MONITOR CULTURAL * on-line

►George Alexe (SUA)

PERSPECTIVE ISTORICE – o rubrica de George Alexe(SUA)

==============================================

ACTUALITATEA UNOR EVENIMENTE DE CULTURĂ ŞI SPIRITUALITATE ROMÂNO-AMERICANĂ: CRONICA UNEI ANIVERSĂRI DE BUN AUGUR

– Cinci ani de participare activă în Congresul Internaţional de Studii Medievale a Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York -(2000 – 2005)

Orice aniversare este o reîntoarcere simbolică în trecut. Totdeauna celebrăm trecutul în perspectiva viitorului. Prezentul nu este altceva decât un pretext aniversar permanent al vieţii care memorează şi discerne fiecare moment existenţial mai important al ei. De aceea aniversarea este în primul rând o rememorare existenţială.

Retrăim astfel, printre altele, bucuria aniversării unui eveniment existenţial memorabil sau comunitar, din viaţa noastră personală, pe care îl actualizăm în fiecare an.

Evident intensitatea unei bucurii aniversare depinde în primul rând de amploarea şi de însemnătatea evenimentului care i-a dat naştere şi de sensul  lui existenţial în prezent şi în eternitate.

O asemenea bucurie aniversară de proporţii academice, ne-a fost oferită de Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York, care şi-a celebrat primii cinci ani de participare activă în Congresul Internaţional de Studii Medievale, organizat de Institutul de Studii Medievale de pe lângă Western Michigan University, Kalamazoo, Michigan, între zilele de 5 şi 8 Mai 2005.

A fost o aniversare de bun augur fiind consemnată şi in eleganta broşură  “The Book of Forty”  editată cu acest prilej de Patricia Hollahan şi publicată de Institutul Medieval, Kalamazoo, 2005 (p. 2-3), deoarece  a coincis cu prilejul marei aniversări de 40 de ani a Congresului Internaţional de Studii Medievale.

Astfel celebrarea participării Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă în Congresul Internaţional de Studii Medievale s’a integrat dela sine în această prestigioasă aniversare universitară a medievaliştilor din  lumea întreagă.

În ceea ce ne priveşte, este prima aniversare internaţională a medievaliştilor grupaţi sub egida Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York şi care încununează eforturile deosebite de organizare şi de sponsorizare a celor 15 sesiuni, însumând 56 de participanţi, care au prezentat comunicări ştiinţifice inedite  şi au sporit dela an la an numărul auditorilor interesaţi de subiectele tratate şi publicate ulterior în revista de studii interdisciplinare “Romanian Medievalia”, unica de acest gen, atât în România cât şi în Statele Unite şi Canada.

Desigur,  însemnătatea acestei aniversări de bun augur constă, în primul rând, în faptul pozitiv  că ea onorează la modul academic aprobarea oficială din 27 Iulie, 2000, semnată de Prof. Dr. Paul E. Szarmach, Directorul Institutului de Studii Medievale, prin care Comitetul Congresului  Internaţional de Studii Medievale acorda Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York dreptul de a propune, de a organiza şi de a sponsoriza sesiuni ştiinţifice, împreună cu celelalte instituţii academice asemănătoare din categoria: “affiliated learned societies, associations, or institutions”, începând cu Congresul al 36-lea, din 3-6 Mai, 2001.

Pe bună dreptate, aşa cum a subliniat şi Părintele Profesor Dr. Theodor Damian în cuvântul său festiv, rostit Vineri, 6 Mai 2005, la deschiderea oficială a sesiunilor româneşti programate în cel de al 40-lea Congres Internaţional de Studii Internaţionale, acest strălucit eveniment aniversar ne onorează în chip deosebit şi ne obligă să continuăm cu aceeaşi energie creatoare studierea şi actualizarea valorilor spirituale, culturale şi artistice medievale autohtone, care prin structura şi originea lor traco-geto-dacică şi romano-bizantină sunt atât de specifice Romanităţii Răsăritene din Sud-Estul Europei şi din Asia Mică.

În acest sens, Părintele Theodor Damian a mulţumit în mod deosebit semnatarului acestor rânduri pentru iniţiativa luată împreună  şi eforturile depuse în vederea obţinerii aprobărilor oficiale de acceptare şi de participare a Institutului nostru în Congresul Internaţional de Studii Medievale, precum şi pentru efectuarea tuturor lucrărilor oficiale cerute de Comitetul Congresului în vederea organizării, aprobării şi programării sesiunilor sponsorizate de Institutul nostru în Congresul Internaţional de Studii Medievale până în prezent şi sperăm că şi de acum înainte.

Trebuie să menţionăm dela bun început că, în ambianţa universitară a Congresului Internaţional de Studii Medievale, aniversarea  cincinală de bun augur a participării Institutului Român a fost ilustrată magistral de comunicările celor trei sesiuni româneşti, care au atras un număr considerabil de medievalişti sau amatori de studiile medievale făcând practic aproape neîncăpătoare sălile destinate sesiunilor noastre de către Comitetul Organizator al Congresului.

Tot odată ne facem o deosebită bucurie să menţionăm cu această ocazie participarea pentru întâia oară  la sesiunile noastre a trei personalităţi universitare de prestigiu reprezentând Universitatea Spiru Haret din Bucuresti. Este vorba de Prof. Dr. Ioan Gâf-Deac, Prorectorul Universităţii, Prof. Dr. Maria Gâf-Deac şi Drd. Sorin Paval, care au imprimat dezbaterilor din cadrul sesiunilor noastre o atmosferă luminoasă, de tensiune intelectuală şi universitară.

Astfel, în prima sesiune, prezidată de scriitorul acestor rânduri, au fost susţinute următoarele referate: “Păcatul acediei  în Teologia Ascetică a lui Evagrie Ponticus”, în prezentarea clară şi distinsă a  Inalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Dr. Nicolae Condrea al Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române în America şi Canada, care pentru a doua oară onorează şi apreciază cu prezenţa I.P.S. Sale aportul academic adus studiilor medievale internaţionale de către Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă.

În continuare, Rev. Prof. Dr. Theodor Damian, Preşedintele şi Fondatorul Institutului Român din New York, a susţinut un adevărat eseu de critică literară teologică, inedit în literatura patristică română, intitulat: “Îndumnezeirea omului în Viziunea Poetică a Sfântului Grigore de Nazianz”, după care, Prof. Nicholas Groves  şi-a prezentat comunicarea sa: “Teologia Patimilor lui Hristos în Imnografia Bizantină”.

Sesiunea s’a încheiat cu prezentarea iconografică dedicată Maicii Domnului: “Recunoscând pe Maria Maica Domnului, în Icoanele Ei Bizantine Româneşti”, în interpretarea plină de fineţe artistică a Dnei Raluca Octav, o cunoscătoare temeinică a artei medievale româneşti.

