MONITOR CULTURAL * on-line

~Maria Ciornei: „A plecat Părintele României Tainice – suntem încremeniţi de durere“

Posted by ARP pe Ianuarie 27, 2009

maria-ciorneiA plecat dintre noi cel mai bun, îndurerat şi trist Părintele României Tainice, cel Ales să ne conducă la ceas „poruncit“, când viforurile vremilor acestora ne ameninţă cu spulberarea. A plecat la ziua prăznuirii Sf. Apostol Andrei, ocrotitorul dacilor.

A risipit din inima sa mare, adăpată la viaţa puternică a neamului din care se trage, a „aducătorului de apă vie“, a mitropolitului Tit Simedrea, lumina care ne-a arătat prin trăirea propriei vieţi, ca un mucenic, numai dăruind, numai jertfindu-se, pentru neamul său spre a nu ne rătăci, Calea.

A ars ca o lumânare, clădind o operă exemplară, atotcuprinzătoare, trudind nopţi şi zile pentru a desţeleni cărări uitate din istoria neamului, pentru a aduce în faţă modelul Omului Mare, al cărui reprezentant excepţional va rămâne peste veacuri.

Preocupat de a găsi şi semănă „Cuvinte pentru urmaşi“, Artur Silvestri, a fost dăruit cu puterea păstorului de neam, care „a văzut“ în cuprindere titanică, divină, destinul acestui neam, înţelegându-i, cu forţa spirituală, a iniţiatului adâncile-i rădăcini, milenare, crezând cu toată puterea minţii şi a inimii în valorile perene ale poporului său.

A căutat cu obstinaţie, dar şi cu dragoste „pepită de aur“, cum frumos spunea, pe care numai magii o văd, în lut, şi a creionat conturul a ceea ce şi-a dorit să vadă – o Românie, care înseamnă şi doina ciobanului îngânandu-se cu mişcarea lină a frunzei codrului, nealterată de praful chiciului, şi bocetul mamelor ce-şi conduceau feciorii la bătălie, şi bucuria nedeilor, a bătătoririi pământului cu patimă al horelor, dar şi a restaurării spiritului românesc, văzut în desfăşurarea sa prin lumina gestului restaurator al cultului valorilor, nu numai aparţinând creaţiei materializate în biserici şi mănăstiri, în construcţii ce definesc un popor peste timp, dar şi al spiritului prins în scrieri străvechi, în care a descoperit duhul continuu al dacoromanilor, mereu izbiţi de vijelii cumplite, dar care nu s-au îndoit şi au rămas stăpâni pe codrii şi pe ape, pe pământul lucrat cu dragoste dar şi cu sudoare, şi pe care n-au pierit niciodată.

Având în minte convingerea că suntem „veşnici“, Artur Silvestri a ştiut că această veşnicie înseamnă grija de a păstra cu sfinţenie ce ne-au lăsat cei bătrâni şi buni, dar şi încurajarea celor ce i-au urmat, şi-i urmează pentru a nu pierde, ori risipi şi pe cei tineri.

E greu să scrii printre lacrimi, că PĂRINTELE ROMÂNIEI TAINICE, a aceleia pe care atât demult a iubit-o, încât a acceptat mucenicia de bună voie, ştiind că asta poate să însemne chiar jertfa cea mare nu mai este.

A mărturisit undeva că „nu poate trăi fără să scrie“. Şi când n-a mai putut scrie, Cel Ales de Dumnezeu să ne păstorească, la vremuri în care s-a pierdut lumina, s-a dus să se aşeze sus în înalturi, unde ca sol al nostru se roagă pentru toţi, ducând veacuri, milenii de lacrimi cu el, şi al moşilor şi al strămoşilor lui, dar şi pe ale noastre pentru că nu-l mai avem printre noi.

Şi a scris, umplând atâtea goluri în spaţiul spiritului românesc, cu grijă ca să nu se piardă nimic din ce s-a creat, dar şi încurajând pe oricine putea să însemne măcar o sclipire de genialitate, care ar fi luminat fie numai şi o cărăruie, care ar fi dus pe alţii, mai devreme ori mai târziu să o transforme în drum trainic.

Cu puteri herculeene, Magistrul a ţesut cu migală şi cu răbdare, căi care ne-au legat pe toţi, de oriunde am fi; din Australia până-n Canada,ori dintr-un fund de ţară, unde se atârnă harta în cui, cu cele mai luminoase minţi ale timpului, pe care le-a cultivat şi care l-au preţuit, fiindu-le nu numai prieten, dar şi un minunat sfătuitor şi duhovnic.

