MONITOR CULTURAL * on-line

~Mariana Gurza: „Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu“

Artur Silvestri venise parcă din altă dimensiune. Se întâmplase în anul 2006 când am pimit pentru prima dată buletinele ARP. Această întâlnire pe căi nevăzute mi-a dat ocazia să pătrund în „România Tainică“. O „Românie Tăcută“ şi totuşi vie, aşa cum o simţeam în sinea mea fără putere de a mă putea exprima. Alături de eminentul OM Artur Silvestri am găsit calea şi locul de a putea striga lumii gândul meu. „Priveam în aceeaşi direcţie“, pregătindu-ne „să fim gata să primim moştenirea lor: mărturisirea credinţei în Hristos“. Am învăţat că „nu sunt singură“, am învăţat că nu am de ce mă teme, atâta timp cât credinţa îmi va fi cea care îmi va arăta drumul, aşa cum îmi scria la începutul corespondenţei în anul 2006: „Mulţi se deprimă când capătă sentimentul izolării şi mulţi se întăresc la auzul veştii că «Nu suntem singuri». Aceasta era, deci, o metodă (care, de fapt, a adus mulţi oameni de la mari depărtări mai aproape unii faţă de alţii) care, însă, nu poate fi perfectă dacă se întâlneşte şi cu gândurile rele sau atitudinea de făcător de rău.“ (Artur Silvestri)

Nu l-am cunoscut personal. Prin intermediul undelor calculatorul meu prinsese viaţă. Revistele se năşteau sub ochii mei. „Revistele noastre“, cum îi plăcea să audă de la noi colaboratorii. Ţinea cont de părerea fiecăruia. A promovat nume necunoscute, dând şansa tuturor care doreau să se exprime. Verificam împreună în noapte reuşita muncii sale. Doream să fiu elevă sârguincioasă care nu are voie să dezamagească.

Îl vedeam în noapte ca pe un călugăr venit din altă lume. A plecat spre cărţi vechi, spre chipuri domneşti ce au făcut istorie. O minte luminată ce încerca să vadă dincolo de noi, viaţa. Era ca o rugăciune în noapte pentru noi cei care trudeam în „grădina“ sa.O voce puternică, un suflet cald, o modestie neînţeleasă decât la schiturile din munţi.

Parcă începusem din nou să învăţ să merg, să văd, să citesc. Se crease o armonie a clipei care este unică. Eram mereu eleva în faţa dascălului gata să „beau“ din apa fântănii plină de înţelepciune. Dragostea de neam, de ţară şi de loc mi le puteam exprima. Am putut să mă întorc în timp, pentru a vedea „drumul“ moşilor mei marcaţi de trecerea timpului. Mereu găseam elemente comune. Ceva dincolo de om, dincolo de spaţiu şi timp.

Pentru mine această perioadă a fost mereu o şcoală a vieţii în care zi de zi învăţam câte ceva. Mesajele din noapte, schimburile de idei, sfaturile şi cuvintele de îmbărbătare mi-au redat încrederea în mine. Mereu eram nemulţumită de mine. Scriitorul Artur Silvestri mă percepuse altfel.

Abia acum răsfoind file de corespondenţă, şi citind mai atent, sunt copleşită de personalitatea cărturarului remarcabil. Eram mereu conectată la toate evenimentele. „Războiul icoanelor“, „Moşteniea Gojdu“, „plecarea Patriahului Teoctist“ etc.

Nu am fost îndrumată numai în scris. Am cunoscut locuri magice pe care le visa în nopţile târzii cu ochii deschişi. Mi-a adus mai aproape Ceahlăul, Valea Bistricioarei cu nucul din grădina sub frunzele căruia se auzeau şoapte tainice. Acolo, în acel loc inima bună a omului Artur Silvestri se simţea în viaţa sătenilor. Îi ajuta cred la masa de duminică pe care o primeau cei săraci prin grija părintelui Irina.

L-am cunoscut pe bunul părinte Iustin Pârvu, în vara anului 2007. Artur Silvestri mă îndemnase să ajung în faţa „celui mai mare duhovnic al neamului“, folosind acele vorbe; „Nu suntem singuri! Nu vă temeţi“, având permisiunea de a merge din partea lui. Când m-am prezentat în faţa duhovnicului şi a auzit numele lui Artur Silvestri, am văzut în ochii părintelui blândeţe şi o mică tresărire. Primind binecuvantarea mi-a înmânat tăcut o carte.

Îmi amintesc că animată de vizita mea în acele locuri sacre i-am relatat imaginile şi sentimentele care mă copleşiseră. Îl adusesm în acea lume dragă lui şi totuşi atât de sensibilă. Provocasem o tristeţe fără să vreau. Am înţeles şi îi cerusem iertare, aşa cum uneori o mai făcusem.

Poate fără să vreau uneori l-am supărat cu teme care mă iritau şi pe mine. Acest Mare Om şi drag mie, avea parte de „români anonimi“ ce încercau să intimideze prin rău, neştiind că deasupra operei şi a personalităţii marelui om protecţia divină este mai puternică.

Îmi devenise foarte apropiat. Făcea parte din familie împreună cu Doamna Mariana Brăescu Silvestri. Probleme personale erau discutate şi primeam încurajări de fiecare dată. Dacă îmi făceam griji pentru feciorul meu şi dânsul îmi scria înţelegător despre grija pentru feciorul plecat departe.

În ultima perioadă vacanţele noastre erau creonate şi din dorinţa de a cunoaşte locuri pe care mentorul meu uneori mi le descria. Împreună cu soţul meu nu ezitam să poposim la Sâmbăta, Săpânţa, Prislop şi alte locuri pline de istorie. Mă făcea să cred că sunt un reporter al revistelor mereu în locuri binecuvântate.