Sesiunea a II-a a fost prezidată de către însuşi IPS Arhiepiscop Dr. Nicolae Condrea şi a cuprins: “Stanţe ale Tradiţiilor Româneşti în Lucrările Literare ale Căpitanului John Smith”, o comunicare cu totul inedită rezultată în urma cercetărilor Dnei Daniela Şovea-Falco dela Universitatea din Connecticut, asupra faimosului Căpitan aventurier John Smith.

Acesta a luptat împotriva Turcilor în Transilvania la începutul Secolului al XVII-lea, a fost rănit şi împreună cu o ceată de români s’a refugiat pe Valea Oltului,  ajungând în cele din urmă în America unde a înfiinţat colonia devenită mai târziu Statul Virginia.

Căpitanul John Smith şi-a publicat apoi amintirile si aventurile sale despre Transilvania, fapt care îndreptăţeşte pe Daniela să considere opera  Căpitanului John Smith ca prima punte literară dintre America şi România, databilă încă din Secolul al XVII-lea.

Finalul  acestei incitante comunicări merită să fie reţinut. Plecând dela această punte medievală creată literar de John Smith între America şi România, concluzia care se impune dela sine ne dovedeşte că cele două naţiuni, română şi americană, n’au fost niciodată prea departe una de alta.

Pe lângă actualitatea ei, comunicarea Danielei este şi o contribuţie de prim ordin la vechimea relaţiilor româno-americane, pe care o afirmă academic prin Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, în cadrul solemn al Congresului Internaţional de Studii Medievale.

O altă prezentare la fel de importantă prin noutatea şi originalitatea ei aparţine  Dnei Prof. Maria Gâf-Deac dela Universitatea Spiru Haret din Bucureşti. Tema principală a lucrării a dezvoltat pentru prima oară în sesiunile noastre: “Rolul Integrativ al Artei şi Spiritualităţii Thraco-Geto-Dacice în Europa Centrală Medievală” şi a fost urmărită cu un deosebit interes.

Sesiunea a II-a s’a încheiat cu prezentarea audio-vizuală a cunoscutului şi temerarului thracolog Româno-American, Dr. Napoleon Săvescu din New York, intitulată: “Misterul Sarmisegetuzei Reflectat în Evul Mediu”. Filmul ruinelor Sarmisegetuzei si ale sanctuarelor sacre ale Thraco-Geto-Dacilor din România, insoţit de comentariile profunde si nuanţate ale Dr. Napoleon Savescu au impresionat vizibil intreaga asistenţă care nu se mai indura sa părăsească sala deşi timpul prezentării expirase de mult.

Sesiunea a III-a a fost prezidată de Părintele Profesor Theodor Damian. Scriitorul acestor rânduri a susţinut referatul intitulat: “Spiritualitatea şi contribuţia Thraco-Geto-Dacilor la Încreştinarea  Europei”.

Dr. Sorin Paval dela Universitatea  Spiru Haret din Bucureşti a surprins audienţa cu o comunicare ieşită din comun privind:  “Arhitectura Civilă a Thraco-Geto-Dacilor şi Evoluţia Medievală a Oraşelor în Europa”.

Au fost semnalate cu nuanţele respective afinităţile dintre arhitectura civilă şi sacră ale Thraco-Geto-Dacilor precum şi influenţele directe medievale în arhitectura ţărănească şi bisericească din România.

În continuare, Prof. Dr. Andrea Andreopoulos dela Universitatea din Pennsylvania, a prezentat referatul său despre “Mandorla şi Transfigurarea în Iconografia şi Teologia Bizantină”, după care a avut loc lansarea recentei sale cărţi, o adevărată surpriză editorială, intitulată “Metamorphosis, The Transfiguration in Byzantine Theology and Iconography”.

Cu acest prilej, în discuţiile şi comentariile care au urmat, a fost apreciată, în mod judicios,  expresivitatea şi profunzimea gândirii sale teologice în simplitatea ei aparentă, dar totuşi impunătoare, a prezentării clare şi pe înţelesul tuturor a dogmei ortodoxe.

Sesiunea s’a încheiat cu o comunicare deosebit de elevată, prezentată de Prof. Dr. Ioan Gâf-Deac, Prorectorul Universităţii Spiru Haret din Bucureşti, şi care poate fi considerată o adevărată contribuţie de prestigiu la cunoaşterea medievală a ”Sistemelor de luptă Thraco-Geto-Dacice şi Concepţia medievală europeană a războiului.

Cum era şi de aşteptat, Comunicarea  a stârnit un interes deosebit, dând naştere la discuţii animate şi la comentarii comparative, privind diferenţele caracteristice dintre conceptia medievala europeană şi sistemele de apărare ale Thraco-Geto-Dacilor.

În încheiere, Părintele Profesor Theodor Damian a adresat un cuvânt de caldă mulţumire şi apreciere I.P.S. Arhiepiscop Dr. Nicolae Condrea, distinşilor reprezentanţi ai Universităţii Spiru Haret din Bucureşti în frunte cu Prorectorul Prof. Dr. Ioan Gâf-Deac, precum şi tuturor vorbitorilor şi participanţilor care ne-au onorat astfel prin prezenţa lor activă şi creatoare aniversarea cincinală de bun augur a  sesiunilor sponsorizate de Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, în cel de al 40-lea Congres Internaţional de Studii Medievale.

Declarând încheiate lucrările sesiunilor aniversare din acest an, Părintele Profesor Theodor Damian şi-a exprimat regretul despărţirii, dar şi bucuria reîntâlnirii în Kalamazoo, anul viitor, la cel de al 41-lea Congres Internaţional de Studii Medievale, continuând astfel, anual, cronica acestei bucurii aniversare de bun augur.

A fost un rămas bun plin de nostalgică duioşie, care s’a prelungit la recepţia, devenită tradiţională, oferită de distinsa scriitoare, membră a uniunii Scriitorilor din România, Dna Dona Roşu, în memoria mult regretatului ei soţ, Profesorul Universitar, Dr. Lucian Roşu, adevăratul ctitor şi animator al sesiunilor şi prezenţelor româneşti în Marele Congres Internaţional de Studii Medievale, găzduit în fiecare an în legendarul Kalamazoo.

Se înfiripa astfel din vraja unor gânduri şi evocări medievale, din această seară de rămas bun, făptura tainică, de vis, a unui sfânt ideal românesc întruchipat pe durata unei clipe eterne, în bucuria unei aniversări de bun augur şi fără de sfârşit.

__________________

~„Duminica sfinţilor români în America“

¯”Bucuraţi-vă, toate cetele Sfinţilor Români podoaba de mult preţ a Bisericii lui Hristos, cea una dreptmăritoare!”

