MONITOR CULTURAL * on-line

►Cezarina Adamescu

TRAGICA LUME A COMEDIEI MARTEI COZMIN

Desigur, analiza şi investigarea critico-analitică a operei teatrale a Martei Cozmin ar necesita studii de amploare, având în vedere dimensiunea vastă a creaţiei sale în cadrul acestei modalităţi de expresie scenică.

Acest segment generos al operei sale a fost şi este apreciat de personalităţi în măsură să emită asemenea judecăţi de valoare. Dovadă e faptul că unele din piesele sale au fost nominalizate la concursul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului : ”Înţeleptul şi actorul” (1993) şi „Teatrul a murit, trăiască teatrul!” (1996).

Noi nu emitem în aceste rânduri decât opinii personale, impresii şi emoţii provocate de citirea lor în volume.

Pe de altă parte, o disociere netă a trăsăturilor dramaturgiei, de celelalte creaţii ale Martei Cozmin, ar fi, de asemenea, neproductivă, întrucât întreaga creaţie a acestei scriitoare este valoroasă, fapt care a făcut ca primul volum de teatru să fie distins cu premiul Fundaţiei Camil Petrescu pentru cea mai bună carte de teatru apărută pe anul 2000.

Cu atât mai mult cu cât, anul acesta, pe 13 mai s-au împlinit 50 de ani de la dispariţia scriitorului şi dramaturgului Camil Petrescu, prilej cu care a fost omagiat de aceeaşi Fundaţie care-i poartă numele, ca un arc peste timp, şi ca o recunoaştere incontestabilă a valorii operei sale. Premiera care a avut loc cu spectacolul „Jocul ielelor”, montat la Teatrul Naţional în regia lui Claudiu Goga, a repus în valoare împreună cu valorosul corpus al actorilor, dramaturgia marelui om de cultură. Evenimente în pandant care demonstrează că spectacolul de teatru focalizează cei mai valoroşi oameni de cultură şi artă, iar dramele lui Camil Petrescu, reeditate în şase volume de aceeaşi Fundaţie Culturală, atrag şi înnobilează şi astăzi spiritul uman, cu substanţa lor metaforică şi ideatică.

Am făcut această scurtă digresiune întrucât este notorie şi providenţială influenţa lui Camil Petrescu asupra Martei Cozmin, în ceea ce priveşte dragostea pentru teatru. Această dragoste s-a manifestat, graţie prieteniei dramaturgului, cu tatăl Martei Cozmin, încă de pe când scriitoarea avea doar cinci ani, după cum mărturisea în „Evocarea”, făcută tatălui său, la apariţia volumului : Aurelian Bentoiu, „Zări şi zodii”. Poezii din închisoare”, apărut la Fundaţia Academia Civică, în 2001.

Am asistat – scria Marta Cozmin – cu doctorul şi copiii lui (dr. Vasile Trifu – n.n.) –cu tata şi fratele meu la toate premierele lui Camil, între 1935 şi 1948, adică din vremea când eu împlineam cinci ani.”

Camil Petrescu a exercitat o înrâurire spirituală deosebită asupra Martei Cozmin care, între 1956-1958, bibliograf fiind la Biblioteca Centrală de Stat, dramatizează „Verişoara Bette” de Balzac şi câteva schiţe de Cehov, pe care le pune în scenă, cu colegii.

Însă, reducţia simplistă la o singură dimensiune a operei şi evaluarea ei doar pe acest temei, ar fi inacceptabilă. Nu putem vorbi de Marta Cozmin ca dramaturg, fără să ne raportăm la prozele sale, cu totul remarcabile, încă de la debutul din 1969, când îi apare la Editura pentru literatură volumul de schiţe „Geamantanul din America”, apoi, în 1973, volumul de povestiri humoristice : „Câinele şi gramofonul”, apărut la Editura Cartea Românească, avându-l ca editor pe Mircea Ciobanu, urmat în 1976, de romanul „Marea la ora şase”, la aceeaşi editură, apoi în 1980, romanul „Supravieţuitorii”; în 1984, volumul „Să vorbim despre palmieri”, la aceeaşi Editură cartea Românească, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Fără a nesocoti excepţionalele volume de poveşti pentru copii, ”Cocoşul de apă şi alte povestiri”, (Editura Ion Creangă, 197l); „Porţile vântului” (Editura Ion Creangă, 1975), „Degetarul de ceaţă” (Editura Ion Creangă, 1976); ”Croitorul de poveşti” ( Editura Ion Creangă, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor), r慡Sora păpădiilor” (Editura Ion Creangă, 1984), „Umbra poveştilor” (Editura Ion Creangă, 1986 – ilustrator, pictorul Gÿorgy Mihail), „Carte cu poveşti”, (Editura Vitruviu, 1999 cu peste 40 de desene rămase de la regretata artistă Pia Peltz, acestea fiind ultimele sale ilustraţii), „Poveşti, poveşti”, (Editura Vitruviu, 2000) şi cele câteva cărţi de poveşti traduse în limbile germană, rusă şi spaniolă) – din 1990 Marta Cozmin îşi îndreaptă interesul mai ales spre teatru. Pentru copii scrie trei piese scurte, grupate sub titlul „Întâmplări cu îngeri”, din care două au fost jucate de amatori, iar a treia, „Soulguard”, a fost transmisă la radio în 1996 şi în sfârşit, cele trei volume de teatru pe care le analizăm aici.

Şi cu toate acestea, căutând a desprinde specificul teatral în toate aspectele sale clasice şi moderniste, trebuie să evidenţiem, în primul rând, originalitatea, humorul sănătos, trainic şi fără venin, atât de propriu românului care ştie să facă haz de necaz în orice împrejurare, un ascuţit simţ al observaţiei, dublat de un simţ al limbii absolut savuros, crearea de tipologii şi caractere menite să oglindească situaţiile şi vremurile, comicul de limbaj, de situaţie, replica spumoasă, bogăţia anecdotică, un joc alert şi inteligent al personajelor, accentele emoţionale, dramatice chiar, puse pe viaţa cotidiană, în mod deosebit, a unui anumit segment social şi o anume categorie de vârstă, fac savoarea şi autenticitatea acestor piese.

Jucate ori numai citite, piesele Martei Cozmin rămân mărturia unei epoci tulburi, confuze, în care valorile nu s-au aşezat, după răsturnările impetuoase din pragul mileniului trei, care au atras după ele şi modificarea mentalităţii unor categorii de oameni, care sunt sau nu „pe fază”, unii adaptându-se din mers, alţii, rămânând undeva, „de căruţă”, neputându-se cu nici un chip „alinia” noilor comandamente ideologice, morale, spirituale impuse de „epocala” schimbare.

Marta Cozmin a proiectat în scene şi imagini convingătoare, de multe ori covârşitoare, adevărata faţă a tranziţiei, reflectată în viaţa celor simpli, cât se poate de comuni, oameni fermecători, de altfel, cumsecade şi necomplicaţi sufleteşte, care răspund anevoie dramaticelor schimbări care-i afectează direct, din toate punctele de vedere. Dramatismul-comico-patetic al unei categorii vulnerabile, în speţă, pensionarii, trecut prin optica realistă a autoarei, viaţa acestora situată la limita subzistenţei şi chiar a decenţei, capătă accente dramatice şi de aici nevoia lor imperioasă de a-şi proiecta viitorul – atât cât a mai rămas din el – într-un spaţiu ideal, aproape oniric, plonjând în meta-real, unde sunt posibile şi realizarea speranţelor lor înşelate şi visurile lor imposibile şi ispitele care, de-o viaţă întreagă au fost reprimate, iar acum, îşi scot căpşorul, cerându-şi dreptul la împlinire. Împlinire care se va dovedi, de fiecare dat, vai! Imposibilă, deplasată, vetustă, aproape nebunească. În fond, proiecţia visurilor acestora, se îndreaptă spre aceeaşi neagră fatalitate, de care nu scapă nimeni.

Senzaţia de prea târziu, de inutil, de searbădă deşertăciune, şi mai ales, de zădărnicie, răzbate din fiecare text dramatic. Iluziile nu ţin decât câteva clipe, până se ivesc zorii unei noi zile obscure, cenuşii, fără orizont, cu aceeaşi ceaşcă de ceai, cu aceleaşi multiple flacoane cu medicamente, cu aceeaşi pipetă pentru colir, de picurat în ochii prea slabi, ochii roşii de nesomn, de zbucium nocturn, de dureri de oase, de gemete înăbuşite şi aşteptări iluzorii.

Personajele, cu doar câteva mici excepţii, devin astfel, simpatice, prin senzaţia de neputinţă şi neajutorare pe care-o împrăştie-n jur şi, cu toate eforturile uneori neomeneşti de a-şi depăşi vârstele, condiţia, inerenta decrepitudine, cu întreg cortegiul de neajunsuri, care se instalează lent, dar sigur, sufocându-le orice mişcare, orice gând, orice speranţă.

Excepţionala intuiţie a Martei Cozmin îi situează pe aceşti inşi, într-un cadru specific, de viaţă comunitară, la bloc, sau pe străzile unei mahalale, unde fiecare ştie totul despre celălalt şi nimeni nu se mai miră de nimic. Ochiul vigilent al obştii nu iartă nici victoriile, nici înfrângerile nimănui.

Un magnific studiu analitic asupra tipologiilor umane, de un comic teribil şi dureros, aproape sfâşietor, bogat în semnificaţii şi nuanţe subtile, atât de veridic încât s-ar putea petrece în orice oraş, în orice timp, şi cu absolut aceleaşi cuvinte devenite clişee verbale.

Personaje simbol, reprezentări concrete, acelaşi filon subteran simbolizând drama unei epoci răsturnate şi eforturile omului de a se menţine la suprafaţă.

Matricea dramatismului se află în pierderea oricărei dorinţe, a înşelării speranţelor, a prăbuşirii interioare a individului, incapabil să înţeleagă şi să facă faţă noilor realităţi, a înstrăinării umane, a însingurării şi, în ultimă instanţă, a pierderii oricărei capacităţi de apărare şi supravieţuire.

Privite dintr-o astfel de perspectivă, aceste personaje, pe cât de mature, pe atât de ingenue şi naive în structura lor psihologică, ţintind uneori dincolo de limitele biologicului, se prăbuşesc precum Icar, cu aripile de ceară topite de focul dogorâtor al prezentului. Nobleţea de spirit îi îndeamnă, cu toate acestea, să vadă în aceste prăbuşiri, mai degrabă o înălţare, o apropiere de adevărata viaţă.