În ultima mea vacanţă, anul trecut, îi promisem că voi merge la Mănăstirea Bistriţa, dânsul dorind să scrie despre Arh. Ciprian Zaharia, care se prăpădise în decembrie 2007. Iată ce îmi scria atunci:

„I-am fost aproape în anii de plumb când se chinuia să restaureze mănăstirea şi a reuşit; a refăcut, mai apoi, mulţimi de schituri şi de mănăstiri pe toata Valea Bistriţei, purtându-se ca un episcop şi, la drept vorbind, ca un voevod. Despre Mănăstire, am scris o carte în 1988, o monografie de aproape 1000 de pagini până azi inedită, dar o să trebuiască s-o public cât de curând; într-un fel este chiar dedicată lui.“

Am regăsit locul aşa cum îmi fusese descris. Oriunde mergeam în vacanţă, era cunoscut în lăcaşurile de cult prin daniile şi românismul său.

În vara anului 2008 ajunsesem la o mănăstire în Moldova. Stareţul mănăstirii urma să plece la Bucureşti pentru a se opera la ochi. Nu cunoştea pe nimeni, se temea că nu-i ajung banii. Atunci a fost unul din puţinele momente când l-am apelat telefonic pe Artur Silvestri. I-am cerut ajutor. Am rămas uimita când se oferise să suporte costul operaţiei şi să aibe grijă de bătrânul părinte. Nu a fost însă nevoie. Dar mărinimia omului Artur Silvestri mă urmărise mult timp.

Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu. Va rămâne unic în sulfetul meu, mereu prezent în rugăciunea mea. Am fost mereu înţeleasă şi sfătuită.

În ultima perioadă l-am perceput, trist şi preocupat. „Plecarea lui“ o percep acum ca ceva firesc, după voia Tatălui Ceresc, într-o lume mai bună, într-o împărăţie a îngerilor. A fost pentru mine un „înger“, va rămâne la fel. Voi încerca să-i urmez sfaturile, ca de-acolo de sus să nu-i pară rău că şi-a irosit timpul. Opera sa vastă, personalitatea sa grandioasă nu va fi dată uitării. A „zidit“ ceva în noi, a înveşmântat „cetatea“ în straie ale biruinţei.

„Lumina de noiembrie“ o presimţea… Acea „pace“ ce urma să vie. Iată ce îmi scria în noiembrie 2006, urmărit de „lumina de noiembrie“.

„Astăzi, mai către după-amiază, târziu, s-a întâmplat să ajung pe Dealul Mitropoliei, având un scurt răstimp liber şi „doar pentru mine“. Când am ajuns în vârf, lângă clopotniţă, mi-am dat seama că începuse să se insereze uşor, aşa cum se petrece ziua pe nesimţite în această perioadă din an. Era pretutindeni nu linişte ci „pace“, de fapt o alcătuire a timpului unde părea să nu mai răzbată nimic din incidentalul repede trecător ci numai o strângere de „esenţă“ purificată de atât de multe ori încât nici nu i se mai simte realitatea. Pretutindeni sentimentul de „nou“ ori de „altceva“ se înstăpânise şi cuprindea orice făptură ce se apropia într-un fel învăluit ca şi cum aerul s-ar mişca fără să se mişte.

Puţinele suflete ce se aflau acolo, la acea ora, înaintau tăcute ca şi cum ar fi existat în altă vreme şi în altă realitate. Dar la drept vorbind, aşa şi erau. Mai jos, în vale, oraşul „zilei nedefinite“ nu făcea să pătrundă până aici nici măcar cel mai mărunt semn că ar exista iar zgomotele ocupaţiilor obişnuite erau cu totul stinse, ca şi cum s-ar fi oprit în faţa unui Cort impenetrabil. Întinsa esplanada a Mitropoliei părea pustie însă biserica s-a dovedit a fi neîncăpătoare. O mulţime de „rumâni“ de peste tot se adunase înlăuntru, ascultând liturghia; toţi şedeau în genunchi, orânduiţi după tradiţie, femei despărţite de bărbaţi, o lume de nădejdi adunate la un loc şi concentrate într-o singură direcţie. Scena de vecernie, cu chipuri trudite însă purificate aici de un gând senin, misterios şi cunoscut de toţi; „ora de sat“ îndepărtat, într-o biserică mică unde rugăciunile se spun şoptit, în cuvinte simple şi în propoziţii neînvăţate ci „simţite“ atunci. O pace stranie, un extract calm, fără vârstă, de „loc“ de peste tot, redus aici la a cincea esenţă.

Ceva mai târziu am ieşit în pridvor, cu lumânările în mână, stăruind o vreme cu gândul la vii şi la adormiţi. Şi mai la urmă, am plâns iarăşi gândindu-mă la cel ce mă sfătuieşte în fiecare clipă, de acolo de unde doarme pentru veşnicie, sub nucul din grădina casei noastre de pe Ceahlău. Seara coborâse uşor, în culorile ei fumurii, indefinite. Şi, deodată, fătă să îmi dau seama de unde venise, o mişcare enigmatică de aer imaterial răspândise frunzele uscate doar câteva momente şi mi se păru că pulsează ca şi cum în preajmă ar fi fost o bătaie de aripi nevăzute.“

(23 Noiembrie 2006, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Valcea, Dr. Artur Silvestri)

Aşa cum l-am cunoscut, ARTUR SILVESTRI va rămâne mereu mentorul de dincolo de timpuri. Un înger prezent în lumea noastră tăcută.

MARIANA GURZA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s