Sfinţii aparţin tuturor neamurilor creştine. Ei aparţin deopotrivă Bisericii Universale şi Bisericilor Ortodoxe Locale ale neamurilor creştine. Prin sfinţenia vieţii lor, ei constituie slava şi cinstea fiecărui neam în faţa lui Dumnezeu. Sfinţii unui neam nu aparţin unor teritorii cumpărate. Nici unor teritorii cedate, cucerite şi încorporate altor state prin tratate nedrepte.

Dar Sfinţii nu pot fi cumpăraţi odată cu teritoriile respective, pentru a fi rupţi dela sânul Bisericii lor Mame şi consideraţi ca fiind ai unui teritoriu care nu mai aparţine Neamului lor. Sfinţii nu pot să fie nici cuceriţi şi încorporaţi unor state abuzive şi cotropitoare. Sfinţii rămân mai departe ai neamurilor în sânul cărora s’au născut şi pentru care ei mijlocesc pururea în faţa lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor şi dezrobirea lor din robia păcatelor sau a duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi.

Evident, Sfinţii unor neamuri (cotropitoare sau cu tendinţe imperialiste), nu pot fi impuşi cu forţa spre cinstire altor neamuri creştine supuse de ei. De asemenea, Sfinţii unui neam nu pot fi nici înlocuiţi sau amestecaţi în mod abuziv, cu Sfinţi de alt neam. A impune sfinţii unui anumit neam in cuprinsul unor teritorii locuite şi de alte neamuri creştine, care îşi au sfinţii lor, nu ar fi altceva decît o formă camuflată de filetism sau de etnocentrism. După cum bine se ştie Biserica Ortodoxă nu este supranaţională şi nici suprateritorială, ci ea este naţională şi autocefală, organizată pe principiul naţional al Canonului 34 Apostolic.

De aceea, atunci când din întâmplare întâlnim articole intitulate „Duminica Tuturor Sfinţilor Americii de Nord” şi care sunt reduşi doar la un număr infim al unor Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, rămânem consternaţi de faptul că marele număr al Sfinţilor aparţinând tuturor jurisdicţiilor etnice ortodoxe din America de Nord este trecut cu vederea şi ignorat cu desăvârşire. Este o insultă la adresa Sfinţilor de altă origine etnică decât cea rusească. Se lasă impresia penibilă că în America de Nord n’ar mai exista şi alţi Sfinţi afară de cei câţiva Sfinţi Ruşi consideraţi ca fiind în exclusivitate ai Americii de Nord. În realitate ei sunt ai neamului rusesc şi nu ai teritoriului Americii de Nord, deoarece teritoriul de naştere al poporului rus, şi deci şi al Sfinţilor Ruşi, este cu totul în altă parte.

De fapt, pe lângă Sfinţii Ruşi, care desigur sunt vrednici de cinstire la fel ca şi Sfinţii celorlalte neamuri creştine, dar în chip special de comunităţile lor pravoslavnice ruso-americane, mai există şi Sfinţii Ortodoxiei Ecumenice din Calendarul Creştin Ortodox, care cuprinde pe toţi Sfinţii Bisericii Creştine nedespărţite. Acestora li s’au adăugat cum era şi firesc şi Sfinţii Bisericilor Ortodoxe Locale din Europa, Asia şi Africa, mai ales după marea schismă (1054) şi după căderea sub Turci a Constantinopolului (1453), sau după recenta prăbuşire luciferică a comunismului sovietic.

Toţi aceşti Sfinţi sunt veneraţi, fără nici un fel de discriminare etnică sau teritorială, cu aceeaşi dragoste şi evlavie de toate jurisdicţiile canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale, care s’au stabilit de-a lungul timpurilor în America de Nord. Orice competiţie filetistă sau etnocentristă, de a promova anumiţi Sfinţi de o anumită origine etnică pe întreg teritoriul Americii de Nord, acordându-le o întâietate controversabilă sau dându-le în mod deliberat o prioritate suspectă împotriva altora, este exclusă din punct de vedere canonic dela bun început. Eventualele excepţii de asemenea natură, pasibile de interpretare filetistă sau etnocentristă, fie grecească sau rusească, sunt grave abateri dela tradiţia şi regula generală canonică a Bisericii Ortodoxe Universale şi ele sunt, de bună seamă, condamnabile şi neconforme cu viaţa şi practica bisericească ortodoxă tradiţională, mai ales aici în Statele Unite ale Americii şi Canada.

În general, se poate vorbi chiar de o adevărată împământenire a cultului Sfinţilor în Statele Unite ale Americii şi Canada, cum ar fi de exemplu cultul Sfântului Nicolae (Santa Claus), desfigurat totuşi din cauza comercializării excesive, sau al Sfântului Patrick.

În această privinţă, cultul Sfinţilor Bisericii Primare Nedespărţite din primul mileniu creştin este aici, peste Ocean, o prezenţă indubitabilă încă dela descoperirea Continentului American. Dacă ar fi vorba să se instaureze un fel de supremaţie a Sfinţilor din punctul de vedere al vechimii lor într’un anumit teritoriu, atunci Sfinţii din Calendarul Bisericii Creştine Nedespărţite ar avea o întâietate necontestată de nimeni. Într’un asemenea caz, este un fapt evident că Sfinţii Bisericii Ortodoxe Ruse nu au cum face parte din calendarul Bisericii Creştine Nedespărţite din primul mileniu creştin şi deci nu-şi pot aroga întâietatea şi juridicţia lor teritorială asupra Americii de Nord.

Aceşti Sfinţi ai Bisericii Creştine Nedespărţite, din rândul cărora fac parte şi Sfinţii strămoşilor noştri Daco-Romani, sunt un bun spiritual comun nu numai al Ortodocşilor dar şi al Romano-Catolicilor şi Anglicanilor, chiar dac în propor’ţii diferite, şi deci veneraţi cu sute de ani înaintea apariţiei Sfinţilor Ruşi în America.

Acestora s’au adăugat şi Sfinţii Bisericilor Ortodoxe Locale, printre care şi Biserica Ortodoxă Rusă, şi împreună cu Sfinţii Bisericii Creştine nedespărţite din primul mileniu creştin, sunt mărturiile dreptmăritoare ale comuniunii ortodoxe depline între toate jurisdicţiile ortodoxe canonice întreolaltă şi, în acelaşi timp, cu toate Bisericile lor Mame.