Teme sociale, teme etice, cât se poate de actuale, a căror semnificaţie depăşeşte limitele cadrului, căpătând nurori de universalitate, sunt abordate la fel de firesc de către autoare.

Desfăşurarea conflictelor, luptele dintre orgoliile deja înfrânte, se mută pe un teren comic în care destinul joacă şi el un rol, de cele mai multe ori joacă farse, ţesătura fină a intrigilor şi situaţiile paradoxale pe care le induce, conduc pe calea eroică a alianţei, a unirii pentru depăşirea crizelor, învingerea slăbiciunilor şi restabilirea echilibrului sufletesc, sunt la Marta Cozmin linii de forţă, urmate cu precădere, în cele mai multe din piese.

Datele conflictului sunt aproape aceleaşi : omul aflat la răscruce tinde să-şi depăşească limitele, crizele interioare, să răzbată, să meargă mai departe. Pentru aceşti eroi, pensia nu mai înseamnă „binecuvântata odihnă”, lipsa stresului, o bătrâneţe senină, calmă, înţeleaptă, ci declanşarea, adâncirea unor dureroase resorturi sufleteşti, cu o finalitate, cu atât mai sumbră, cu cât nu mai întrezăresc nici o luminiţă.

În psihologia, în amintirile, în întreaga lor viaţă interioară şi exterioară, s-a instalat definitiv teroarea de a nu scăpa vreun cuvinţel nepermis care să le cauzeze neajunsuri şi chiar acum, când omul are pretinsa libertate de a se putea exprima, ei resimt acut ecourile „tăcerii silite”, din perioada când, a fi suspicios pe cei din jur, devenise aproape obligatoriu.

Acest fapt are numeroase implicaţii psihologice, ei continuând precum soldaţii întorşi de pe front, în coşmarurile lor nocturne, lupta surdo-mută cu sistemul.

Piesele Martei Cozmin sunt un elogiu adus omului de rând, care, chiar în prag de prăbuşire, va rămâne demn şi statornic în convingerile sale, nu-şi va lepăda idealurile chiar şi atunci când ele par cu totul absurde.

Sentimentul golului şi al lipsei de sens pare o maladie generală, o adevărată epidemie la eroii Martei Cozmin. Speranţa lor devine un viciu, ei se hrănesc din ea, respiră prin ea, îi ridică statuie. Şi cum ar putea fi altfel, când doar speranţa e cea care le-a mai rămas?

Jocul alert, dezinvolt, fără clipe moarte, dar şi plin de tăceri semnificative, mereu în priză, al personajelor, dialogurile spumoase, atitudinile definitorii pentru caracterul şi personalitatea fiecăruia, fac din aceste piese un soi de ergo-terapie pentru orice spectator ori cititor.

Cu înaltă vibraţie şi demnitate artistică desăvârşită Marta Cozmin scrie un teatru care nu este aservit nici unei ideologii. Ea coboară în social şi urcă trepte transcendente cu aceeaşi lejeritate, după ce a traversat o întreagă epocă de obnubilare, în care scriitorul trebuia să scrie mascat, acoperit de văluri, cu înţelesuri uneori absconse.

Marta Cozmin posedă ştiinţa de a crea caractere, tipologii umane, polarizând în jurul său spirite pe măsură. Ea zugrăveşte societatea aşa cum a fost şi este, cum i s-a impregnat pe retină şi între cercevelele minţii, cu o receptivitate şi o disponibilitate rarissimă, ea scrie, de fapt, cu dioptriile inimii.

Cu o deosebită capacitate reflexivă şi o disponibilitate pe măsură ea devine expresionistă în spirit realizând cea mai subtilă speculaţie asupra naturii umane.

Într-un „timp prezent al culturii” – Marta Cozmin ne propune o meditaţie filozofică asupra omului, asupra nevoii lui de a stabili contacte, comuniuni elective, un dialog cu celălalt, a merge în întâmpinare şi a se sprijini unul de celălalt, şi mai ales, reprezintă o privire realistă asupra vieţii. Cărţile ei aduc o notă distinctă în peisajul dramaturgiei de azi, cu sens anticipativ şi orientativ, scoţând în relief totodată climatul social şi spiritual al unei epoci în plină desfăşurare triumfalistă.

Forţa expresivă a cuvântului său, tăind ca un diamant geamul mat al existenţei, sugestia metaforică, revelatoare, congruenţa, ingineria textuală, configuraţia intrigilor şi creionarea personajelor, dincolo de orice conceptualizare, amplasându-le într-un context cu extremă luciditate şi măiestrie artistică, limbajul viu, colorat, atingând zona sarcasmului şi a comicului savuros, cu gust de migdală, fluxul afectiv care se instalează între cititor-spectator şi personaj-actor, creează premizele unei reuşite de excepţie a oricărei piese.,

Dovada de netăgăduit că teatrul Martei Cozmin e viabil şi mai actual ca oricând, e că temele abordate sunt, cu excepţia primei piese „Înţeleptul şi actorul”, sunt universal valabile, fiind proiectate în orice epocă şi în orice spaţiu geografic.

O dată precizată natura personajelor, ele sunt aşezate faţă în faţă, se înfruntă şi se confruntă cu realitatea, iar uneori se desprind de autor şi din context, devenind independente, încadrându-se în decor, în contemporaneitatea lor, cu toată zestrea de virtuţi ori cusururi cu care s-au născut.

Piesele transmit mesaje, SOS-uri de păstrare a umanităţii în orice împrejurare, reprezentate într-o suită de tablouri familiale, apoi comunitare, în care pe prim plan sunt creionate, reliefate caractere diferite. Spontaneitatea dialogurilor, pline de temperament este atât de firească încât dă impresia că s-au născut acolo, pe scenă. Valoarea replicii este de aceea covârşitoare iar structura dramatică a texturii devine unitară. Unele personaje secundare participă la conflict doar pentru a marca etapele succesive ale acţiunii. Tragicomedii, ca şi viaţa însăşi, al cărei pragmatism face atâta vogă la noi, scrise într-un ritm alert, susţinut, asigură succesul la public, atât prin scriitură cât şi prin fluxul afectiv pe care-l transmit.

Puse uneori într-o postură ridicolă, unele personaje ilustrează, de fapt, drama aşteptării înşelate a unor vremuri mai bune, vremuri care întârzie să apară, cu toată cazna eroilor de a le mai apuca.

Transformările sociale, noul climat instalat cu nonşalanţă, deşi ar trebui să confere siguranţă, le adâncesc angoasele, anxietatea, senzaţia de inutilitate.

Deşi acţiunea se desfăşoară, de obicei, într-un perimetru restrâns, situaţiile sunt emblematice pentru majoritatea populaţiei, dând textului întreaga semnificaţie socială şi umană.

Piesele se constituie în veritabile fresce de moravuri, surprinse admirabil într-o categorie de tipologii, la care se adaugă ineditul, spiritul olimpian, eminamente luminos, al autoarei, dând un plus de farmec scriiturii.

Elaborarea caracterologică a personajelor, fără excese, dar deosebit de expresive, aruncă o nouă lumină asupra unui timp considerat fără constrângeri şi servituţi, dar care se dovedeşte într-un fel sau altul, asupritor cu individul, ajuns deja în pragul şi la limita răbdării. Un dialog alerg, captivant, spumos, nuanţat, pitoresc, întregesc tabloul şi problematica modernă care reflectă realitatea politico-socială şi morală a unei epoci într-o permanentă şi chinuitoare tranziţie.

Marta Cozmin dovedeşte o stăpânire deplină a mijloacelor de expresie teatrale, o experienţă scenică şi o artă a construirii intrigilor şi dialogurilor care frizează perfecţiunea care îşi au poate izvorul în benefica forţă de înrâurire camilpetresciană şi în teatrul acestuia de idei.

Texte care au o structură logică bine argumentată, o autenticitate şi o veridicitate care dau mărturie despre „bolile” sfârşitului şi începutului de veac şi de mileniu, maladii devenite incurabile, nu pentru că nu s-ar găsi leacul, ci fiindcă, din inerţie, cei afectaţi s-au deprins cu ele, ca făcând parte din structura lor fizică şi psihică, din bagajul pe care-l cară noapte şi zi şi nu mai concep eliberarea de ele. Chiar dacă uneori întrezăresc o vindecare utopică, şi cu atât mai absurdă. Marta Cozmin vădeşte însă o reală asumare a adevărurilor care sunt exprimate în piese. Opera sa este o virulentă demascare a meschinăriei, şantajului de orice fel, strivirii omului sub greutatea lipsei mijloacelor de trai, care-l duc pe omul simplu în preajma disperării şi alienării şi-l silesc să facă uneori, alegeri greşite.

Eroii Martei Cozmin au o structură temperamentală specifică. Pe cei mai mulţi din ei îi caracterizează timiditatea, modestia, bunul simţ, discreţia, capacitatea de a-şi disimula propria suferinţă, non-violenţa, calităţi care în zilele noastre devin cu totul inutile În cele din urmă ajung la concluzia lui Octavian Paler : „Ultima iluzie e că nu mai ai nici o iluzie”.

În fond, luaţi la un loc şi fiecare în parte, ei reprezintă feţele unei singure persoane, un fel de personaj colectiv, alter-ego văzut în diferite ipostaze şi diferite conjuncturi.

Marta Cozmin evită deznodămintele şocante, tragice, scenele tari, loviturile „de teatru”, spectaculoase, triumfătoare, pline de excese de orice fel, care ar avea mare efect şi priză la public. Deşi majoritatea pieselor se înscriu în linia comediei, din ele se lasă întrezărit un surâs amar, un strigăt mut dar sfâşietor, aproape resemnat, strivit de rânjetul instalat abuziv care acoperă şi estompează figurile din fundal, care, evident, nu vor apuca să iasă la „faţă de cortină”.

Singura biruinţă adevărată a eroilor Martei Cozmin este cea asupra lor înşile, puterea de a accepta că şi de data aceasta vor fi înşelaţi în speranţele lor, în care aproape că nici ei nu mai credeau, dar pe care le întreţineau dintr-o necesitate vitală.

