MONITOR CULTURAL * on-line

~Adrian Botez: „Cine suntem“

În ultimii ani, cultura română, atât de debilă şi dezorientată, până la năuceală sau abulie/frigiditate spirituală, fie a refuzat cartea, „din principiu” (dacă avem telenovele, şi pe ecran, şi în realitatea socio-politică, la ce mai e bună cartea?!) – fie a avut nevoie de un soi de „viagra cultural-spirituală”: critica sub formă de „reclamă”…ca la „oale roşi”…

Ei bine, pentru prima oară, după 1989, apare, în România, o carte care depăşeşte, de departe, prin conţinutul energic şi bine clădit conceptual, orice potenţial de miorlăială şi scremătură de „critică reclamatistică”…Nicio reclamă comercială n-ar fi în stare să se apropie, fie şi vag, de „flash”-urile orbitoare de idei, ale cărţii. Este printre extrem de puţinele cărţi postdecembriste, în conţinutul ideatic al căreia autorul ei crede fără nicio rezervă, dar şi fără preţiozităţi ori sclifoseli „de rating”: Dan Puric rosteşte, aproape că …răsteşte vorbele, de parcă ar vrea să re-ritmeze paşii şi bătăile inimii unei largi mulţimi umane, de mult dezobişnuită cu mersul normal, cu sistolă-diastolă normale…Din pricini de continuă ţopăială acefală.

Cartea începe printr-o Recomandare şi printr-un Îndemn al părintelui-cărturar Iustin Pârvu: Urmaţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege – după care urmează, pe post de Prefaţă, rândurile lui Dan Ciachir: Dan Puric, un apologet ortodox – iar la finalul cărţii, Gheorghe Ceauşu schiţează o Postfaţă: Dan Puric, un foc nestins. Recunoaştem, cu umilinţă creştină, că n-am citit aceste adaosuri, decât după ce ne-a durut inima de dorul după conţinutul/cartea deja parcurs/ă…

Între Îndemnul ieromonahic şi Postfaţă, se întind zece capitole (un amestec de interviuri şi de reflecţii în singurătate, dar o singurătate în TOTALĂ comuniune cu Duhul Neamului Românesc – ale genialului „mim” român, aflat în plină pantomimare, de mare expresivitate şi de maximă urgenţă, întru Rezumare Revelatorie a Fiinţei Spiritual-Ortodoxe Româneşti ): Mătur poteca spre Biserică; Dragostea, mai presus de artă; Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei; Zodia supravieţuirii; Demnitate creştină; Cauză şi efect; Cele trei priviri; Zece leproşi; Cine suntem; Lumină de om şi de neam românesc.

Cum grăieşte Dan Puric? Bine, adică într-un răspăr cutezător, bătăios (stil rezolutiv, precum cel parabolico-evanghelic – cu fascinante paradoxuri), precum se şi cade unui autentic creştin, faţă de tot ce este fariseic, ascuns sub necinste şi iresponsabilitate/non-demnitate. Precum Ilie Cleopa sau Petre Ţuţea. Precum însuşi Modelul Logos-ului Umano-Divin, în „tranşeele” din faţa Templului din Ierusalim – MÂNTUITORUL HRISTOS. Răspărul nu aparţine lui Gică Contra – ci Luminatului şi, la rândul său, Luminătorului/Călăuză întru Drumul spre ORTODOXIE, spre Lumina Lui Dumnezeu/Grădina Maicii Domnului – spre SINGURUL REPER STABIL (după expresia consacrată a lui Crainic, „puncte cardinale în haos”).

Despre ce vorbeşte Dan Puric (recunoscut ca ucenic al maestrului iniţiator, ieromonahul/”părintele” Atanasie), în cartea de faţă? Despre tot ceea ce noi nu mai îndrăznim, sau nu mai suntem în stare să rostim, clar şi răspicat, ci doar bâlbâim şi bâjbâim: despre NECESITATEA EXISTENŢEI DEMNE CA NEAM, despre LEGEA ORTODOXĂ, CA FIBRĂ A NEAMULUI ROMÂNESC, despre IUBIRE ŞI TRĂDARE-NERECUNOŞTINŢĂ, despre NEMERNICIE ŞI SFINŢENIE…Despre toate colţurile extreme ale Fiinţei noastre de Neam, colţuri de care a început să ne fie frică (paradoxal, parcă mai mult după „revoluţie”…), pentru că le bănuim a fi nu colţuri ale închiderii domestice (cât de meschin-filistin-comode…!), ci Noul Orizont, Noua Lumină, pe care Hristos ne-o oferă, de două milenii încoace, iar noi tot punem mâna la ochi, chiar cu ură (ascunsă mai bine sau mai prost…) faţă de Luminător, precum sclavii din peştera platoniciană, puşi în relaţie cu Ideile Dumnezeieşti…