Iată de ce, Duminica Tuturor Sfinţilor, rânduită de Sfinţii Părinţi în prima Duminică după Rusalii, când s’a întemeiat Biserica Creştină şi s’au sfinţit limbile tuturor neamurilor, este o dovadă adânc grăitoare şi o lucrare evidentă a Sfântului Duh în toate Bisericile Ortodoxe Locale şi jurisdicţiile lor canonice din lumea întreagă, deci şi din America de Nord, deoarece ele se unesc în aceleaşi sfinte rugăciuni, cu dragoste şi adâncă pietate, făcând vie comuniunea lor ortodoxă întru cinstirea ecumenică a tuturor Sfinţilor cunoscuţi sau necunoscuţi şi pe care numai singur Dumnezeu îi mai ştie.

Cu acest prilej al Duminicii Tuturor Sfinţilor, pe lângă Sfinţii celorlalte neamuri creştine ortodoxe, sunt veneraţi, aici peste Ocean, şi Sfinţii Daco-Romani, Străromâni şi Români, florile cele mai alese ale sfinţeniei Creştinismului Apostolic şi Patristic Românesc, precum şi ale Ortodoxiei româneşti, care au odrăslit duhovniceşte, întru preamărirea lui Dumnezeu, pe vatra strămoşească de naştere a Neamului nostru, începând din Secolul II după Hristos şi până în prezent.

Urmând buna întocmire duhovnicească a Sfinţilor Părinţi, care au rânduit Duminica Tuturor Sfinţilor să fie sărbătorită în prima Duminică după Pogorîrea Duhului Sfânt, multe Biserici Ortodoxe Locale, prin Sfintele lor Sinoade, au rânduit şi pentru ele o zi anume din Calendar pentru prăznuirea Sfinţilor din Neamul lor ce li s’a încredinţat spre mântuire.

Astfel şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărît la 20 Iunie 1992, ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, (deci şi în Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America şi Canada), să se numere cu Sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi Sfinţii din Neamul Românesc, pentru a căror cinstire a fost instituită „DUMINICA SFINŢILOR ROMÂNI” care va fi aşezată în Calendarul Bisericii noastre în a doua Duminică după Pogorîrea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră Dreptmăritoare, de-a lungul veacurilor.

Drept urmare, Calendarul Creştin Ortodox pe Anul 2001, editat de Sfânta noastră Arhiepiscopie, a înscris, la 17 Iunie 2001, Duminica Sfinţilor Români, a doua după Pogorîrea Sfântului Duh, pentru cinstirea lor din partea tuturor credincioşilor ortodocşi români din Ţară şi de peste hotare, deci şi din America şi Canada.

E bine să menţionăm că, în ceea ce ne priveşte ca Români-Americani şi Canadieni, această hotărîre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române se referă precis la „Duminica Sfinţilor Români” şi nu a Sfinţilor Americii de Nord, care au fost reduşi, după cum am văzut mai sus, doar la câţiva Sfinţi ai Bisericii Pravoslavnice Ruse.

De aceea, întru întâmpinarea acestei Duminici a Sfinţilor Români, ar fi fost mult mai nimerit ca în buletinele parohiale ale bisericilor ortodoxe române din Statele Unite şi Canada să fie celebraţi Sfinţii Români şi nu cei câţiva Sfinţi Ruşi consideraţi ca fiind în mod exclusiv ai Americii de Nord, cum din nefericire s’a întâmplat, producându-se astfel confuzie şi consternare în sufletele credincioşilor ortodocşi români.

Spre bună ştiinţă, să mai notăm şi faptul că prin Sfânta noastră Arhiepiscopie Ortodoxă Română în America şi Canada, Sfinţii noştri Daco-Romani, Străromâni şi Români sunt şi ai Americii de Nord, fiind veneraţi cu toate datinele lor specifice româneşti de toţi Românii Americani şi Canadieni, în bisericile lor parohiale cu hramuri de Sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Universale sau ai Neamului românesc.

De asemenea Sfinţii Bisericii Ortodoxe Universale şi ai Bisericilor Ortodoxe Locale ale Grecilor, Antiohienilor, Sârbilor, Bulgarilor, Albanezilor, sau Macedonenilor, care trăiesc în Statele Unite şi Canada, aparţin deopotrivă şi Americii de Nord, prin jurisdicţiile lor etnice de pe acest continent binecuvântat de Dumnezeu.

Prezenţa Sfinţilor Bisericii Ortodoxe Universale şi ai Bisericilor Ortodoxe Locale este dovedită mai ales de Hramurile bisericilor ortodoxe din Statele Unite ale Americii şi Canada, fiecare cu specificul lui naţional, care le atestă originea şi apartenenţa lor etnică, afirmată în denumirile etnice care le poartă cu vrednicie şi demnitate, diferenţiindu-le dar şi unindu-le în acelaşi timp, în comuniunea ortodoxă deplină a comunităţilor etnice americane sau canadiene, sub semnul celebrării comune a Sfinţilor din calendarele ortodoxe ale fiecărui neam.

Astfel, Sfinţii ne întăresc identitatea religioasă şi etnică, ne legitimează ca Români-Americani sau Canadieni, în faţa celorlalte juridicţii etnice americane sau canadiene, prin recunoaştere ortodoxă reciprocă. Însăşi celebrarea hramurilor bisericeşti cu Sfinţi, se instituie ca un mijloc de mărturisire comună a credinţei noastre ortodoxe în America de Nord, de înfrăţire creştinească şi de comuniune spirituală a bisericilor noastre parohiale care devin surori cu celelalte biserici parohiale din alte grupuri etnice prin cinstirea aceloraşi hramuri.

Bisericile Ortodoxe nu pot fi jefuite de numele lor etnic, prin care ele sunt recunoscute pretutindeni în lume şi nici de Sfinţii lor. Mai ales aici în America, denumirea etnică în Ortodoxie este obligatorie. Nu poţi spune, de exemplu „Biserica Ortodoxă Sfântul Nicolae”, fără să precizezi că această Biserică este românească, grecească sau rusească, etc. Ortodoxia nu poate fi abstractizată şi desrădăcinată din contextul ei etnic în care s’a născut şi nici transplantată aiurea pe teritorii care nu-i aparţin, deorece ea va aparţine totdeauna neamurilor care s’au născut sau se nasc întru ea, şi nu teritoriilor.

De aceea oricărui neam creştin ortodox născut întru Ortodoxie nu trebuie să-i fie ruşine, ca din nefericire unor români, să se prezinte cu ceea ce el reprezintă etnic şi religios aici în America. Şi dacă numele etnic de Român sau de Român American sau Canadian, moştenit prin naştere, sau dela generaţiile româneşti anterioare, nu le mai spune nimic unor Români sau Români Americani sau Canadieni, nu-i mai interesează şi nici nu mai vibrează nimic sfânt în sufletele lor, la întâlnirea sau la auzirea acestei denumiri etnice, totuşi ei nu au dreptul să o denigreze şi să nu o respecte, dacă nu ca Români, cel puţin ca aşa zişi Americani, cum se consideră ei. Pentrucă adevăraţii Americani sunt conştienţi de arborele lor genealogic şi respectă fără deosebire toate grupurile etnice care constituţional formează împreună marea şi glorioasa societate pluralistă americană.