Lumea pieselor Martei Cozmin este populată de oameni simpli, oneşti, cu micile lor tabieturi, cu vicii nevinovate, împovăraţi de datorii şi grija zilei de mâine, cu sau fără moştenitori, ducându-şi monotona lor existenţă în pătrăţelul de beton impus, precum într-o cuşcă, mereu cu gândul la o virtuală grădină mirifică plină de miresme.

Poate cea a raiului dintâi, părăsit, pe care-l vor revedea mai curând decât se aşteaptă, poate una în care peluzele se îngrămădesc pe balconul de câţiva metri pătraţi – singura mărturie că au stat cândva cu tălpile pe pământul cel sfânt, jinduind mireasma panseluţelor, a petuniilor sau a zorelelor agăţătoare, a rochiţei rândunicii şi a reginelor nopţii, cu cişmeaua din curte şiroind cu zgomot zglobiu, cristalin, lumea ştirilor senzaţionale ori cât se poate de banale, circulând din gură în gură, precum jocul uitat „telefonul fără fir” – care nu are nimic de-a face cu telefonia mobilă, lumea căţeluşilor înecaţi imediat după naştere, a canalului comunal şi a birtului din colţ, a poştaşului strigându-şi abonaţii la poartă pe numele mic sau după poreclă, a negustorilor ambulanţi şi a comis-voiajorilor cu valijoarele lor pline de minunăţii aduse din „străinătăţi”, ori numai din Capitală. Lumea pitorească a nonşalanţei, a cinstei până la sacrificiu, ce departe e lumea aceea, dar iată că Marta Cozmin o reînvie, o face credibilă, o trezeşte din somnul amintirilor impalidate, a izurilor de mucegai şi parfum de iasomie odorând aerul, amestecându-se, impregnându-se în păr, în piele, în suflete.

Privind cu luciditate prăpăstiile, abisurile sociale care s-au căscat în doar câţiva ani între oameni, Marta cozmin se situează net, de partea celor modeşti şi puri, care ştiu, cu preţul desconsiderării lor în faţa celorlalţi – să-şi păstreze demnitatea – singura avere rămasă – pe care nu le-o poate lua nimeni.

Continua mirare transformată curând într-o fantastică uluială faţă de avântul, ascensiunea nulităţilor şi a celor lipsiţi de scrupule, în toate domeniile vieţii – conturează, de fapt, starea actuală a societăţii, în care omul, supus unor astfel de bombardamente psihologice, sfârşeşte prin a nu mai înţelege nimic din ce se întâmplă în afara lui şi uneori, chiar în sine.

Evenimente şi situaţii din ce în ce mai absurde, îl depăşesc, trec peste el, îl calcă în picioare. De fapt, caracteristica esenţială a umorului din piesele Martei Cozmin este absurdul împins la limitele extreme, nedumerirea, perplexitatea.

Şi în acest univers bulversat, ingenuitatea unora dintre personaje, poate fi luată, în acest context, drept semn de naivitate, uneori de prostie.

Ele devin prizoniere ale propriilor lor viziuni, aspiraţii, dorinţe, proiecte de viitor care nu au nici o şansă să se împlinească.

Efecte comice generate de împrejurări şi de replici savuroase, scânteietoare, fac deliciul textelor şi al spectatorilor.

Eroii şi eroinele Martei Cozmin trăiesc iluzia fericirii şi drama înfrângerii cu aceeaşi intensitate, autoarea creând în felul acesta un teatru de atmosferă, cu o coloratură originală, încântătoare. Idealul uman nu e întotdeauna în concordanţă cu necesităţile de moment şi de aici confuziile şi haosul, stârnind un comic savuros.

Omul iubeşte, îndeobşte, ceea ce i-a fost refuzat. Elanurile tinereţii care se nasc la vârste înaintate, provoacă în ochii celorlalţi ridicolul situaţiei.

Originalitatea pieselor nu rezidă numai din intrigile textuale sau intertextuale, dar şi din caracterul personajelor, precum şi în mijloacele folosite pentru a alcătui eşafodajul acţiunii, în rezolvarea conflictelor şi mai ales în stilul direct, în care se spune tot ce trebuie spus.

Marta Cozmin prin piesele sale militează pentru revizuirea valorilor morale, nu numai la suprafaţă, dar şi în adâncime.

Coordonatele sale sufleteşti răzbat de la sine şi ele sunt expresia unui creştinism autentic, a unei mari conştiinţe morale şi artistice, expresia propriului mod de a privi şi de a înţelege viaţa.

Şi conflictele din piesele sale se desfăşoară chiar în numele şi pentru apărarea acestui sfânt ideal. Autoarea foloseşte un sistem de oglinzi cu ajutorul cărora radiografiază caracterele şi realitatea, schimbând mereu perspectiva, în funcţie de lumina sau umbra din sufletul fiecăruia.

Un anume realism de fapt divers, trecând prin subtilul mecanism al parabolei, dobândeşte o valoare metaforică. Spiritul de observaţie al autoarei surprinde anomaliile de comportament şi de limbaj, scoţându-le în relief, fără tuşe grosiere, ci la modul pedagogic.

De la schema comediei sui generis, Marta Cozmin, prin abilitate stilistică, ajunge la modalităţile satirei, caricaturii, parodiei. Autoarea este astfel o moralistă plină de vervă care face incursiuni analitice în cotidian, scoţând la iveală vivacitatea caracterelor.

Mentalităţile nocive sunt cauzele principale ale alienării, automatizării în gândire şi degradării existenţiale şi morale.

Marin Preda scria în „Marele singuratic” : „Omul cel mai rău e oglinda celor care se cred cei mai buni”. Pornind de la acest postulat, comicul replicilor iau uneori proporţii groteşti bazându-se pe contrastul dintre realitatea faptică şi realitatea vorbelor. Şi cu cât satira vizează mai mult o realitate curentă, lăsând impresia că este o expresie a vieţii sociale, politice, morale imediate, cu atât are mai multă eficienţă.

Cuvântul – principalul motor al spectacolului de teatru capătă armonie, limpezime expresivă, cu rezonanţă de locuţiune.

Pese de înaltă ţinută artistică, se înscriu, alături de marile opere ale înaintaşilor într-o expresă şi elevată cultivare a limbii scenice în dramaturgia noastră.

Dinamismul gândirii, al concepţiilor şi al atitudinilor principiale, sunt de asemenea, în măsură să scoată la iveală valoarea literar-artistică a acestor texte dramatice.

Marta Cozmin a trecut cu aceste volume de teatru şi cu cele rămase în manuscris, pragul de lumini şi umbre al scenei, fără aprehensiuni, cu vădită pricepere şi respect pentru teatru şi pentru modalitatea lui proprie de exprimare. Ea a oferit dramaturgiei originale o suită de lucrări demne, străbătute de înaltă nobleţe în stil şi concepţie artistică, de o valoare incontestabilă, de simţul tensiunii şi al suspens-ului, de echilibrul compoziţiei şi de desenul fin al caracterelor.

Profunzimea meditaţiilor şi a reflecţiilor asupra condiţiei umane supusă perisabilităţii, asigură pieselor perenitate.

Istorii trăite, istorii închipuite, care captează atenţia pe măsura vizionării lor sau doar a lecturii. Disciplinate compoziţional în conformitate cu normele consacrate, textele dramatice ale Martei Cozmin, pot face deliciul oricărei scene româneşti şi internaţionale.

Recuperarea, recucerirea unui univers afectiv grav, atins şi demonetizat, bazat pe aspiraţia la fericire şi la dreptate socială – stă deseori la baza conflictelor, în jurul cărora gravitează eroii, precum fluturii la lumina felinarului.

Întâlneşti în acest spaţiu dramatic oameni profesând filozofia fericirii din dorinţa, necesitatea şi urgenţa extremă de a fi fericiţi, propovăduind postulatul ei, dar neajungând să le pună în aplicare decât atunci când nu mai au ce face cu ea, ca într-un „Paradis de ocazie”.

Ecouri de trecut revin cu intermitenţă în prezentul impetuos şi deloc răbdător cu oamenii, dând naştere la întrebări tulburătoare la care eroii se tem să-şi răspundă. Ei sunt, fiecare în felul său, marcaţi de epoca lor, iar piesele au substrat alegoric circumscris unei suite de întâmplări cotidiene.

Incontestabil, piesele din ultimele 3 volume de teatru dau adevărata măsură a disponibilităţilor sale pentru comedie. Cu virtuozitatea acestei caracterologii comice, Marta Cozmin creează tipologii din câteva trăsături de condei, demascând impostura, parvenitismul, ipocrizia ascunsă sub masca prost lipită a corectitudinii şi împinge acţiunea până pe panta absurdului.

Poziţiile se reliefează fie într-un duel de argumente, fie în tăcerea proprie situaţiilor extreme, definind caracterele, ceea ce captează cu acelaşi interes atenţia cititorului sau a spectatorului, şi aici, un rol decisiv îl are imaginea propulsată de cuvântul rostit sau doar subînţeles.

Piesele sunt compoziţii închegate în care dialogul este condus cu siguranţa scriitorului format, ce aprofundează tematica interesantă a confruntării unor oameni însinguraţi, depăşiţi, cu brutalitatea tranziţiei în care prăpăstiile se adâncesc, luând proporţii absurde.

Apetitul pentru noi modalităţi stilistice, pentru noi reţete, replicile inteligente, bogate în conţinut, invită la cugetare şi la formulări aforistice, pilduitoare. Profilate pe fundalul istoric în mers, sensurile conflictelor capătă contururi adânci lărgindu-şi semnificaţiile.

Cu o fantezie debordantă, personajele Martei Cozmin dezvoltă o sumă de sentimente şi pasiuni, antrenând un mănunchi de atitudini pe măsură, specifice orientării în viaţă a fiecăruia, a temperamentului vulcanic ori blând şi conform orizontului lor de aşteptare de la ceilalţi semeni şi de la societate.

De aceea, acţiunile, faptele, vorbele lor lasă loc unui ecou adânc rezonând în sufletele spectatorilor. Nonconformismul unora este privit uneori ca pe o ciudăţenie.

Textele poartă cu ele un destin colectiv, aproape comun, supus arbitrariului unor voinţe fără scrupule în atingerea scopurilor proprii şi care naşte revolta conştiinţei civice, manifestată prin tensiuni şi luări de atitudini care nu au, de fapt, nici o finalitate obiectivă, cu doar mângâie vanitatea celor înfrânţi. De aici şi traumele de care sunt marcate personajele. Suma cazurilor situate în acest angrenaj social atestă atitudinea autoarei în investigarea realităţii sociale care ţine de conjunctura politică, de mentalităţile de care se scapă foarte greu, şi, în genere, de alte oportunităţi arbitrare, fortuite.

