantin Chiriţă, cu tot succesul de “piaţă”(la vremea ei) al Trilogiei în alb (Pescăruşul alb, Trandafirul alb, Îngerul alb), nu rămâne decât un ilustru amator(şi nu convinge deloc, prin “personalitate” – o personalitate absolut inexistentă! – sfidăm pe oricine să ne spună cum arată, interior şi exterior, doctorul Tudor! – e o voce portabilă, de ici până colo – atât!) – iar Melania scriitoarei(?) Rodica Ojog Braşoveanu (cu ale sale 320 de pisici negre…), “simpaticul” Lupin feminin, senect şi incredibil de capricios-“zburdalnic”, fie şi pentru o bătrână aflată în plin proces de defulare a vreunei tinereţi-copilării netrăite ca lumea… – nu s-a impus, nici ea, cine ştie ce, în memoria cititorilor. Aşteptăm, cu viu interes şi speranţă . Căci “policier”-ul , după cum am remarcat la începutul studiului de faţă, poate (dacă vrea) să reveleze zone extrem-umbroase, abisale, atât ale ontologicului uman, cât şi ale spiritualităţii, caracterului şi mentalităţii omeneşti(individuale şi sociale) – dar, în primul rând, se poate institui într-un ochi de priveghere, discretă şi secretă(mai mult sau mai puţin), OCHI DE SFINX, zonă de avertizare asupra deraierilor sociale şi spiritual-mental-abisale, cele care furnizează CADAVRUL şi penibilitatea stărilor (particulare şi generale), de tip absurd-ionescian.

Şi-atunci, de ce vom fi scris noi prezentul material? Pentru că e bine să ştim, din când în când, cum stăm.

*

prof dr. Adrian Botez

-Eugen Ionescu, Amedeu sau Cum să te descotoroseşti, în vol. Cântăreaţa cheală, Minerva, Buc., 1970, p.291.

-Cf. Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983, p. 192(Legendă): “-Acuma ştiu că m-ai iertat, în adevăr, spuse Cain, căci a uita înseamnă a ierta. Voi încerca să uit şi eu. Abel spuse încet:-Aşa este. Câtă vreme durează remuşcarea, durează şi vinovăţia.” Ceea ce, aparent, cel puţin ( şi teologic, în mod cert), face ca misiunea poliţiei, justiţiei umane EXTERN-SOCIALE etc. să fie inutilă, futilă, anulată semnificativ, iar romanul poliţist – o naraţiune patologică, naturalistă, pentru obsedaţi vicioşi, sado-mazochişti (dacă nu există în el ARTA viziunii general-expiative – sau, măcar, încercarea de justificare a neputinţei de a capta această viziune).

Cf. Ovid S. Crohmălniceanu, în revista Secolul 20, pp. 159-160:”Nu Poe e adevăratul strămoş al romanului poliţist, ci Dostoievski, fiindcă în toate cărţile acestuia din urmă(Idiotul, Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Posedaţii) există un cadavru adevărat, care creşte, creşte mereu, înfricoşător…”.

-Cf. Fiodor M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă (cazul Raskolnikov), Fraţii Karamazov(cazul reverberat Mitea-Ivan-Aleoşa Karamazov), Posedaţii(cazul Stavroghin) etc.

-Afirmaţia aparţine lui Pierre Lazareff, prefaţatorul volumului Arsène Lupin, gentlemanul-spărgător, Moldova, Iaşi, 1992.

-Maurice Leblanc, Arsène Lupin – gentlemanul-spărgător, Moldova, Iaşi, 1992, p. 164.

-Cf. Maurice Leblanc, Afacerea Kesselbach, Una din porţile infernului etc.

-Cf. Povestiri dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar, Univers, Buc., 1973, şi Holmesiana, din revista Secolul 20, nr. 7/1968, p. 33.

-Cf. Karel Čapek, Povestiri dintr-un buzunar şi din celălalt buzunar, Univers, Buc., 1973, Poetul, p. 94.

-Idem, Tribunalul suprem, p. 190.

-Idem, Urmele, p. 150.

-A.C.Doyle, Un studiu în roşu, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 170.

-Cf. Roger Caillois, Romanul poliţist. Jocul şi drama, în revista Secolul 20, nr. 7/1968, p. 45.

-Deşi contemporan cu Charles Darwin(1809-1882), e greu de crezut că E.A.Poe a putut cunoaşte opera fundamentală a biologului englez(Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă) – apărută abia în 1859(Poe a murit în 1849…), când a făcut ca uranguranul să ucidă cu BRICIUL UMAN…

-E.A.Poe, Crimele din Rue Morgue, în vol. Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 394.

-A.C. Doyle, Un studiu în roşu, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 171.

-Idem, p. 176.

-G.K.Chesterton, Omul invizibil, în vol. Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown, ELU, Buc., 1966, p. 108.

-A.C.Doyle, Semnul celor patru, Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 275.

-Prefaţa la E.A.Poe, Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 35.

-E.A.Poe, Cărăbuşul de aur, în vol. Scrieri alese, Univers, Buc., 1979, p. 251.

-E.A.Poe, Crimele din Rue Morgue, în vol. Prăbuşirea Casei Usher, Univers, Buc., 1990, p. 407.

-După trustul “Sandra Brown”, se înţelege…

-Rolul, cinematografic, al lui Sam Spade, i-a venit lui Humphrey Bogart “ca o mănuşă”…, mai puţin “sardonicul”(dorit de autor…) al personajului.

-Dashiell Hammett, Şoimul maltez, Datina, Buc., 1990, p. 7.

-Ex. romanele Adunătură de lichele, Încurcă-i drace, Moarte de calibrul 45, Fă-mi plăcerea şi crapă! etc.