Cu atât mai mult în calitate de preot sau de episcop ortodox român în America de Nord nu are dreptul cineva să denigreze numele de Român, sau să-l şteargă cu dela sine putere din titulatura etnică a parohiilor ortodoxe române din Statele Unite ale Americii şi din Canada. Denumirea originală de „Biserică Ortodoxă Română” pe care înaintaşii noştri au consfinţit-o prin munca şi mărturisirea credinţei şi etnicităţii lor româneşti, merită să fie păstrată, apărată şi apreciată ca atare nu numai de Americanii adevăraţi, dar în primul rând de Românii care, spre cinstea lor, nu s’au dezis niciodată de obârşia lor etnică sau de credinţa creştină a strămoşilor lor.

În mod evident, excepţiile dela normele etnice şi etice sunt dureroase. Fără gând de polemică pe aceste teme religioase şi etnice, iritabile şi extrem de sensibile, nu ne rămâne altceva decât să ne exprimăm cel puţin nedumerirea când, din întâmplare, am avut ocazia nefastă de a citi interviul unui distins prelat ortodox român, născut în America, dat acum doi ani unui respectabil ziar românesc din Montreal.

La o întrebare a directorului ziarului respectiv, în care se menţiona că Episcopia dela Vatra are în titlu cuvântul „Român”, răspunsul prelatului ne taie pur şi simplu respiraţia când afirmă, cităm: Există biserici luterane ce poartă numele de Luterane Suedeze, dar care nu au nici o legătură cu Suedia. Tot aşa există şi restaurante italieneşti care se numesc italieneşti dar care nu au nimic de-a face cu Italia.

Replica usturătoare administrată Prea Sfinţitului Episcop Ortodox Român, de către directorul ziarului, merită să fie reţinută: „Da, dar Biserica nu poate fi comparată cu un restaurant”. Fără comentarii.

Sărbătorind Duminica Sfinţilor Români aici în America de Nord nu înseamnă că noi considerăm Sfinţii noştri Români ca fiind ai Americii de Nord, doar pe considerentul că ei sunt celebraţi pe teritoriul Americii de Nord.

Dimpotrivă. Sfinţii Români, împreună cu Sfinţii celorlalte jurisdicţii ortodoxe etnice, aparţin spiritual şi Americii de Nord, desigur nu pe faptul că ei sunt celebraţi pe teritoriul American, ci pe faptul că ei aparţin Bisericilor Ortodoxe Locale, care sunt reprezentate în Statele Unite şi Canada, prin jurisdicţiile lor canonice, bine distincte în pluralismul etnic american sau canadian.

În acest sens „neteritorial”, prin sfinţenia vieţii lor, Sfinţii constituie deopotrivă cununa spirituală a Bisericilor Ortodoxe Locale, unde s’au născut, dar şi a Americii de Nord, unde sunt celebraţi cu aceeaşi credinţă ortodoxă şi unde nimbul etnic al sfinţeniei lor este recunoscut şi respectat, în primul rând, de toţi credincioşii ortodocşi trăitori în America, indiferent de neamul din care fac parte.

Ca Români-Americani şi Canadieni, trebuie să fim conştienţi ce reprezintă Sfinţii Români în viaţa noastră, dar mai ales în istoria, cultura şi spiritualitatea poporului român. Să fim demni de Sfinţii Neamului nostru şi împreună cu fraţii noştri întru credinţa Ortodoxă din Ţara Mamă, să-i omagiem şi să-i venerăm, preamărind pe Dumnezeu, şoptind în taina sufletelor noastre, acum şi pururea:

„Bucuraţi-vă, toate cetele Sfinţilor Români, împreună cu toţi Sfinţii, podoaba de mult preţ a Bisericii lui Hristos, cea una dreptmăritoare!”

Şi Sfinţii noştri Daco-Romani, Străromâni şi Români, ale căror icoane ne împodobesc bisericile şi casele şi ale căror nume le purtăm, ne vor binecuvânta părinteşte din cer!

GEORGE ALEXE

Detroit, Michigan.

___________

~„Aniversarea a trei secole cu prilejul alegerii lui Antim Ivireanul ca mitropolit al Ungrovlahiei“

(28 Ianuarie 1708 – 28 Ianuarie 2008) SFÂNTULUI PĂRINTE IERARH ANTIM

’’Ca pietrele columnei să vorbească,

Cu didahia daltei le-ai cioplit

Suind spre ceruri slava românească

Şi dorul ce te-a ars şi te-a jertfit…’’

(George Alexe, Ţărmul Dinspre Cer,

Washington, MoonFall Press, 1991, p.54)

În viaţa oamenilor de seamă din toate seminţiile lumii şi din toate secolele, sunt date istorice memorabile devenite legendare prin sfinţenia evenimentelor ce le-a fost consacrată de glorioasa lor existenţă.

Mai ales, aceşti oameni de seamă au strălucit prin credinţa şi faptele lor în istoria neamurilor creştine care le-au dat naştere, sau în mijlocul cărora s’au jertfit luptând eroic împotriva cotropitorilor păgâni şi apărarea sfintei lor credinţe ortodoxe.

Astfel, întru veşnica lor pomenire, voievozi şi domnitori creştini ai Ţărilor Româneşti, sau Sfinţi Părinţi Ierarhi de seamă ai Bisericii noastre Străbune, au ajuns să fie proslăviţi în Ţară şi în lumea creştină, nu numai pentru propovăduirea, ocrotirea şi întărirea dreptei credinţe ortodoxe strămoşeşti, dar mai ales pentru jertfirea lor martirică pentru eliberarea naţională şi prosperitatea materială, culturală şi spirituală a popoarelor creştine ortodoxe ce le-au fost încredinţate de Dumnezeu pentru mântuirea şi salvarea lor.

Desigur, multe din aceste date istorice memorabile sunt demne de obşteasca pomenire şi împodobesc la loc de cinstire calendarele naţionale şi bisericeşti ale popoarelor din sânul cărora au răsărit sfinţii şi eroii timpurilor trecute sau chiar prezente, şi pe care îi sărbătorim după datină, în fiecare an, la împlinirea soroacelor cuvenite ce le-au fost rânduite cu deosebită grijă şi pe îndreptăţite temeiuri canonice sinodale sau istorice.

O asemenea dată cu totul memorabilă şi vrednică de pomenire în istoria Bisericii Ortodoxe Române, fiind păstrată pururea vie în memoria şi conştiinţa Neamului Românesc, este şi ziua sfântă de 28 Ianuarie, a Anului 1708.

