MONITOR CULTURAL * on-line

~Olga Alexandra Diaconu:Proza eminesciană

Sursă de inspiraţie pentru Mircea Eliade?“

Eliade nu şi-a ascuns niciodată admiraţia faţă de Eminescu. Dimpotrivă, l-a considerat printre modelele sale spirituale, alături de Hasdeu si Nicolae Iorga.

Admiraţia devine chiar sursă de inspiraţie, asa cum se întâmplă cu nuvela „La ţigănci”, care are asemănări cu povestirea eminesciană „Ioan Vestimie”, atât la nivel tematic, cât şi la nivelul tehnicii narative.(apare relaţia text-subtext, ambiguitatea conţinutului, tehnica paradoxului temporal, concretizată în prezenţa universurilor paralele, incomplet separate, ceea ce atrage ambiguitatea stărilor existenţiale ale personajelor).

Ioan Vestimie, personajul eminescian din povestirea omonimă, conştientizează trecerea sa în lumea de dincolo a treia zi, spre deosebire de Gavrilescu, personajul din „La ţigănci”, care are o aventură existenţială mult mai lungă, în jur de 12 ani, până conştientizează ce i s-a întâmplat. Asta din cauză că nu se putea desprinde de viaţa terestră, după cum ne sugerează Eliade prin setea de cafea, de fapt, de trecut, a personajului. Ambele personaje sunt ajutate să-şi dea seama de noua lor stare existenţială cu ajutorul unor femei. Gavrilescu este ajutat de fosta iubită din tinereţe, Hildegard, iar Vestimie, de o fată necunoscută care murise cu o zi înaintea lui.

Ca şi personajul din „La ţigănci”, Ioan Vestimie continuă să viziteze aceleaşi locuri: cafeneaua unde obişnuia să-şi citească zilnic ziarul, teatrul, dar şi palatul unde locuia prinţesa iubită în secret. Gavrilescu vizitează casa în care a locuit împreună cu soţia lui, Elza, casa Otiliei, eleva căreia îi dăduse ore de pian. Ioan e nedumerit că nu i se mai serveşte cafeaua, că i se iau ziarele din faţă fără să fie întrebat, că îl privesc cu milă nişte personaje foarte palide şi cu ochii adânciţi în orbite. „De ce aceşti oameni îi erau cu deosebire simpatici, nu ştia nici el”. Gavrilescu nu înţelege de ce nu-l lasă baba din locul numit ,,la ţigănci,, să plece înapoi. Amândoi se plâng că nu mai au memorie înainte de a intra în noua aventură existenţială. Vestimie e mirat că poate intra cu uşurinţă oriunde, poate face orice doreşte. Sentimentul lui cel mai puternic e că „totul se petrece într-un vis aievea a cărui raţiune fiziologică este o durere uşoară la tâmpla dreaptă”. Gavrilescu, la rându-i, crede că începe să-şi piardă memoria din cauza căldurii toride şi, în aşteptarea tramvaiului care-l ducea spre casa Otiliei unde-şi uitase servieta cu partituri, se adăposteşte sub nucul de la intrarea „la ţigănci”. Aici apare expresia „o răcoare de o cu totul altă natură”, expresie care ţine de relaţia text-subtext, scriitorul vrând să sugereze apropierea sacrului care este,de asemenea, sugerat şi prin accelerarea bătăilor inimii.

Toate dorinţele neîmplinite în lumea terestră devin posibile pentru cele două personaje în noua lor stare existenţială:Gavrilescu cânta cu violenţă la pian, considerându-se un mare pianist şi se reîntâlneşte cu fosta iubită din tinereţe, Hildegard, care îl ajută să conştientizeze trecerea sa dincolo. O găseşte abia când deschide uşa la cea de-a şaptea odaie. Ioan continuă să „trăiască” având impresia că se îmbracă şi merge exact ca înainte, singura deosebire fiind o uşurinţă la mers şi o stare de sănătate mult mai bună. Accelerarea bătăilor inimii este prezentă şi la personajul eminescian, înainte de a intra în noua stare rxistenţială, doar că este altfel motivată, şi anume printr-un reumatism rebel.