-Cf. Ellery Queen, Misterul crucii egiptene, Lovitura de graţie etc.

-Să nu uităm că Peter Cheyney este şi autor de romane de spionaj, de bună calitate, tip Misiunea cea mare, Ultimul pahar (ambele cu acţiunea plasată în Anglia)etc.

-Nici măcar în romanul de război(şi de aventuri) Tunurile din Navarone…

-Cf. Ross MacDonald, The Dark Tunel, The Barbarous Coast, Black Money, The Underground Man etc.

-Juan Angel Cardi, Cheia aurită, , Colecţia romanului poliţist”Crime new-yorkeze”, Mondial-Press, Buc., 1993.

-A se compara textele: Roy Vickers, Mortul cu braţul ridicat, din antologia ENIGMA, EPL, Buc., 1969, pp. 22-40, cu Gerald Barrymore, Fantoma maşinii de scris, din vol. Un act de caritate, Antet, 2000, pp. 28-47. Ca mostră (pentru “meditaţie”), redăm finalurile: a- la Vickers:”Inspectorul începu să bată cu degetul mare în capac: trei lovituri scurte…trei lungi…trei scurte…”; b- la Barrymore:”Degetul inspectorului începu să bată în buton: trei puncte…trei linii…trei puncte…” E posibil ca Barrymore să fie pseudonimul lui Vickers, sau viceversa…Sau, un ban în plus nu strică, ori pentru editori, ori chiar pentru nişte autori “famelici”…sau datornici…sau…?

-Mai mult decât oricare alt scriitor de “policier”, Agatha Christie are nevoie de “ţarcul” concentric, extrem artificial, al casei-camerei, pentru a “nu o lua razna deducţiile”. Or, aceasta falsifică ( prin relativizare extremă, împinsă până la instaurarea hazardului), din start, latura generală a adevărului deducţiilor detectivistice. Separarea de cosmic, dar şi de social – face ca toată “afacerea” detectivă să pară, şi chiar să fie, un simplu joc absolut steril(şi cititorul are intens sentimentul zădărniciei şi ineficientului – al realităţii că, dacă citeşte, o face pentru că nu are de făcut sau nu vrea să facă altceva – iar nu că participă la drama lumii umane), de o abstracţiune matematică, dar nu şi de o aplicaţie matematică. Bineînţeles, latura estetică lipseşte, din “romanele” Agathei, cu desăvârşire!

-Cf. Edgar Wallace, Omul de la Carlton, Legea gangsterilor, Secretul cheii de argint, Misterul narcisei galbene, Arcaşul verde, Substituirea, Măştile morţii, Scaunul morţii, Castelana din Ascot etc.etc.etc.

-Suflul epic al lui Leblanc este foarte scurt, talentul, destul de modest, simţul estetic – slab, iar cel etic – alterat . Rezultă: cvasi-rebuturi literare.

-Gen Paul Kenny, Coplan nu iartă…Mai rău decât atât – fireşte că există (oricând!), dar nu ne permitem să cităm.

-Anthony Burgess, Monstrul care fumează pipă, în vol. antologic Clasicii romanului poliţist, Iaşi, 1990, nr. 2, p. 169.

-G.K.Chesterton, Paşii ciudaţi, în vol.Înspăimântătorele aventuri ale maiorului Brown, EPL, Buc., 1966, , p. 47.

-Idem, Cele trei unelte ale morţii, finalul, de la p. 178.

-Idem, Chipul de pe ţintă, p. 283.

-Idem, Cea mai sinistră crimă din lume, p. 265.

-G.K.Chesterton, Ciocanul lui Dumnezeu, în vol. Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown, ELU, Buc., 1966, pp. 142-143.

-Raymond Chandler a scris şapte romane şi 23 de povestiri(au fost traduse, în româneşte, din câte ştim, până la ora aceasta, 6 romane şi un volum masiv cu 8 povestiri: Somnul de veci, Sora cea mică, Fereastra de sus, Adio, frumoasa mea, Avantaj…Marlowe şi Rămas bun pentru vecie – iar volumul de povestiri se intitulează Ucigaş în ploaie).

-“Are vârsta iniţierii”, cum observă, cu deosebită fineţe, Liviu Papuc, în volumul antologic Clasicii romanului poliţist, Iaşi, 2/1990, p.160:””[Detectivul] nu poate iubi (iubirea presupune un viitor, iar el trăieşte în prezent), nu poate întineri(este deja iniţiat), nu poate îmbătrâni(căci n-a fost niciodată tânăr), nu poate trăi(viaţa cere repaos, continuitate, iar el este într-o veşnică mişcare), nu poate muri(pentru că n-a trăit încă). Menirea sa e să ispăşească perpetuu o vină pe care o recepţionează ca şi cum el însuşi ar fi comis-o”.”

-E posibil ca numele lui să nu fie atât de inofensiv, ci ales cu tâlc: e omonimul dramaturgului englez (Christopher Marlowe,1564-1593) , eternul resemnat, bănuit a fi etern nedreptăţit şi furat(?) de Shakespeare-cel-în-vogă…

-Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Buc., 1993, p. 100.

-Idem, p. 337.

-Idem, p. 68.

-Reţeta acestei societăţi o experimentăm, din plin, astăzi, şi noi, românii. Se putea altfel, oare?

-Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Buc., 1993, 316

-Idem, p. 331.

-Idem, p. 278.

-Raymond Chandler, Sora cea mică, Datina, Buc., 1991, p. 81.

-Raymond Chandler, Rămas bun pentru vecie, Enigma Z, Bucureşti, 1993, p. 275.

-Idem, p. 353.

-Ibidem.

-Şi, tot cam pe-atunci, se citea(“furibund”) un obscur roman “policier” de colecţie – Beladona

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s