În această binecuvântată zi, Prea Sfinţitul Episcop al Râmnicului, Antim Ivireanul, cel adus în Ţara Românească de Domnitorul Constantin Brâncoveanu şi înzestrat de Dumnezeu cu multe şi felurite daruri tipografice, bisericeşti, artistice şi cărturăreşti, a fost ales pentru sfinţenia vieţii sale în chemarea de Mitropolit al Ungrovlahiei, adică al Ţării Româneşti.

Se poate afirma pe bună dreptate, că ziua de 28 Ianuarie 1708 a fost consacrată ca o dată bisericească memorabilă, cu totul deosebită, chiar dela începutul arhipăstoririi Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mitropolit Antim Ivireanul, deoarece Înalt Prea Sfinţia Sa, încă din primul moment al Întronizării Sale, s’a impus a fi, în duhul apostolic al Sfinţilor Părinţi, un mare apărător al drepturilor canonice de autonomie administrativă bisericească ale Mitropoliei Ungrovlahiei, dar mai ales un mare misionar şi luptător înflăcărat pentru Ortodoxie, un adevărat Apostol, Părinte şi Mucenic al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române şi al credinţei noastre strămoşeşti.

În acest sens, aşa după cum ne încredinţează şi regretatul nostru Profesor de Istoria Bisericii Universale, Teodor M. Popescu, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antim Ivireanul a fost, într’adevăr: ’’Un scump dar duhovnicesc făcut Ţării şi Bisericii noastre de purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu, Care a îndreptat paşii acestui om minunat spre pământul Ţării Româneşti, la vremea şi cu voia bine credinciosului şi înţeleptului voievod Constantin Brâncoveanul’’ (a se vedea revista Biserica Ortodoxă Română, An LXXIV, Nr. 8-9, August-Septembrie, 1956, p. 853)

Într’adevăr, această dată memorabilă, binecuvântată de Dumnezeu în ziua de 28 Ianuarie 1708, merită să fie aniversată şi celebrată ca atare, deoarece ea ne descoperă tainic o adevărată răscruce existenţială a drumului vieţii şi a personalităţii deosebite a Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mitropolit Antim Ivireanul, drum anevoios care îl va scoate din robia turcească a Patriei sale de naştere, Iviria cea umbrită de Munţii Caucazului şi îl va poposi la Constantinopole, de unde, la plinirea vremii ce-i fusese rânduite de şedere în preajma Sfintei Patriarhii Ecumenice, acelaşi drum îl va îndrepta pe calea cea bună, cu voia lui Dumnezeu şi sub oblăduirea Domnitorului Constantin Brâncoveanul, spre a-l aduce în Grădina Maicii Sfinte a Domnului nostru Iisus Hristos, în Ungrovlahia, adică în Ţara Românească.

Aici, în Ungrovlahia, i-a fost hărăzit să-şi ducă viaţa mai departe şi să-şi mângâie sufleteşte înstrăinarea şi dorul de Ţara lui natală, fără să uite vreodată pe dragii lui Ivireni în noua sa Patrie Adoptivă, unde i-a fost dat să trăiască, şi unde avea să-şi schimbe pe meleagurile ei binecuvântate de Dumnezeu, calea vieţii lui pământeşti, spre a-şi continua mai departe vremelnica sa călătorie către Patria Cerească, mergând de astădată pe o nouă cale, arhierească şi strălucitoare, afierosită în întregime Ortodoxiei Ecumenice şi Bisericii Ortodoxe Naţionale a Neamului Românesc, întru preamărirea Domnului nostru Iisus Hristos şi a credinţei noastre strămoşeşti.

Este bine să menţionăm totuşi că această tainică răscruce existenţială din viaţa Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mitropolit Antim Ivireanul, pecetluită haric la data de 28 Ianuarie, a Anului 1708, a marcat în acelaşi timp şi afirmarea unei splendide epoci de cultură, de spiritualitate şi de artă creştină, a cărei originalitate şi continuitate bizantină, a mărit prestigiul ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române a Ţării Româneşti şi va rămâne în istoria culturii româneşti cunoscută sub numele de epoca brâncovenească a secolului al XVIII-lea, la înflorirea căreia Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antim Ivireanul şi-a adus o contribuţie esenţială, în calitate de ctitor al ei împreună cu strălucitul voievod al culturii româneşti, Constantin Brâncoveanu.

Să mai notăm şi faptul că pe vremea împărăţiei otomane, după cucerirea Constantinopolului de către Turci, adevăratul centru al Ortodoxiei Ecumenice se afla, la Bucureşti, renumita capitală a Ungrovlahiei, datorită Domnitorului Constantin Brâncoveanul şi Mitropolitului Antim Ivireanul, manifestându-se ca atare, mai ales împotriva ofensivei prozelitiste apusene, catolice şi protestante, adică în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

Istoricii şi cercetătorii români din trecut şi din present, ai acestei epoci culturale şi artistice brâncoveneşti, nu ezită să demonstreze că ea a reprezentat pe vremea Domnitorului Constantin Brâncoveanul şi a Mitropolitului Antim Ivireanul ’’culmea cea mai înaltă a culturii vechi româneşti din Ungrovlahia’’, ceea ce, desigur, nu este un compliment de prisos ci o realitate pururea vie a istoriei noastre naţionale, deoarece tot acum, în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, se înregistrează concludent, ca o distincţie istorică, şi trezirea sentimentului naţional românesc antiotoman, datorită deopotrivă Domnitorului Constantin Brâncoveanu şi în mare măsură Mitropolitului Antim Ivireanu.

Ctitorită şi înfăptuită într’o sfântă comuniune creatoare, de către Domnitorul Constantin Brâncoveanul împreună cu Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Antim Ivireanul, această epocă bisericească excepţională, de mare afirmare culturală, spirituală şi artistică, dar şi istorică, pe plan naţional şi ecumenic a Ortodoxiei Româneşti, se poate caracteriza, pe de o parte printr’o remarcabilă activitate tipografică şi artistică superioară, iar pe de altă parte, prin ctitorirea jertfelnică de mânăstiri şi biserici ortodoxe, precum şi prin dăruirea şi înfiinţarea de noi tipografii şi, îndeosebi, prin răspândirea de cărţi bisericeşti tipărite în limba românească, precum şi în limbile unor popoare creştine ortodoxe cotropite de Turci, dar mai ales prin sprijinirea şi organizarea de şcoli superioare de învăţământ filosofic, teologic şi ştiinţific în Bucureştii Ungrovlahiei, pentru întărirea Ortodoxiei româneşti, şi promovarea culturii, artei şi spiritualităţii creştine ortodoxe, pe calea imperială a celei mai autentice continuităţi bizantine de profil ortodox şi de profundă omenie românească.