Pionier al atâtor domenii, exprimând forţa urieşească de cuprindere într-o organizare firească a societăţii noastre în derivă, discret, suportând şi veninul epigonilor frustraţi, mereu ne-a încurajat, găsind timp, printre atâtea obligaţii, nu numai de a da naştere şi la capodopere literare, dar chiar pentru a crea genuri literare noi. Plecând de la aparente banale informaţii despre imobiliar, Artur Silestri a creat adevărate bijuterii de artă din scrierile de acest gen făcând trimiteri la istoria civilizaţiilor, la mitologie, descifrând cu profundă cunoaştere psihologia umană în deosebite vremuri, într-un stil colorat şi convingător.

A susţinut o corespondenţă personală cu cei care l-au iubit şi l-au stimat, cu nume care îţi taie răsuflarea: de la Mircea Eliade la vlădica Antonie Plămădeală, sau la „Al cincilea Patriarh“, dar şi cu cei mărunţi şi neştiuţi, ca mine şi suntem mulţi cei care-i datorăm trezirea conştiinţei datoriei faţă de cei ce „vor veni, căci dacă vom ignora rolul nostru de susţinători ai spiritualităţii străvechiului nostru neam, sau ne vom lenevi, istoria nu ne va ierta“, cum mereu ne spunea.

Magul, Marele Iniţiat, care mărturisea că mai are foarte multe de spus şi de scris a plecat la strămoşii noştri.

Am rămas foarte singuri, tocmai acum când a realizat o lucrare rotundă de dimensiuni enciclopedice, mai amplă decât orice încercare făcută vreodată de vreun semen de-al nostru, menţionat în istorie.

Cred că dacă cărturarul şi păstorul Nestor Vornicesu ar fi trăit ar fi spus despre Artur Silvestri că a fost mult mai mult „decât un Iorga“ contemporan, a fost un far călăuzitor al celor care dacă n-ar fi fost aduşi la lumină din România Tainică, în care credea cu putere, s-ar fi prăpădit până la urmă acest nucleu românii s-ar fi pierdut în marea masă a indivizilor fără ţară, fără rădăcini, alienându-se.

Am deschis calculatorul cu inima cât o pâine să-l rog să se facă bine. Deşi în mare suferinţă mi-a spus să nu ezit să-i transmit ce am mai lucrat, şi cum a fost lansarea cărţii pe care, cu eforturi supraomeneşti – acum îmi dau seama – a tipărit-o într-un timp record.

Şi mai voiam să-i spun că astăzi s-a sfinţit o biserică, nu departe de oraşul meu, care are hramul „Izvorului Tămăduirii“.

Şi pentru că ştiam că am voie să intru şi în altar, am îngenunchiat la Sf. Masă pe care se petrece epicleza, am luat o lumânare în mâini, ca toată lumea şi m-am rugat pentru ca Domnul Iisus să-l tămăduiască şi să-l scoale din suferinţă pe Părintele nostru. Cu lacrimi m-am rugat, aşa cum printre lacrimi şi scriu; dar Domnul Iisus ştia că mă rog pentru un nou sfânt care va plânge acolo departe pentru noi toţi.

A plecat aşa de repede că n-am putut să-i dăruim un Crăciun, în care să se bucure de dragostea noastră, a celor foarte mulţi, care-i datorăm atât de multe, adunată pe o carte.

Ştiam că există moarte, dar pe Artur Silvestri îl credeam nemuritor, şi, de fapt, aşa va rămâne.

Va fi un Crăciun în care vom fi mult, mult mai trişti. Vom asculta colinde şi ne vom aminti că de undeva din raiul Tatălui Ceresc, ne aude şi robul lui Dumnezeu Artur.

Odihniţi-vă în pacea, care atât v-a lipsit, acolo unde nu este nici durere nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit, Stimate Domnule Artur Silvestri şi Iubite Maestre, aşa vă spuneam cu drag şi cu imens respect de fiecare dată – căci aţi plecat spre ÎINVEŞNICIRE şi vă încredinţăm că „va exista şi în continuare o Românie Tainică şi că ea nu se va pierde orice s-ar întâmpla“.

Împărtăşim imensa durere în urma plecării mult prea devreme şi mult prea repede a celui care ne-a fost şi nouă apropiat şi drag, deşi nu ne-am văzut niciodată, Artur Silvestri.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

MARIA CIORNEI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s