Spre deosebire de Eliade, care-şi păstrează cititorii într-o stare de ambiguitate până la sfârşitul nuvelei, Eminescu e mai milos cu aceştia, lăsându-i să înţeleagă dintr-o nedumerire a lui Vestimie ce i s-a întâmplat acestuia de curând: „Aflăm că astăzi, la 7 ore de seară, d. Ioan Vestimie a încetat din viaţă în urma unei violente bătăi de inimă”. Şi mai departe:”El nu-şi putea explica cine-i jucase festa ca să-l anunţe drept mort prin ziare”. Apare aceeaşi relaţie text-subtext, ca şi în nuvela ,,La ţigănci,,, care să vină în jutorul cititorilor cât de cât avizaţi: două seri la rând, prietenii stau în camera în care era depus trupul lui Vestimie, desigur, la priveghi. Din când în când, el aude ca un murmur de albine în cameră, împrejurul capului, probabil slujbele vreunui preot. A treia zi, nu se mai trezeşte acasă, ci într-o grădină mare şi frumoasă, pe arborii căreia atârna omăt, desigur, cimitirul. Copiii care se jucau în acea grădină „mare şi frumoasă” nu erau botezaţi, iar fata tânără, îmbrăcată în alb „era foarte, foarte palidă la faţă şi cu ochii pe jumătate deschişi numai”.

Spiritele ieşite din trup şi care nu conştientizează noua lor stare existenţială, datorate unei ruperi de nivel ontologic, suferă din cauza comportamentului celor rămaşi în viaţă. A doua seară, după ce se trezi, Ioan „le dete „bună seara” c-un glas cam răguşit şi ei deodată răsăriră toţi şi se uitară uimiţi unul la altul. Unul îi zise chiar „stai acolo şi dormi”, iar altul îl trase de picior”, înciudat că le strica cheful de a mai juca cărţi.Copiii care se joacă cu bulgări de zăpadă în acea grădină mare şi albă sunt nebotezaţi. Chiar răguşeala lui Vestimie e un semn pentru cititori că se întâmplase ceva cu el. Schimbarea glasului o găsim şi la personajul chemat din celălalt tărâm, prin yoga-tantra, în povestirea „Nopţi la Serampore” a lui Eliade, iar glasul celor trei „fete”, ovreica, grecoaica şi ţiganca, din „La ţigănci” era ca un şuierat, venit de foarte departe.

După ce află de la fata în alb ce se întâmplase cu ei de curând, Vestimie se duce din nou acasă şi-l trezeşte pe Alexandru. E contrariat când acesta vrea să aprindă un chibrit, motivând că trebuie să-şi ţină mâna la ochi. „El ştia prin inspiraţie că, dacă va şopti acum trei cuvinte magice, pe care le ştia cine ştie de unde, Alexandru are să devie ca el”. Acesta îi ghiceşte gândul şi îl contrazice:”În soare trebuie să mă uit cu mâna la ochi, pentru ca tu să mă poţi face… ” Acert gen de frază neterminată, pentru a fi mai sugestivă, apare şi în prozele fantastice ale lui Eliade.

Dorinţa de a cânta apare şi la Vestimie, nu doar la Gavrilescu. „Când muzica reîncepu, el o acompanie cu glasul mai întâi încet, apoi tot mai tare”. Din nou cititorul e avizat: ” Şi cu toate acestea, nimeni nu băga de seamă că el cânta”. El se mira, ca şi atunci când se afla la cafenea, că „păreau a-l vedea numai unii, şi anume aceia care se deosebeau prin fineţa palorii lor sau prin ochii prea adânciţi în cap, se uitau la el şi suspinau. De ce aceşti oameni îi erau cu deosebire simpatici nu ştia nici el”.

Cel mai sugestiv este citatul următor:”Ceea ce-l mira era însă că se culcase dezbrăcat şi se trezise îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, negre. Astfel ieşi pe uliţă”. Totuşi, continuă să persiste o oarecare ambiguitate care nedumereşte cititorul, ca şi în „La ţigănci”: Vestimie „se-mbrăcă repede şi plecă în oraş, intră în cafeneaua sa obicinuită şi-ncepu să răsfoiască jurnalele”. Într-un mod asemănător, Gavrilecu discută cu foştii vecini, nedându-şi seama că este altfel decât ei, dar şi cititorii sunt miraţi că vecinii îl pot vedea pe Gavrilescu şi Eliade nu-i ajută cu nimic. Gavrilescu este nedumerit de nepotrivirea banilor sau de plecarea soţiei în Germania, ca şi de căsătoria Otiliei şi vrea cu ardoare să cânte la pian. „Ah! dacă aş avea un pian, exclamă el deznădăjduit”.