Atât prin structura lor existenţială, cât şi prin anecdotica închipuită, conturarea personajelor este desăvârşită. Contextul particular din care e privit omul, ca şi contextul meditativ de dincolo de subiect sau de replică, sunt, de asemenea, în măsură să edifice spectatorul asupra realităţii recurente.

Toate piesele Martei Cozmin sunt de o incontestabilă forţă şi originalitate, pline de semnificaţii şi de sensuri care se lasă descoperite, pe măsură ce te adânceşti în subiectul lor.

Teatrul Martei Cozmin vizează adâncirea înţelesurilor filosofice şi dramatice, îngemănând creaţia şi sacrificiul de sine, concepţia despre continuitatea şi sensul creaţiei umane, conform căreia, creaţia este un act de tensiune, de luptă, pretinzând „dragoste şi menire”, precum şi înţelesul profund al actului de creaţie şi al sacrificiului sunt revelate cu măiestrie în aceste opere.

Un oarecare solidarism social legat de vârstă şi de condiţia de pensionari, îi face pe eroii Martei Cozmin să acţioneze împreună, dar e şi o modalitate de a-şi putea proiecta frustrările, neîmplinirile şi slăbiciunile inerente vârstei datorate greutăţii, poverii cu care politicul apasă asupra socialului. De aici şi revolta lor, dorinţa de eliberare. Demascând abuzurile şi luptând împotriva lor, eroii devin mai legaţi între ei. Mecanismul diabolic al partidelor politice, deşurubat piesă cu piesă, este virtual anihilat, distrus. Este un fel de „gimnastică sentimentală” voiculesciană, care-i înviorează, îi face să se simtă vii, utili, încrezători, îi motivează.

În piesa „Judeţul patruzeci şi patru”, de pildă, se propune un experiment social utopic. După nenumărate dezbateri, vecinii de bloc îşi proiectează existenţa într-un „judeţ” imaginar, determinat numeric, în care bătrânii o vor duce ca în sânul lui Avram. De aici ipotezele cele mai fanteziste. De asemenea, în piesa, „Experimentul Sonderbar”, se face experienţă pe oameni, pe visele şi speranţele lor, deja aproape pierdute.

Atitudinea umanitară, ataşantă faţă de cei mărunţi, modeşti, este vădită.

Pentru cunoaşterea procesului de gestaţie a comediilor care au consacrat-o pe Marta Cozmin drept una dintre cele mai bune autoare de teatru, fapt confirmat de APTR care le-a nominalizat la premiile UNITER, e necesară, credem, o privire, cel puţin exhaustivă asupra creaţiilor de proză anterioare, care anticipau, implicit, crearea unor tipologii interesante, pitoreşti, reprezentative, savuroase. De asemenea, comicul de limbaj şi cel de situaţie exista încă de la primele proze ale Martei Cozmin : „Tandem. Să vorbim despre palmieri”, „Geamantanul din America”, etc.

Ironia fină înfloreşte-n cuvânt ca un surâs discret. Cuvântul de spirit, uneori sarcastic, muşcător, are menirea, nu numai de a face lumină, dar şi cel formator, şi cel de a corija unele atitudini, maniere de viaţă şi acesta este, credem, menirea acestei modalităţi de expresie directe, precum e teatrul, care se află permanent în contact cu publicul vizat, iar fluidul creat dintre autor-personaj-spectator devine uneori incandescent.

Se poate afirma, fără teama de a greşi că Marta Cozmin este un fenomen în sine, de inteligenţă, sensibilitate şi talent, la care se adaugă o uriaşă doză de optimism spumos, tonic, o generozitate, o înţelegere şi o deschidere sufletească unice, faţă de oameni în general şi faţă de situaţiile pe care le gestionează cu gentileţea-i caracteristică.

Înclinată mai degrabă spre confesiunea analitică şi controlată, ori spre dialogul permanent cu oamenii şi mentalităţile lor, Marta Cozmin este un dramaturg de excepţie, dotată cu talent nativ şi cu o experienţă de viaţă prodigioasă, petrecută în preajma unor spirite iluminate precum : Pascal Bentoiu, Annie Bentoiu, Camil Petrescu, Alexandru Miran şi desigur, tatăl său, om cu totul excepţional, Aurelian Bentoiu, precum şi mulţi alţi oameni care i-au marcat existenţa. Dar nu putem să nu remarcăm şi faptul că această prodigioasă scriitoare a avut o înrâurire benefică asupra generaţiilor de scriitori mai tineri, prin capacitatea imensă de muncă, prin puterea exemplului personal, prin înalta ţinută morală şi deschiderea sufletească şi cultul prieteniei de care a dat dovadă. Ea a demonstrat o conştiinţă lucidă şi gravă asupra ideilor şi situaţiilor la care este supus omul, asupra sensului adânc şi profund al vieţii, construită şi argumentată minuţios, cu toate mijloacele şi libertatea de expresie proprie celui care nu este dispus la compromisuri. Ea a găsit, cu alte cuvinte aliajul perfect dintre ideea morală şi faptul de viaţă. A fost şi a rămas o lumină vie strălucind în suflete precum candela menită să ne arate drumul prin hăţişul fiinţial, spre Înaltul luminiş al cetăţii veşnice, unde ne îndreptăm cu toţii.

Cu aceeaşi discreţie şi eleganţă, dar cu o forţă, o strălucire şi o voinţă neînfrântă, a scos la iveală în dramaturgia sa, resorturile societăţii de după căderea regimului comunist, punând accente pe care alţii nici nu le întrezăreau – pe valoarea demnităţii umane, pe libertatea interioară a individului care, chiar strivit de tancul istoriei, renaşte din propria cenuşă, pe speranţele şi aspiraţiile într-o lume bazată pe înţelegere, îngăduinţă, non-violenţă, respect reciproc, valori, din păcate, călcate în picioare, de înşişi cei care le promulgă, le trâmbiţează de la înălţimea fotoliului preferenţial, dar nu le pun în aplicare decât în infimă parte, atât cât să le servească interesele în campaniile electorale.

Teatrul Martei Cozmin reprezintă expresia cea mai vie, mai directă, mai pregnantă a vieţii, o pledoarie pentru demnitatea umană, atât de lovită în trecutul-recent, încât trebuie din nou reclădită, din fărâme de fapte, gesturi, cuvinte şi gânduri care pot dobândi pregnanţa şi autoritatea pierdute.

Dialogul alert, creionarea fină şi exactă a personajelor, eleganţa specifică scriiturii sale, via ancorare în realitatea curentă – fac din piesele Martei Cozmin – documente preţioase ale unei epoci de răscruce, un reper morala şi ideal al existenţei.

Traduse în limbaj scenic, întâmplările cotidiene sau cele extraordinare, capătă accente şi sensuri subtile, dincolo de adevărurile psihologice care le susţin existenţa. Ele scot la iveală o comunitate de destin dominat de un sistem de forţe în luptă, în mijlocul cărora, omul este cea mai neglijabilă cantitate.

Dincolo de retorica tot mai confuzionistă a epocii, de mecanismele din ce în ce mai absurde ale istoriei, omul nu mai înseamnă aproape nimic. El se regăseşte buimăcit, confuz şi cu cât pune mai multe întrebări, cu atât află mai puţine răspunsuri. O revoltă universală perfect motivată scoate la iveală gesturi hotărâte definitive, asociaţii de idei care schimbă optica şi uneori chiar viaţa protagoniştilor.

Aceste gesturi pot să-l mântuie pe om de sentimentul umilitor al neputinţei, al micimii lui în faţa golemului numit istorie, al cărui tăvălug, amestecă, de-a valma, destine, naturi umane dintre cele mai diferite. Cu sau fără coerenţă, gesturile, imaginile, cuvintele, oricât de stângace şi inexpresive, dobândesc consistenţă pe măsura desfăşurării evenimentelor.

În toiul „seismelor”, prefacerilor, aşezărilor în matcă, geologia spiritului uman suferă ciudate mutaţii şi substituiri, până să-şi afle făgaşul. Uneori întreaga structură a reprezentărilor sale, poate avea de suferit. Şi înainte să se realcătuie, spiritul trebuie să se autodepăşească.

Şi cum Timpul hotărăşte raporturile dintre om şi istorie, printr-o asociaţie ce ţine de silogism, omul, supus timpului, devine supus, de fapt, istoriei. Simpla deplasare a perspectivelor naşte polemici interminabile.

Întâlnim în desfăşurarea acţiunilor, nebănuite rezerve de puritate în sufletul unor oameni structural bătrâni, avânturi sentimentale şi nevoia imperioasă de a-şi întreţine speranţele intacte. Şi aici intră în joc pasiunile, interesele, egoismul celorlalţi.

Scrise sub imperiul ficţiunii, tragi-comediile Martei Cozmin îşi trag izvorul din sfânta realitate. Deşi tonalitatea esenţială a pieselor cere măsură, decenţă, gravitate, nu lipsesc ingeniozitatea în joc şi replici, spiritul ludic, absolut indispensabil, hazul spumant şi ironia muşcătoare. Harul măsurii însă este esenţial şi el îndreptăţeşte atât jocul actorilor cât şi tonalitatea dramatică a acestor piese. Forţa de sugestie e un ferment activ care completează tablourile, dându-le consistenţă şi semnificaţie.

Sub raport strict vizual, desfăşurarea scenelor stă, neîndoielnic, sub binecuvântatul semn al puterii creative, cu totul excepţionale.

Iar textele, scrise cu o acurateţe şi frumuseţe a limbii, după toate canoanele genului, cum rar răsună pe scenele noastre, ceea ce conferă echilibru şi delicii spirituale.

Mişcarea interioară a cuvintelor, prevalează celei exterioare şi în aceasta stă, credem, marea calitate a textelor, în puterea de a ridica faptele la înălţimea ideilor, de la circumstanţe la semnificaţii.

Un echilibru dinamic în structurarea faptelor precum şi vigoarea replicilor asigură unitatea şi înţelegerea determinărilor autoarei.

Ne aflăm în faţa unei dramaturgii de maturitate excepţionale prin valoarea exemplară, descoperind o vocaţie certă, amplă, de profundă vibraţie, grea de sensuri, cu personaje simbol şi situaţii de referinţă.