Oricât de surprinzătoare ar părea să fie şi chiar este, această epocă extraordinară de cultură şi de artă brâncovenească, creatoare de subtilă continuitate culturală, artistică şi spirituală bizantină, purcede totuşi sub semnul haric al datei memorabile de 28 Ianuarie 1708, prin participarea Domnitorului Constantin Brâncoveanul la alegerea Noului Mitropolit Antim Ivireanul al Ungrovlahiei, precum şi la înscăunarea Înalt Prea Sfinţiei Sale pe tronul metropolitan, oficiată după tradiţie de către Domnitorul Constantin Brâncoveanul, la Duminica Ortodoxiei din 22 Februarie 1708, în prezenţa Patriarhilor Alexandriei şi Ierusalimului.

Se împlinea astfel în chip tainic, dar şi tragic, misterul fiinţial al destinului naţional, ecumenic şi istoric, al Neamului nostru şi al Bisericii sale Străbune, trăit eroic şi transfigurat martiric de Domnitorul Constantin Brâncoveanul şi de Mitropolitul Antim Ivireanul, uniţi pe viaţă şi pe moarte, în aceiaşi realitate teandrică eternă a comuniunii lor divino-umane, spirituale şi naţionale.

Fără să exagerăm, suntem ispitiţi să credem că numai sub semnul acestor date sfinte, amintite mai sus, s’a creat comuniunea profundă sufletească şi românească, nemuritoare în sfinţenia ei, dintre Mitropolitul Antim Ivireanul şi Domnitorul Constantin Brâncoveanul, fiind pecetluită haric pentru întâia oară la data de 28 Ianuarie 1708, şi apoi consfinţită pe veci, în Duminica Ortodoxiei din 22 Februarie 1708, spre a fi încununată apoi cu nimbul sfinţeniei, într’o singură dată memorabilă, la fel de importantă şi de epocală, nu numai în istoria Bisericii Române şi memoria poporului Românesc, dar mai cu seamă în vieţile înfrăţite martiric ale pururea pomeniţilor martiri şi mărturisitori ai credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti, Domnitorul Constantin Brâncoveanul şi Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Antim Ivireanul.

De fapt, această nouă şi sfântă dată memorabilă, din 20 Iunie 1992, încorporată Cultului Sfinţilor, se constituie prin însăşi semnificaţia ei canonică şi harică, într’un un act suprem de mărturisire teandrică a credinţei în Comuniunea Sfinţilor, ’’Communio Sanctorum’’, un omagiu de adâncă recunoştinţă şi recunoaştere pe care Biserica Ortodoxă Română Luptătoare de pe pământ îl aducea cu smerenie şi iubire Bisericii Ortodoxe Române Triumfătoare din Ceruri.

Spre mai bună ştiinţă, acum este momentul să precizăm că, pentru înfăptuirea rânduielilor canonice prevăzute să fie împlinite în această nouă şi sfântă zi memorabilă, toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, au hotărît să urmeze întru totul, cu smerenie şi evlavie pilda de canonizare a Sfinţilor Români, inaugurată de Prea Fericitul întru pomenire Patriarhul Justinian.

Astfel, în aceeaşi şedinţă sinodală festivă, din 20 Iunie 1992, au fost trecuţi în rândul Sfinţilor, pentru sfârşitul martiric al vieţii lor, după cum urmează: Binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache să fie cinstiţi cu sfinţii în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări în ziua de 16 August, în fiecare an;

De asemenea, Marele Ierarh Antim Ivireanul să fie trecut în rândul Sfinţilor, prăznuirea lui fiind rânduită a se face, după datină, in fiecare an în ziua de 27 Septembrie.

Aşa a luat fiinţă o adevărată treime naţională de sărbători creştineşti, constituită canonic şi haric din datele şi datinele sfinte memorabile, bisericeşti şi istorice, din 28 Ianuarie 1708, 22 Februarie 1708, şi 20 Iunie 1992, care împreună preamăresc pe Sfântul şi Marele Ierarh Român, Mitropolitul Antim Ivireanul şi pe Sfinţii Martiri Brâncoveni în frunte cu Binecrediciosul Voievod Constantin Brâncoveanul.

Sunt date calendaristice sfinte, memorabile, pecetluite cu sânge martiric şi care acum sunt înfrăţite haric şi încununate cu nimbul sfinţeniei, devenind şi ele nepieritoare din calendare şi din memoria Neamului Românesc, fiind de-a pururea pomenite totdeauna atunci când ele ne vor aduce aminte calendaristic de marii Eroi şi Sfinţi Români, Apărători şi Mărturisitori ai Bisericii şi ai Neamului şi de evenimentele care le-au consacrat pe veci în memoria noastră.

Desigur a fost cu voia lui Dumnezeu, ca data memorabilă din 28 Ianuarie 1708, pe care o evocăm în aceste modeste rânduri aniversare, să fie binecuvântată cu alegerea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Antim Ivireanul ca Mitropolit al Ungrovlahiei, şi să devină dintr’odată, sub alduirea Sfântului Duh, un far luminos al tuturor datelor memorabile, care au precedat-o şi care fireşte au şi urmat-o, străluminându-i, nu numai Înalt Prea Sfinţiei Sale, dar şi nouă, calea cea strâmptă şi cu chinuri creatoare a vieţii sale duhovniceşti şi martirice, dar mai ales calea glorioasă a românizării desăvârşite a Înalt Prea Sfinţiei Sale, adeverită prin vestitele sale didahii, dar mai ales prin trezirea sentimentului naţional românesc antiotoman şi introducerea definitivă a limbii române în slujbele bisericeşti, rămânând peste secole, până în vremea noastră adevăratul ctitor al limbii liturgice româneşti, şi dovada identificării lui totale cu fiinţa Neamului din care şi noi facem parte şi pe care el a sfinţit-o şi a transfigurat-o haric în fiinţa sa, precum şi în toate creaţiile sale artistice româneşti, fapt evident pentru care I s’au adus şi I se vor aduce cu evlavie şi de-a pururea, din partea Bisericii şi a Neamului nostru, în eternitate, recunoştinţa noastră naţională, întru veşnica lui pomenire.

Nu putem încheia aceste rânduri aniversare pricinuite de data memorabilă iniţială de 28 Ianuarie 1708, fără a ne aduce aminte şi de data memorabilă a marilor festivităţi bisericeşti commemorative, organizate la Bucureşti în anul 1966, la 16 Septembrie, din iniţiativa Prea Fericitului Patriarh Justinian şi el vrednic de canonizare, cu prilejul restaurării şi resfinţirii Mânăstirii Antim, la împlinirea a 250 de ani de la moartea martirică a ctitorului ei, Marele Ierarh Român, Mitropolitul Antim Ivireanul (1716-1966).