Ioan Vestimie simte că-şi pierde memoria, simte puternice bătăi de inimă înainte de a trece în altă dimensiune, nu conştientizează ce i s-a întâmplat, e nedumerit de purtarea celor rămaşi în viaţă, simte dorinţa puternică de a cânta,

ca si Gavrilescu.

Deosebirea principală dintre cele două scrieri constă în faptul că Eminescu pune accentul pe ceremonialul înmormântării, în timp ce Eliade descrie drama existenţială a unui personaj care pleacă nemântuit în cealaltă lume, din cauza neîmplinirii lui în plan spiritual, fiindcă nu devenise un mare pianist, dar şi în plan afectiv, fiindcă părăsise femeia pe care o iubea.Spre sfârşitul povestirii, pe Vestimie îl aşteaptă iubita care „a aflat”, cu o trăsură, ca să meargă împreună la bal. Tot o trăsură, de astă dată, plină cu coroane de flori şi situată în preajma unei biserici, îl aşteaptă şi pe Gavrilescu, dar condusă de un birjar. La ambii scriitori, trăsura apare ca vehicul mitic.

În „La ţigănci” , cititorii sunt avizaţi de trecerea personajului într-un univers paralel prin expresii ce ţin de relaţia text-subtext: „Atunci să ştii că iar a stat ceasul”, „Să nu bei prea multă cafea”, „Ţi-a trimis baba cafea”, „Ţi-a trimis baba dulceaţă”, „S-o bei încet”, „Râdeam că ne-ai spus domnişoare, vorbi una dintre ele, şi aici suntem la ţigănci”,„Dacă ai fi băut din pahar… (şi nu din cană n.n.), „Râdeam că ţi-a fost frică…”, „De aceea ţi-a fost atât de sete…” La o citire atentă, avizată, cititorul îşi dă seama că setea de cafea şi de dulceaţă semnifică setea de trecut, iar lăcomia şi nerăbdarea cu care bea apă, aviditatea cu care îşi amintea de trecut, imposibilitatea personajului de a se desprinde de viaţa terestră, frica inconştientă în faţa sacrului, pe care îl bănuia doar, în faţa căruia trebuia să dea socoteală de evoluţia lui spirituală în viaţa terestră. Vocea celor trei „fete” e „ca un şuierat” şi îi ajunge lui Gavrilescu la ureche „de foarte departe”, ceea ce înseamnă că „fetele” existau doar ca spirit şi erau tinere, fiindcă nu erau atinse de timp. S-ar putea da multe alte exemple, dar ne-am propus doar o comparaţie a celor două proze, spre a se vedea asemănarea lor, nu un comentariu al nuvelei eliadeşti.

La Eminescu, lucrurile sunt ceva mai clare, în sensul că Ioan Vestimie nu este văzut şi nu poate vorbi decât cu prinţesa pe care o iubea în secret, în timpul vieţii. La cafenea, nu este văzut decât de cei palizi la faţă şi cu ochii adânciţi în orbite, care păreau să-l compătimească şi de care se simţea mult mai atras, fără să-şi poată explica de ce. Faptul că prinţesa promite să se gândească la el tot timpul cât va sta la bal, ne demonstrează că pentru ea, Vestimie exista doar în gândul, în inima ei şi aceasta era o stare pe care el i-o inoculase fără ca ea să ştie.

Ceremonialul înmormântării, specific lumii terestre, care apare în scurta povestire eminesciană, este înlocuit cu o adevărată istorie a civilizaţiilor, reprezentate de cele trei „fete”, alese de Gavrilescu, grecoaica, ovreica, ţiganca, şi ceva mai târziu apare şi cea de a patra, nemţoaica, în persoana lui Hildegar, iubita părăsită în tinereţe. Dansul lui Gavrilescu printre paravane care se apropiau sau se depărtau sugerează imposibilitatea lui de a se desprinde de viaţa terestră.

În urma unei asemenea analize comparative, ajungem la concluzia că o adevărată sinteză de tehnici şi motive literare eminesciene apare în proza fantastică a lui Mircea Eliade.

OLGA ALEXANDRA DIACONU