Piesele Martei Cozmin, pe drept cuvânt constituie un corolar al întregii sale creaţii, simbol dramatic al continuităţii vieţii în lupta cu veşnicia.

Trecând examenul dificil al afirmării scenice şi dincolo de aceasta, piesele Martei Cozmin rămân texte durabile în patrimoniul dramaturgiei noastre actuale.

Urmărind nu motivaţii de circumstanţă, ci esenţa tragică a omului în confruntarea cu propriul destin, piesele capătă o pregnanţă remarcabilă, dezvăluind puterea omului de a alege eliberarea sa interioară de propriile angoase şi păstrarea purităţii sale.

Cu excepţia primei piese „Înţeleptul şi actorul” – societatea românească post-decembristă este radiografiată cu simţ responsabil.

Incontestabil, numele Martei Cozmin aduce girul unei conştiinţe înalte, responsabile, de un desăvârşit gust estetic, dotată cu o observaţie subtilă şi lucidă. Piesele sunt adevărate parabole ale societăţii de consum, embleme pentru o lume, care, în loc să renască, după atâta aşteptare încorsetată, se îndreaptă încet şi sigur, spre prăbuşire. Spre prăbuşire politică, economică, morală, spirituală.

Marta Cozmin – autoare dramatică de o rară autenticitate, scânteietoare, plină de vervă şi de inteligenţă, a intrat în galeria scriitorilor de teatru, pe primul podium, şi prin aceasta, în pleiada de corifei ai elitei culturale româneşti şi universale.
Galaţi, 1 iunie 2007

__________________

STELA ŞI LUCHI TEMELIE – DOUĂ STELE FĂRĂ APUS

ICOANĂ FULGERATĂ DE UN HOHOT DE VIAŢĂ

LUCIAN TEMELIE : IN MEMORIAM
Una din cele mai dragi cărţi ale puţin frumoasei mele copilării se intitula : „A murit Luchi” şi era semnată de distinsa scriitoare Otilia Cazimir, cea care, şi anul acesta, ca de fiecare dată, ne anunţă cu aceeaşi candoare că „Baba iarna intră-n sat”. Era un fel de nostalgie durută foarte, după copilăria, vai, sfârşită înainte de a începe, în graba nesăbuită de a deveni tineri, şi apoi, îngrozitori de maturi şi, în sfârşit, bătrâni înţelepţi sau mai puţin înţelepţi, de vreme ce lăsăm să ni se prefire printre degete, inefabilul fiecărei vârste.

Astfel că, la incredibila veste, dată de o împătimită a teatrului că „A murit Luchi Temelie”, mi s-a prăbuşit peste creştet, un întreg univers clădit cu iubire migăloasă şi devotată, timp de peste 35 de ani, încă de pe când îi eram elevă la Secţia Actorie a Şcolii de Artă, între anii 1972-1974, iar apoi, în cei peste 20 de ani în care am evoluat pe scenă sub regia acestui reputat actor şi regizor de talie universală, bun purtător de fluid poetic, cu un dramatism al vocii demn de marele George Vraca, făcând poezie din tot ce rostea şi din tot ce era. În câteva ore mi s-au perindat prin faţă mii şi milioane de clipe în care, alături de trupa intitulată frumos „Teatrul nostru”, împărţeam frăţeşte bucurii şi necazuri, senzaţii şi stări suprapuse peste frânturi de replici din cele peste 200 de spectacole în care jucasem pe scenele ţării şi în urbea natală. Martore stau, îngălbenite, fanate, unele jerpelite, afişe, programe de sală, tăieturi din ziare şi reviste de profil, imagini înregistrate pe peliculă şi vrafuri de fotografii de scenă şi instantanee care ne-au legat sufleteşte mai mult decât iţele de sânge. Toate sub aura acestui blând şi temut „magician al replicilor şi al mişcărilor” care ştia să dea viaţă reală personajelor, atât în rolurile proprii cât şi ale actorilor care jucau sub „bagheta” lui fermecată.

Să-l evoc în clipa de faţă, ca şi când nu mai este, îmi e deja imposibil. Pentru că el există şi va exista încă, un noian de ani, în inimile celor pe care i-a format şi cărora le-a dedicat orele, zilele şi uneori, hălci întregi de nopţi pentru edificarea câte unui spectacol, până îl ducea la desăvârşire. Cărora le-a dat pe deasupra deasuprelor, fibre, celule, monade, din inima sa, vai, obosită, sfârtecată, cusută, peticită de mai multe ori, ţintuită-n hăţuri de plastic ori alt material compatibil (material compatibil cu fibrele inimii?). Neverosimil.

Despre Luchi Temelie nu mi-ar ajunge să scriu un tom respectabil, filele căruia să le lipesc cu sarea lacrimilor sufleteşti. Era cu adevărat un magician. Un mag cu ochii fascinanţi care te vrăjea într-atât încât priveai hipnotizat şi ascultai orbeşte indicaţiile regizorale, uneori chiar jucând alături de dânsul, căci se implica şi în viaţa diferitelor personaje, cum au fost : Sir Richard, din „Tragedia lui Sir Richard”, ori Corado din melodrama „Moartea civilă” de Geacomo Giacometti.

Nu-mi amintesc să fi fost vreo fată care să nu-i poarte o preţuire deosebită. Unii dintre membrii trupei au ajuns actori profesionişti cum au fost : Mariana Vasile, Cristian Cornea, Victoria Cociaş şi astăzi joacă pe marile scene ale ţării.

Nu putea să nu te frapeze vocea puternic vibrantă, ochii profunzi, lucind straniu (nu degeaba numele său era Lucian), statura lui dreaptă, ţinuta impecabilă, manierele desăvârşite. Avea acea putere de a-i ţine uniţi pe cei din colectivul de teatru pe care l-a condus şi căruia i-a adus lauri, medalii de aur şi argint, multe flori şi mai ales, aplauze şi o preţuire ca pentru un teatru profesionist. Cu un înalt profesionalism şi cu fermitate, când era vorba de teatru, de arta actorului cu sine însuşi, de arta actorului cu ceilalţi, cu regizorul şi cu publicul.

Scriu cu paradoxală timiditate despre cel care m-a învăţat să-mi înving timiditatea. Căci din această pricină am urmat teatrul. Ca să exorcizez sfiala şi teama, să învăţ a-mi impune ferm punctul de vedere. Că n-am învăţat perfect nici acum, e vădit lucru.

A-ţi face publice icoanele lăuntrice, iată ce presupune teatrul. A prinde cu degetele coama inefabilului, ori pletele ninsorii, ori iţele ploii piezişe. Icoanele revelaţiei actoriceşti se numesc roluri şi a-ţi dezveli pe de-a-ntregul tainele lor, înseamnă măiestrie. Miracolul descifrării acestor taine este înfăptuit de Măria Sa Regizorul, care, cu o copleşitoare atenţie şi dibăcie, dirijează orice mişcare, orice sentiment, orice stare. Precum maestrul dirijor, turmele de note muzicale de pe zecile de partituri care alcătuiesc fiecare instrument al impunătoarei orchestre. Viziunile lui ţin de ale prorocilor. Ei „văd” şi „ştiu” dinainte ce o să se întâmple, cum o să se închege din mii de cioburi de cuvinte şi gesturi, vitraliul strălucitor şi intens colorat al spectacolului.

Nu există jertfă, dăruire mai mare, consum de energie mai intens şi mai arzător, ca acela al unui regizor în faţa scenei, când se alcătuiesc replici şi mişcări potrivite, astfel ca întregul să se armonizeze. Modelator de spirite, de individualităţi şi de rotund, regizorul e rege, cuvântul său covârşitor, literă de lege, slovă de aur.

Fără de el, schiţa, desenul, baletul unui spectacol s-ar preface în banalul cotidian, incolor sau monocrom, pe care suntem siliţi a-l trăi, îndeobşte.

Iată de ce, pierderea e cu atât mai copleşitoare. Cu cine poate fi înlocuit? Cu nimeni. Doar cu propriul spirit care va dăinui, sperăm, în timp şi peste timpuri.

Mi-a murit Luchi. Mi-a murit copilăria, abia zvântata de lacrimi tinereţe, o bună parte din maturitate, şi, tare mă tem, şi tare mă tem, că şi senectutea, de curând instalată, ciuntită, mutilată de atâtea morţi, vai, scumpe! nu se va mai putea bucura niciodată de atât de râvnita pace şi serenitate!

Asta-mi aminteşte (dar oare mai era nevoie?) – cât de fragili suntem, cât de îngrozitor de vulnerabili în singurătăţile noastre, şi mai ales, cât de lipsiţi de apărare în faţa Marelui Mister care ne aşteaptă la colţ, rând pe rând, pe fiecare.

Dumnezeu să-i lumineze calea cu o lumânare sfinţită până când va afla pacea veşnică!

Şi voi rosti, la fel de îndurerată ca acum 30 de ani, la dispariţia marelui Botta pentru care Luchi Temelie nutrea o mare prietenie şi iubire şi pe care-l cultiva cu evlavie, transmisă şi nouă, discipolilor săi : „Comedianţule, ce tragedie!”

Ori cu versurile pe care ni le declama trist, cam în aceeaşi perioadă, în timpul călătoriei pe fluviu, la vale, spre revărsarea în mare, pe coverta unei nave de pasageri, spre Tulcea unde ne duceam să jucăm, atenţie : „Moartea civilă” : „La vie c’est breve/ Un peu de rêve/ Un peu d’espoir/ et puis : Bon soir!”.