Consemnate şi în ’’Actul Comemorativ Sinodal’’ ce s’a întocmit cu această ocazie şi semnat în Condica Sfântă, aceste neîntrecute evenimente bisericeşti, de comemorare şi apoteozare, vor rămâne de neuitat, în primul rand, cuvântările memorabile şi impresionante, rostite în plină dominare ateistă sovietică şi în prezenţa unor autorităţi locale comuniste, de către pururea pomeniţii, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian şi Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Firmilian al Olteniei, cuvântări omagiale, dedicate actualităţii moştenirii culturale, literare şi artistice pe care Marele Mitropolit Antim Ivireanul a lăsat-o spre rodire şi fructificare Sfintei noastre Bisericii Ortodoxe Române şi Neamului Românesc celui bine credincios.

Cade-se să amintim cu acest prilej aniversar cuvintele Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, care afirma cu toată convingerea Prea Fericirii Sale, că pe temeiul a tot ce a realizat în viaţa sa, Mitropolitul Antim Ivireanul s’a identificat până la sacrificiul suprem, cu năzuinţele şi apiraţiile poporului nostru, pe care-l dorea liber în Ţara sa, înscriindu-şi astfel numele printre cele mai mari nume din istoria Bisericii şi a Neamului nostru. Şi dând expresie curajului său, Prea Fericitul întru pomenire Patriarhul Justinian, Părintele nostru, îşi încheia cuvintele sale fierbinţi,rugând pre Milostivul Dumnezeu să călăuzească paşii noştri ai tuturor pe calea bătătorită de Mitropolitul Antim Ivireanul, la noi, timp de peste un sfert de veac, legând strâns viaţa şi traiul nostru de destinele Neamului şi contribuind ca şi el, prin faptele şi activitatea noastră, la unitatea, luminarea, înflorirea, bunăstarea şi bunul renume al scumpei noastre Patrii.

De asemenea şi Marele Mitropolit Firmilian al Olteniei aducea Marelui Mitropolit Antim Ivireanul omagiul său chiriarhal amintind că dăinuirea lui la noi, dela leatul1690 până la leatul 1716, a dat o strălucire nemaiîntâlnită până la el culturii vechi româneşti, datorită calităţilor sale tipografice, literare şi artistice superioare cu care a fost înzestrat de Bunul Dumnezeu.

În dulcele său grai cronicăresc al vechilor cazanii, Mitropolitul Firmilian înşiră cu sfântă admiraţie însuşirile artistice de brodeur, sculptor, gravor şi xilograf, constructor şi desenator, pictor şi portretist, miniaturist şi caigraf, de care a dat cu prisosinţă dovadă Mitropolitul Antim Ivireanul. Şi Mitropolitul Firmilian afirma pe bună dreptate în concluzie, că ’’smeritul’’ Antim a fost, după spusa istoricului bisericesc Nicolae Dobrescu: ’’Singurul Vlădică de mai multe ori artist’’.

Dar cel mai mare elogiu, eminescian am putea spune, pe care Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Firmilian îl aduce Sfântului Mare Ierarh Antim Ivireanul, ca pe o strălucitoare coroană care încununează şi covârşeşte cu sfinţenia ei toate darurile sale artistice este limba românească îmbisericită şi sfinţită de el, pe care ne-a lăsat-o moştenire vie, mai ales pentru rugăciunile noastre de obşte, la sfintele slujbe începând cu Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

În acestă privinţă, o neîntrecută mărturie chiriarhală ne oferă tot Mitropolitul Firmilian al Olteniei, atunci când ne arată cum Mitropolitul Antim: ’’În zăbavnicul tipar, a turnat acest mare cărturar alcătuirile şi traducerile sale, multe din ele pre limba dulce rumânească. Pre această limbă a deprins-o şi a vorbit-o ca un adevărat fiu al pământului, a cântat-o în scris şi în vorbire, fiind meşter în literă dar şi în didahii. Tropii şi metaforele lui Antim (numeşte luna ‘’’stăpâna mării’’); asemănările şi pildele Didahiilor sale au dat limbii noastre mlădiere, putere şi lirism’’, amintindu-ne de Mihai Eminescu.

Este de mirare cum de nu s-a găsit nimeni până acum, dintre criticii şi istoricii noştri literari, mai vechi sau mai noi, care să acorde o atenţie mai deosebită Mitropolitului Antim Ivireanul care se dovedeşte a fi fost un adevărat classic al literaturii române. Un studiu comparativ literar între Mitropolitul Antim Ivireanul şi Mihai Eminescu, ne-ar oferi multe surprize revelatorii, şi din multe puncte de vedere, mai ales al didahiilor, al dragostei sale neţărmurite faţă de Neamul românesc, faţă de credinţa lui strămoşească şi de limba românească, dar mai ales, şi înainte de toate, prin patriotismul său fierbinte în trezirea sentimentului naţional românesc antiotoman de unde i se trage şi cutremurătoarea lui moarte martirică.

Desigur, marile festivităţi bisericeşti iniţiate de Prea Fericitul Părintele nostru Patriarh Justinian, la împlinirea a 250 de ani dela trecerea martirică din această viaţă a Mitropolitului Antim Ivireanul şi pe care le-am amintit mai sus întru veşnica lui pomenire, a prilejuit deasemenea şi apariţia unor valoroase studii, articole şi evocări publicate îndeosebi în revistele centrale ale Patriarhiei Române şi în revistele Centrelor Mitropolitane, care nu pot fi trecute cu vederea şi la care trebuie să adăugăm şi strălucita teză de doctorat în Teologie intitulată: ’’Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei’’, alcătuită de P.C.Pr. Dr. Mihail-Gabriel Popescu, actualmente preot în Sydney, Australia şi publicată în revista ’’Studii Teologice’’, Seria II, Anul XX, Nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, 1969.

Fireşte, la aniversarea a trei secole cu prilejul alegerii Prea Sfinţitului Episcop Antim Ivireanul al Râmnicului, ca Mitropolit al Ungrovlahiei, la data memorabilă de 28 Ianuarie 17008, Sfântul Marele Ierarh Antim Ivireanul rămâne peste vreme şi dincolo de vreme, chipul ierarhic şi modelul desăvârşit al adevăratului Episcop şi Mitropolit Ortodox Român, idealul ortodox ecumenic al desăvârşirii ierarhice româneşti, o pildă supremă de ortodoxism şi românism, demnă de a fi urmată şi actualizată pururea în conştiinţa noastră bisericească şi naţională, pentru apărarea demnităţii şi a ecumenicităţii Bisericii Neamului, precum şi a drepturilor ei canonice şi autocefale, întru preamărirea lui Dumnezeu şi a drept măritoarei noastre credinţe strămoşeşti, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

GEORGE ALEXE

Detroit, Michigan

__________________

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s