MONITOR CULTURAL * on-line

~Olga Alexandra Diaconu: „Cu nespusă iubire“

Deschid calculatorul şi-l văd privindu-mă iscoditor pe deasupra ochelarilor. Nu-mi vine să cred că l-am văzut nemişcat, plecat cu sufletul în tăcerea cea mare şi roditoare a lui Dumnezeu. Am încercat să-mi fixez în minte locul unde i-am aruncat, în semn de rămas bun, un bulgăre de pământ. Între flori galbene şi cruci din piatră, cioplite cu migală. Lângă zidul dinspre altar. Unii spun că asta e de bine, că este mai aproape de Dumnezeu.

Aproape de Dumnezeu a fost şi înainte de plecare, şi înainte de schimbarea la faţă, la faţa sufletului. De câte ori îmi trimitea un e-mail, scria numele sfântului trecut în calendar în acea zi. Şi, chiar dacă doar pentru câteva clipe, de fiecare dată eram cuprinsă de un sentiment de pioşenie.

În urma cu trei luni, îmi trimitea un e-mail din locuri îndepărtate, felicitându-mă de Sf. Alexandru. Aşa era Artur Silvestri, oriunde ar fo fost, sănătos sau bolnav, nu uita să facă o plăcere sau o surpriză celor pe ca-i iubea sau preţuia. Nu l-am văzut niciodată în carne şi oase, dar pur şi simplu nu mi-am dat seama: în cuvintele scrise pe ecran i se revărsa sufletul altruist , gata chiar să te mustre dacă nu făceai tot ce-ţi stă în putinţă ca să-ţi promovezi opera. Un aer uşor mustrător părea să te înconjoare de dincolo de cuvinte pentru nepăsarea de care ai dat dovadă până în clipa în care el te încuraja.

Înzestrat cu mulţi talanţi, Artur Silvestri se învartea la fel de firesc în lumea oamenilor de afaceri, a scriitorilor, a preoţilor călugări sau a preoţilor mireni. Cărţile scrise de el aparţin acestor trei domenii. A deschis cu largheţe sufletească paginile revistelor on-line de la Publicaţiile ARP atât scriiitorilor cât şi istoricilor, sociologilor sau preoţilor, tuturor celor atenţi la cursul vremurilor noastre în plan social şi sufletesc, dorind să dea la iveală o Românie tainică în toate planurile vieţii.

Ca o irealitate imediată a trecut ziua de 4 decembrie când cei dragi lui l-au condus pe ultimul drum: lacrimi strivite între gene, schimb de cărţi de vizită, ascultarea slujbei de înmormântare, a cuvântărilor celor dragi lui, urcarea în autocare, aglomerarea drumului, contemplarea pădurii din apropierea mânăstirii unde îl aştepta locul de veci. Uneori parcă uitam pentru cine ne-am adunat în acelaşi loc. Noi eram cei grozavi. Noi vorbeam, noi plângeam, noi mâncam, noi beam, noi şi iar noi. Pe el îl lăsasem deja în urmă, acoperit de întunericul care se lăsa cu repeziciune. Pentru că era prea obosit şi nu voia să ne mai vorbească. Pentru că era mai aproape de Dumnezeu.

A mai trecut o zi în care încercam să mă sustrag evenimentelor din ziua precedentă. Aşa e viaţa. Mănânc şi plâng. Mănânc. Totdeauna triumfă verbul mănânc. Totdeauna triumfă mişcarea. Concretul. Vizibilul. Cel puţin aşa ne place să credem înainte de a pătrunde în somn. În somnul cel mai lung pentru trup, dar nu şi pentru suflet. Şi, tocmai când simţeam că mi-e foame, m-a sfâşiat tristeţea care, subţiindu-se, s-a transformat în dor. Un dor nestins, de nespus în cuvinte, pe care nu l-am simţit niciodată când dialogam pe calea undelor. Ca dovadă că internetul celest e nepieritor şi mult mai direct: nu ne permite să-i uităm pe cei care, oriunde ar fi, în Cer sau pe Pământ, ne înconjoară cu nespusă iubire.

OLGA ALEXANDRA DIACONU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s