Cu reverenţa cuvenită, la fel ca Radu Stanca, un alt mare om de teatru, Luchi Temelie s-a retras discret, aşa cum extrem de discret şi-a rupt clipele din veşnicie, şi-a trăit boala, bătrâneţea, cu amintirile, cu memoriile sale, cu fotografiile şi afişele din ce în ce mai îngălbenite şi zdrenţuite, cu o bună parte din istoria teatrului românesc, dar şi cu regretele celor pe care i-a îndrumat artistic în trupa de teatru semiprofesionist numit „Teatrul nostru”, iar mai apoi în trupa profesionistă „Trianon”: „Fac reverenţa cuvenită/ Şi mă retrag din adunare./ O altă umbră îmi ia locul./ Stimate umbre, salutare!” (Radu Stanca)

Şi-l întreb acum, revendicând un răspuns imediat, aşa cum poate s-a întrebat Toma Caragiu, un alt mare prieten, cu puţin înainte de a pleca dintre noi : „Care sunt criteriile/pentru care omule/vrei să mori?/ Mai întâi/ pentru că eşti gol/ gol de tot/ şi n-are rost/ simţi că încurci/ că dai lumea înapoi/ că eşti un factor/ de întârziere/ apoi că îţi ţâşneşte din gură/ prea multă miere/ exact când nu trebuie/ şi nu ai ce face cu ea/ adică nu foloseşte nimănui,/(…) adică se pierde/ pe urmă/ nu găseşti pe nimeni/ care să te dezmierde/ pe gratis/ şi poate mai precis/ trebuie să plăteşti/ şi eşti indecis/(…) pe urmă pentru că/ ţi s-au furat visurile/ de către amici/ mai mari/ mai mici/ angajaţi/ sau neangajaţi/deci fraţi/ poate pentru că eşti/ prea scund/ sau prea înalt/ pocit/ sau neinstruit/ sau poate pentru că/ ai iubit” (Toma Caragiu, Poeme şi alte confesiuni, Ediţie îngrijită, prefaţă, note, comentarii de Ion Cocora, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979).

Lucian Temelie îmi apare acum ca o icoană fulgerată de un hohot de viaţă. Iar eu am nevoie imperioasă de a nu uita. „Adu-mi aminte să nu te uit” – spunea poeta Nina Cassian. „L-aş tipări pe frunze şi pe fluturi” – ar fi spus şi prietenul Gheorghe Tomozei.

Şi dacă, din nefericire, mai curând sau mai târziu, voi fi susceptibilă de o oarecare amnezie, cei 35 de ani în care l-am cunoscut, i-am stat în preajmă, l-am admirat fără rezerve, m-am bucurat de căldura şi îmbrăţişarea inimii sale, îşi vor revendica dreptul la amintire, celui atât de drag încât am simţit că îmbătrânesc brusc cu stingerea lui şi îmi lipesc obrazul de numele lui, care e aidoma străLucitoarei lumini care ne susţine şi ne are.

Există, fără doar şi poate, persoane carismatice, care numai prin simpla lor prezenţă împrăştie-n jur raze benefice. Astfel era (este?) Lucian Temelie cu privirea lui care, deşi întunecată, era de o celestă iluminare, de o strălucire stranie, ca a unui ciob de vitraliu în care se răsfrâng toate culorile.

L-am revăzut cu o lună în urmă, prin centrul burgului, înalt, slab, imperial, impozant, cu superba sa alură de fildeş ce parcă voia să treacă deja firava graniţă ce-l va apropia de ţara legendelor. Păşea neauzit, precaut, cu temere, îi era o imensă milă de pământul pe care curând avea să-l înnobileze cu mădularele sale, devenite – vorba lui Nichita – verighetă.

Aparţinea deja mitologiei teatrului românesc, culturii şi artei îndeobşte, pe care le slujise vreme de mai bine de jumătate de veac, cu toate fibrele fiinţei sale telurice şi siderale în aceeaşi măsură. Un cavaler al himerelor ca şi Emil Botta, ca şi Radu Stanca, precum Stelaru Dimitrie, precum Toma şi nenumăraţi alţi magicieni ai scândurii lustruite cu paşii lor, pe care îi auzim din ce în ce mai îndepărtat, ca un ecou, ca o părere.

Semăna izbitor cu personajul, altădată întruchipat, cu acel Cavaler al tristei figuri, domnul nostru din La Mancha.

Rămân amintirile, imaginile, vocea conservată pe suporturi electronice şi ceva din parfumul vetust al unui timp răbdător, generos, dar care acum, iată, că-şi ia brusc darurile înapoi, precum un copil supărat jucăriile, şi se întoarce, fără a mai privi îndărăt, la cei pe care i-a lăsat, peste măsură de nedumeriţi şi îndureraţi foarte, de această despărţire.

Şi voi spune şi eu la fel cu Gheorghe Tomozei, un alt drag dispărut : „Parcă e tot mai friabilă făptura de carne a aleşilor, şi tot mai supusă frângerii (…) Sigur, arta lor e, dacă nu nemuritoare, cel puţin longevivă. Dar ei, amanţii tragici, cu bărbile lor de fum şi de himere, cu oasele lor de fluture, cu mişcările lor stângace, cu obrazele lor repede plesnite, ca pânzele vechilor meşteri, pe ei, cum să-i apărăm mai bine? Cum să-i păstrăm mai mult între noi? Cum să ne păstrăm mai mult în preajma lor?” (Gheorghe Tomozei, Plantaţia de fluturi,Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988).

Zidit într-o modestie fără egal, căci învăţase măreţia înflorită a smereniei, Lucian Temelie şi-a refuzat de multe ori laurii succesului, în stare să-i conefere un loc la festinul gloriei actoriceşti. Ca actor, ca regizor, dar mai cu seamă ca animator teatral de exemplară dăruire, care focaliza în jurul său talente incipiente, el ştia să cultive harurile, virtuţile, grăuntele de talent şi de măiestrie din fiecare şi să-l conducă pe drumul desăvârşirii. Măcar aceste gânduri ar trebui să ţină trează în noi, amintirea omului viu care a fost şi este Lucian Temelie.

Acum, obosit peste poate, Luchi şi-a strâns grijuliu umbra ca pe o recuzită în piesa fundamentală a vieţii, şi a plecat cu tot cu umbra. Cu un efort supraomenesc, s-a smuls din filigranul secundei, lunecând în amintiri, fără să ne ceară părerea. În urma lui a rămas o imensă şi nestinsă lumină care se răsfrânge în noi, printre picăturile de ploaie (sau lacrimi?) lăsând palide urme calde, pe relieful obrazului.

Lumina aceasta serafică ne ajută să mergem mai departe, cât ne-or mai duce paşii şi umbra, până la întâlnirea şi nedespărţirea din urmă.
Galaţi, 3 decembrie 2007

______________

ADU-ŢI AMINTE : FRUNZELE PLÂNG PRIMĂVARA, ÎN PRAG DE ÎMBOBOCIRE

Stela Popescu Temelie, „Frunzele plâng toamna”, Editura N’Ergo, 2oo4

Nici nu mi se uscase încă lacrima din vârful peniţei după regizorul şi actorul Lucian Temelie, când o veste cu mult mai năprasnică avea să-mi străpungă baierele inimii : Stela, Steluţa Temelie, frumoasa şi buna şi talentata şi nespus de iubita şi draga, întro clipă nefastă, avea să zboare la soţul său, la marea şi unica iubire de-o viaţă până dincolo de moarte. Un zbor de sus în jos şi nu pe aripi de înger, ci frânt în mod nedrept şi cu atât mai cumplit, după trei luni de durere, de neputinţă, disperare şi lacrimi…

Stela s-a supărat pe Dumnezeu, pe teatru, pe oameni, pe amintiri, pe sine şi şi-a pregătit aripile. Dar aerul nu era netezit încă. Iar aripile, precum cele ale lui Icar, din ceară, n-au susţinut-o.

Eu nu ştiu, nu sunt în măsură să ştiu dacă Luchi Temelie a aşteptat-o cu braţele deschise, acolo sus, ori aici, jos, în grădiniţa din spatele casei, ori numai gestul lui de prindere a rămas în aer, suspendat a neputinţă.

De obicei, despre aceste lucruri se tace. Cu reverenţa cuvenită, să nu tulbure cumva, amintirile.

Dar exasperarea şi neputinţa fac uneori să se spargă tăcerea crispată, instalată condescendent pe chipurile oamenilor din jur, atât de apropiaţi, dar atât de străini, îndeobşte. Singurătăţile-împreună nu se comentează, ci se trăiesc şi sunt cu atât mai cumplite cu cât mai mulţi oameni sunt în jurul tău.

Aceste rânduri sunt un strigăt. Un strigăt mut azvârlit în abis. O grimasă definitivă care striveşte obrazul, surâsul, lumina din ochi. E poate, strigătul primordial de disperare când omul, slab şi nevolnic şi-a descoperit propria condiţie. Să ne întrebăm de ce? E de prisos.

În tulburarea mea, încerc s-o evoc pe Stela Popescu Temelie ajutându-mă de propriile sale cuvinte. Uneori ţi se face o lehamite grozavă de propriile cuvinte, de vreme ce se dovedesc de prisos.

Sigur că, citindu-i şi recitindu-i amintirile imprimate între copertele unei cărţi şi cuvintele lăsate publicului petroşănean, la despărţire, cuvinte care o definesc şi pe care le-a rostit, premonitoriu, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” în februarie 2005, când a avut loc lansarea volumului :

„Va veni o zi prieteni,

când voi pleca de aici

am să vă părăsesc,

am să iau cu mine

florile şi visele mele –

un bagaj uşor, de mână,

pe care să-l port pretutindeni.

Va veni o zi, prieteni,

când voi pleca de aici:

am să vă părăsesc.

Din tot ce am al meu,

am să vă dărui tot

n-am să opresc pentru mine

decât o floare, o singură floare,

Va veni o zi, prieteni,

când voi pleca de aici:

am să vă părăsesc…”

poate că vom găsi o justificare, o circumstanţă. Şi Dumnezeu, în marea sa Milostivire, îşi va arunca ochii asupra sufletului său răvăşit, scindat, însingurat, rămas fără paiul de sprijin, şi-i va lua în palmele Sale uriaşe sufletul, ca pe o steluţă pe care o va aşeza cu grijă pe boltă, alături de celelalte să-i lumineze pe drumeţii cu întuneric în suflet şi minte. Măcar atât.

S-a împlinit această tristă profeţie a părăsirii, numai că de data aceasta, definitiv, nu de pe o scenă a ţării pe alta, ci plecarea de pe scena vieţii. Prin catifeaua cortinei, prin pânzele lungi ale pantalonilor laterali, prin parfumul unic al scândurii bătătorite de milioane de replici. Ieşirea în culise, pe culoarele întortocheate spre un alt tărâm unde actorii devin doar spectatori.

De ce mă simt atunci, atât de jefuită? Cine-mi fură bucuria prezenţei unor persoane atât de preţioase pentru mine? De ce această smulgere dureroasă? Şi ecoul întrebărilor inutile parcă îmi sparge timpanele.

Poate voi dezlega aceste mistere în clipa cea de pe urmă a vieţii, ori poate niciodată. Până atunci, vreau să-mi amintesc de Stela Popescu Temelie, aşa cum era : o femeie frumoasă, veselă, tonică, talentată, generoasă, cu multe calităţi, o soţie iubitoare şi o mamă minunată.

Şi nu ştiu de ce, mi-am amintit azi, după 38 de ani de la terminarea liceului, de un poem din clasa a XII-a, semnat de Camil Petrescu, intitulat în chip straniu : „Ceea ce nu se uită” :

„Îmi amintesc, o, şi de tine, Stela,

De saltul tău în gol de la mansardă

Şi de poşeta larg deschisă-alături

Cu patru lei în gura ei hulpavă.” (citat din memorie).

Scriam despre Stela Popescu Temelie, cu prilejul lansării cărţii ei în data de 1 februarie 2005:

Din galeria figurilor arhetipale contemporane şi clasice existente, vehiculate, închipuite sau însuşite prin rolurile variate jucate de-a lungul unei jumătăţi de veac „de scândură”, răstimp în care a jucat peste 150 de roluri, Stela Popescu Temelie face o notă aparte. Ea este fără asemuire şi totodată, îşi găseşte corespondent în fiecare personaj întruchipat. Într-atât de autentică e trăirea încât persoana reală se confundă cu personajele.

Şi nu e de mirare căci, stofa de actor în care s-a înveşmântat pe dinăuntru i-a conferit o multitudine de posibilităţi de manifestare a propriului sine.

Se zice că un actor trăieşte atâtea vieţi câte roluri interpretează. Ce bogăţie de trăiri poate dobândi un actor după 50 de ani de teatru! După zeci sau chiar sute de personaje interpretate, cu care s-a confundat, cu mii de poezii recitate şi o infinitate de gesturi semnificative îmbrăcate-n tăceri pe măsură şi rămase în inventarul memoriei proprii sau în cea a colegilor dar în chip deosebit, în memoria publicului care a urmărit orbita acestei „Stele” a Teatrului românesc.

Demnă urmaşă a marilor maestre ale scenei., Stela şi-a luat în serios rolul vieţii sale, acela de a sădi bucuria în suflete, de a aduce stropi de rouă şi speranţă în cât mai multe suflete însetate de Înalt. Generoasă profesie! Să mângâi, să alini, să ştergi lacrimi!

Având şansa unui fizic agreabil, ceva între o Cosânzeană autohtonă şi alura zânelor dansând în rochii străvezii, voalate, ori consistenţa deosebit de armonioasă a modelelor Rubens-iene, chipul întro perpetuă uimire privind ingenuu lumea, seninătatea şi zâmbetul de copil, învăluia de fapt, adâncimi insondabile de spirit, nevoia acerbă de Înalt şi Profund, în ipostazele cele mai sacre. Aş îndrăzni să o asemui cu frumoasa şi candida Giulietta Massina, cea care a rămas nemuritoare prin rolul Gelsominei din filmul „La Strada” sau prin rolul, nu mai puţin reuşit, al Cabiriei din filmul „Nopţile Cabiriei” în regia aceluiaşi Federico Fellini.

Poate cea mai de preţ constantă a vieţii sale cu sinuos traiect, a fost dimensiunea spirituală, perpetua raportare la divinitate, sentiment desprins din primii ani de viaţă şi nu atât din zestrea familială, numărând mulţi preoţi şi diaconi, cât din fibra intimă, încolăcită definitiv în spaţiul de graţie al divinităţii.

Unii oameni îl cunosc pe Dumnezeu întro mare răscruce a vieţii, alţii, în ultimele clipe de viaţă, iar alţii, din nefericire, nici măcar atunci. Stela a fost hărăzită a-L cunoaşte, prin genitorii săi, încă din primii ani ai vieţii şi cadou mai mare nici că putea primi.

Sentimentul religios transpărea din fiinţa sa în orice clipă şi se poate spune că, nici nu putea respira alt aer decât acela al sacralităţii. Acest duh i-a imprimat pe chip o lumină cu totul specială, alta decât a reflectoarelor cele mai puternice, alta decât a rampei la care, de mii de ori a fost aclamată, aplaudată, ovaţionată, chemată cu fervoare şi răsplătită cu braţe întregi de flori.

Lumina dobândită astfel îi ieşea prin toţi porii, îi strălucea în ochi, pe obraji, pe şuviţele de păr, reflectată în infinite nuanţe în straie şi forma în jurul său aura pe care era imposibil să n-o vezi şi pe care nu i-o putea lua nimeni, oricât de palid i-ar fi fost chipul. Omul se schimbă, dar aura nu, ea a rămas la fel de frumoasă, strălucind şi reflectându-se pe chipul celor din jur.

Dacă n-ar fi fost atât de materială, Stela s-ar fi confundat, din această pricină, cu o fiinţă hieratică, gata oricând să se ridice de-o şchioapă de la pământ, în răpire duhovnicească.

Şi iată că Dumnezeu i-a hărăzit încă un talent : (citiţi : talant) copleşitor de simplu : acela de povestitor, de narator, de băsmuitor, de povestaş. Cu o simplitate humuleşteană, cuceritoare şi un umor sănătos şi stenic, simplitate născută în anii de frământări şi plămădiri lăuntrice, cuvintele sale, par că-şi iau zborul o dată cu visele. Înzestrată cu un acut simţ de observaţie şi cu o imaginaţie precoce, autoarea ia cunoştinţă de propria existenţă, încă de pe când nu ştia să vorbească.

Poate o să vi se pară straniu, dar eu vedeam de mică toate lucrurile, cu mai mare înţelepciune decât le văd acum. Deşi eram de câteva luni, eu mă puteam privi pe mine însămi.(…) Jumătate din mine privea făptura în care am intrat din curiozitate şi interes.

Am gândit aşa până la vârsta de şase ani când brusc am păşit în copilărie.”

Alţi copii la această vârstă părăsesc copilăria, maturizându-se brusc. S-ar zice că Stela n-a născut matură şi treptat şi-a revendicat vârstele pentru că nu voia cu nici un chip să le piardă, să renunţe definitiv la ele. Spectrul războiului cu foame, bombardamente, sirene, avioane, sânge, violenţă, răniţi, spitale, toate acestea însă îi răpesc copilăria. E ca şi cum un căpcăun fioros ar fi ameninţat-o din întuneric că dacă o găseşte, o mănâncă. Asemenea spaime cum numai în coşmaruri apar, îşi lasă amprenta uneori, toată viaţa.

În ochii copilei, mama apare ca un personaj mistic, fabulos, cu nume unic : Atintel. Frumoasă, misterioasă, tăcută, „ uneori stând cu ochii pironiţi departe, desprinsă de cei din jur, scriind versuri, alteori râzând, dansând, iar chipul delicat, căpăta în acele momente o nuanţă străvezie şi ochii îi deveneau trişti.

Iubindu-şi fetiţa cu o dragoste pătimaşă, o învăţa tainele vieţii. Era proprietara unei sălcii lângă care stătea ea. Stranie e şi contopirea celor două fiinţe. „Atunci o simţeam pe mama ca şi cum aş fi făcut parte din fiinţa ei, eram un tot şi gândurile noastre depăşeau orizontul.”

E ciudată cel puţin această prelungire a vieţii intrauterine, când copilul, în sânul matern, se simte foarte bine şi uneori, refuză să iasă la iveală. Fetiţa prinzând de mică gustul stranietăţii, de bună seamă moştenit, se plimba singură printre morminte şi vorbea cu morţii, prietenii ei, din ale căror trupuri îngropate „creşteau corcoduşi cu nemiluita”.

Şi mai ciudat e acest loc de refugiu pentru un copil, predispoziţia la cugetare. La meditaţie. În plin război, copila părăseşte joaca pentru citit, descoperind o lume fascinantă şi plină de farmec în care intra când timidă, când intempestiv, când îndrăzneşte să scrie o piesă de teatru, pasiune care mai târziu o va subjuga şi căreia i se va dedica, o va sluji cu sfinţenie, după propria spusă : „cât va fi voia lui Dumnezeu”.

Revelatoare sunt, de altfel, şi versurile pe care le scrie : „Eram o pasăre cântătoare care-şi găsise alinarea în propriul cântec./ Eram un copac, ce-şi găsise adăpostul în propria lui scoarţă./ Eram o stea mică, ce-şi găsise strălucirea în propria ei lumină.”

Paralel cu lumea fascinantă a cărţilor, descoperă mirajul muzicii clasice, ascultă voci celebre, trăieşte emoţii indescriptibile.

Interesant de remarcat e la fetiţa, apoi la adolescenta Stela, comuniunea intimă cu Dumnezeu, pe care-L interpelează, îl ia martor la toate întâmplările vieţii, împletind munca şi rugăciunea ca şi călugării care au program de viaţă : „Ora et labora”.

Repetam când nu erau slujbe la biserica Sfântul Ene.

Iubeam liniştea din biserică şi mă simţeam în elementul meu acolo, printre icoane, în biserica binecuvântată. Repetam cu voce tare, de nenumărate ori, monologul Ecubei şi, parcă icoanele cu Domnul Isus repetau o dată cu mine!”

O mărturie de valoare artistică inestimabilă este şi examenul la Institutul de Teatru unde îi întâlneşte pe marii maeştri ai scenei româneşti : Maria Filotti, Victor Bumbeşti, George Vraca şi mulţi alţii.

Aceştia i-au remarcat virtuţile interpretative, care ies la iveală firesc, fără eforturi speciale, parcă aidoma sângelui care curge nestingherit prin vene, ori oxigenului care aeriseşte creierul.

Când un dramaturg ca Horia Lovinescu, la sfârşitul unei reprezentaţii, te mângâie pe creştet şi-ţi spune că vei deveni o mare actriţă, poţi zice cu temei că „ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap”. Poate că venirea providenţială a lui Ion Petrovici – directorul Teatrului de stat din Petroşani la maestrul Victor Bumbeşti, unde se pregătise tânăra Steluţa, a fost factorul declanşator al evenimentului care a urmat : propunerea de a juca în Valea Jiului pentru oamenii care aveau parte de puţine bucurii în viaţa lor, mai mult subterană, steaua ce se ridica la orizont pe crug promiţător, pe urmele uneia dintre cele mai mari stele ale teatrului românesc : Maria Giurgea, au determinat părăsirea Bucureştiului şi plecarea întrun ţinut necunoscut, aparent ostil şi străin. S-ar zice că minerii din Valea Jiului şi de oriunde, petrecându-şi o bună parte din viaţă în măruntaiele pământului, capătă nu numai pe chip, dar şi în caracter, trăsături aspre, dure, întunecate. Greu pătrunzi la inima lor, dar când o faci, este pentru totdeauna. Stela le-a cucerit inimile definitiv, aşa cum mai târziu avea să cucerească inimile cititorilor cu frânturile de gânduri din propria existenţă dar şi din lumea teatrului, amintiri ce şi-ar găsi loc în orice Istorie a Teatrului românesc. A fost un prag trecut cu brio de tânăra actriţă care s-a integrat uşor în colectiv, dar, în acelaşi timp şi-a propus să cucerească inimile spectatorilor.

Acei ani au rămas încrustaţi în memoria afectivă a Stelei sub forma unor gânduri ritmate, retorice :

„Un mănunchi de vise pentru oameni”

Cine sunt eu? Durerea? Bucuria?

Timpul? Cine e fata care aşteaptă zorile? …

Cine e fata care stă de veghe şi păzeşte răscrucea?

Eu sunt fata care a văzut şi a înţeles iubirea dumnezeiască”.

Cine poate spune, cu deplin temei, şi cu mâna pe inimă, că a văzut şi a înţeles iubirea dumnezeiască? Doar celor aleşi le este dat să simtă, să perceapă, conştient sau inconştient, o infimă parte din iubirea Dumnezeiască. Pentru că dacă am percepe deplin această Iubire, am muri noi înşine de atâta iubire. Ceea ce facem, este să întrezărim ca prin văl, căldura şi imensitatea acelei Iubiri care nu se aseamănă cu cea a oamenilor.

Încă de la începutul carierei artistice, Stela a intuit perfect menirea actorului : „dar noi, neobosiţi, dăruiam sentimente spectatorilor din sentimentele noastre.”

Iată ce nobilă menire are arta : de a dărui iubire din iubire, fărâme de suflet învăluite în zâmbete şi candoare. La rândul său, actorul îşi umple sufletul cu dragostea spectatorilor. E un schimb mirabil de care au parte cei norocoşi, cei aleşi. Şi în donator şi în beneficiar curge apoi acelaşi fluid benefic de energie care împrumută o aură sacră pentru că vine direct „din mâinile milostive ale lui Dumnezeu”, care atât a iubit lumea încât s-a făcut aidoma nouă, în afară de păcat, pentru ca noi să ne facem aidoma Lui.

Şi iată că „un nod de fată”, cu „zulufii bălai răvăşiţi de vânt”, „cu un glas de clopoţel ca al copiilor”, aşa cum s-a exprimat Dumitru Capitanu întro cronică din 22 septembrie 1957, – cuteza să devină o vestală a Thaliei.”Şi – adaugă acelaşi critic şi secretar literar al teatrului – cutezanţa şi-a găsit împlinirea.”

O dată botezul rampei trecut, în scalda reflectoarelor, au urmat alte şi alte roluri.

Există fără îndoială în lumea teatrului şi a literaturii, afinităţi spirituale, există căi freatice, inefabile prin care poţi comunica şi prin intermediul cărora te poţi întâlni, există transmiţători şi receptori, primitori şi beneficiari ai acelei plămade, ai acelei energii binefăcătoare care are darul de a te revigora şi de a te face să te simţi confortabil. Acestea sunt spiritele congenere care se potrivesc până aproape de identificare şi care-şi ajung loruşi.

Rareori mi-a fost dat să întâlnesc oameni mai deschişi la suflet şi o casă mai primitoare decât cea a cuplului de actori Stela şi Lucian Temelie. La ei, orice om se simţea „acasă”. Cu o francheţe pe care doar persoanele de bună calitate o posedă, ei te invitau în universul lor, în intimitatea casei lor de intelectuali de marcă şi te făceau să te consideri de-al lor. Greu te hotărai să întrerupi vraja, magia acestui cămin.

Personal, am beneficiat de multe ore de neuitat în care ne-am îmbătat cu aromele Poesiei, ale muzicii, ale teatrului. Respect, delicateţe, fineţe, discreţie, modestie remarcabile şi o căldură binecuvântată te cuprindeau şi te moleşeau în braţele fotoliilor, încât cu greu te puteai desprinde. Şi faptul că ai gustat din deliciile acestui rafinament intelectual te motiva şi te stimula să faci şi tu ceva bun şi frumos pentru oameni, să dărui ceva din sufletul tău, celorlalţi.

Îmbogăţindu-se spiritual din comoara nesecată a cărţilor, simţeau la rândul lor nevoia de a se dărui, de a-i îmbogăţi şi pe alţii din prinosul dobândit. Astfel au format un colectiv artistic, dublat de unul tehnic, care au alcătuit, la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, corpusul „Teatrului Nostru” – un închegat grup de actori amatori şi profesionişti care au avut un repertoriu artistic remarcabil încă de la început, jucând după toate canoanele artei teatrale, piese de scriitori clasici : Gogol, Dostoievski, Moliere şi piese contemporane, cum e „Cetatea” de Calistrat Costin, distingându-se la Festivalurile bienale „I.L.Caragiale”, cu premii şi medalii de aur, la concursurile de interpretare artistică, pe scenele din oraş şi din ţară.

Alături de acest colectiv au jucat actori în reprezentaţie de la Dramaticul gălăţean, cum au fost : Minodora Condur, Lavinia Teculescu, Vlad Vasiliu, Mihai Mihail, directorul teatrului din vremea aceea, Lucian Temelie care a semnat regia artistică, dar şi actori din Bucureşti : Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu şi mulţi alţii.

O veritabilă pepinieră care s-a transformat curând în Şcoală de teatru, ridicând talente care apoi au jucat la teatrele profesioniste : Mariana Vasile, Rodica Panu, Cristian Cornea ş.a. Remarcat de critica teatrală şi dând reprezentaţii la radio şi la TV, colectivul artistic al Teatrului Nostru, în ultimii 16 ani s-a transformat în trupă particulară de teatru, numită frumos : „Trianon”, cu repertoriu adecvat copiilor şi maturilor.

O notă distinctă l-au dat spectacolele literar-muzicale dedicate lui Eminescu, lui Emil Botta, iar ultimul spectacol, „Făt Frumos din lacrimă” după Mihai Eminescu, jucat la Cercul Militar din Galaţi a fost foarte apreciat, având o regie remarcabilă şi jucat, de actori profesionişti şi de actori debutanţi.

Revenind la „Frunzele plâng toamna”, remarcăm că, faţă de această carte nu poţi rămâne un observator detaşat. E necesar să te implici. Şi nu în zadar, căci, după ce ai parcurs-o, devii mai bogat cu o lume, vrei să faci ceva, nu poţi rămâne indiferent. Ai vrea să afli tot mai mult, dar spaţiul şi cuvintele rămân limitate, încerci să te strecori printre rânduri. Şi ceea ce afli e dincolo de orice închipuire. În străvezimea apelor adâncate poţi găsi comori de frumuseţi ascunse, dureri înăbuşite, sentimente înghesuite, refulate, poţi întrezări frânturi de gânduri care imediat ce se alcătuie, se risipesc. Trebuie să iei tu iniţiativa, să ţii ritmul, condeiul şi să le creionezi după propria-ţi trăire, sensibilitate, dispoziţie. Important e că te zgândăreşte, nu te lasă rece.

Se zice că arta este amprenta timpului în care trăim. Acest cuplu de actori gălăţeni a lăsat o amprentă luminoasă în peisajul Galaţilor şi al ţării.

Poate că nici un alt gen literar nu cucereşte mai definitiv ca genul memorialistic. Prin sinceritate şi concreteţe, dincolo de orice plăsmuiri, acest gen a dobândit adepţi din toate categoriile vieţii sociale, fiind îndrăgit de cititori pentru că nu înşală, nu minte şi nu induce în eroare. Dureros de sincer, el poate şoca uneori, dar e mai bine să afli un adevăr despuiat de podoabe decât o minciună înzorzonată.

Citind paginile cărţii, descoperi o actriţă veselă, surprinzătoare în mişcări şi sentimente şi veşnic surprinsă, cu spirit ludic,cu aplomb, aşa cum îi stă bine oricărui actor. Ea s-a remarcat de-a lungul carierei artistice şi în rolurile din registrul dramatic. Multitudinea de valenţe interpretative, i-a îndreptăţit pe cronicarii de teatru să o califice drept o actriţă remarcabilă.

În Stela Popescu Temelie, lumina parcurgea un crug vizibil de la oameni, primită şi transformată în chip haric în lumina duhovnicească în persoana dăruită cu atâtea virtuţi, ea se întorcea îmbogăţită spre oameni, de unde a plecat şi acest schimb fantastic, această trecere dintro stare în alta a luminii, de la un om la altul, este de-a dreptul miraculoasă, căci produce prefaceri şi pe chipuri şi pe suflete. Este ceea ce şi-ar fi dorit orice om de pe pământ ca arvună şi zestre pentru viaţa viitoare, semn că şi-a împlinit misiunea.

Faptul că, în ultimii ani acest cuplu minunat s-a însingurat, a trăit retras şi nu s-a mai implicat decât foarte rar în viaţa artistică şi culturală a cetăţii este un motiv de cugetare şi meditare a condiţiei de om. Ar trebui ca fiecare din noi care i-am cunoscut, să ne simţim culpabili că nu ne-am făcut, fie şi un sfert de oră timp, pentru a le aduce puţină mângâiere în boală, în neajunsuri, în singurătatea şi pregătirea pentru marele Prag pentru care trebuiau să treacă. Motive există şi, poate, temeinice. Dar nimeni nu ne scuză în faţa Divinei Judecăţi că i-am părăsit, că, după ce am gustat ani la rând din dulceaţa şi mărinimia sufletelor lor, am trăit mai departe ca şi când ei n-ar fi făcut parte din viaţa noastră. Ca şi când n-ar fi existat pentru noi. Şi gândul acesta mă sperie şi mă doare mai mult decât înspăimântătoarea dispariţie a celor doi străluciţi oameni de teatru care trebuie să rămână, cel puţin în amintire, ca o medalie prinsă cu un ac de siguranţă uriaş, direct pe fibrele inimii.

Dumnezeu să-i odihnească şi să le facă parte de Milostivirea Sa, fiindcă acum s-au regăsit pentru totdeauna.

4 martie 2008, Galaţi

________________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s