Iată, spre exemplu (într-un interviu luat de Robert Turcescu), când toţi politrucii din România şi Europa dau ochii peste cap, la auzul vocabulelor „Uniunea Europeană” (de parcă ar rosti o mantră sacră, impenetrabilă şi, deci, indiscutabilă…) – Dan Puric (auto)interoghează formal, de fapt dă pe faţă revolta faţă de trădare şi de trădătorii intereselor naţionale, ale unei Europe a Popoarelor, iar nu a Birocraţiei Atotstăpânitoare – şi inversează spre normalitate DEMNĂ imperativul fiinţial de Neam Românesc: „Noi de ce nu putem propune proiectul României pentru Comunitatea Europeană? Proiectul acestei ţări! Nu vedeţi că politicienii români dau tot timpul extemporal? Scriu tot timpul, mai copiază, mai suflă unul, dar sunt tot timpul la lecţie şi cu lecţia neînvăţată”(Zodia supravieţuirii, p. 49).

Iată şi discuţia, foarte pragmatic-aplicată, în legătură cu teribilul păcat („hidoşenie”) al nerecunoştinţei „celorlalţi nouă leproşi” – şi despre cel de-al zecelea, RECUNOSCĂTORUL („Recunoştinţa, de fapt, este tot o rugăciune, de mulţumire”) – CREDINCIOSUL SMERIT, deci SINGUR VĂZĂTOR DE LUMINĂ (mereu în antiteză spirituală cu „orbiţii necredinţei”) – cel care nu era de neam iudeu – dar nerecunoştinţa fiind tradusă şi ca trădare a Adevărului/Hristos (deci, auto-falsificare a esenţei omului…): Am auzit, la un moment dat, că un sovietic, pe vremea ocupaţiei ruseşti, când a văzut câtă trădare, cât oportunism, a zis:<< N-avem noi atâtea topoare, câte cozi de topor aveţi voi în România>>. Şi, peste timp, eu vin şi spun sovieticului:<< N-aveţi voi în Rusia atâtea mânăstiri şi biserici, câţi sfinţi vă putem da noi!>> (…) Când ţara a fost invadată de lepra comunistă (şi este încă invadată), câţiva, o mână de oameni, s-au întors să-I mulţumească lu Dumnezeu. Acei samarineni s-au dus în munţi, să lupte cu arma, sau au fost trimişi în închisori. Au spart zidul închisorii prin rugăciune. Şi astfel este posibil ca eu, în anul 2008, să aflu şi să vorbesc despre Valeriu Gafencu, care a fost un tânăr de 33 de ani, student la drept, şi care a murit pentru că şi-a iubit prea mult ţara.

Aţi fost vreodată la Aiud, să vedeţi cum se înalţă blocurile socialiste, peste oasele martirilor noştri? Ce forţă a fost din partea părintelui Iustin Pârvu şi a foştilor deţinuţi politici, să facă un monument! Monumentul este mic, e o capelă. În capelă este un Monah din Petru Vodă, nu este cineva de la guvernul României(…). Omul îngroapă, Dumnezeu dezgroapă(…) Orbirea aceasta este acum în noi, în poporul român. Nu ne vedem ortodoxia, nu ne vedem credinţa izbăvitoare”(Zece leproşi, p. 138).

Perfect adevărat, tot ce spune, sublim exprimat şi demn răspicat, Dan Puric. Şi cu multă luciditate numeşte şi pericolul de-spiritualizării lumii, în actualitate. Atâta doar că accentele anti-spiritualismului, aproape toate, sunt puse pe comunism (cu, parcă, oarece discretă rusofobie…) – şi prea puţine pe vinile sistemului aşa-zis „liberalo-democratic”, capitalist…Nu se scot în evidenţă rădăcinile comune ale tuturor ideologiilor lumii…(comunismul şi liberalismul sugând, ambele, la „ţâţa” Revoluţiei Franceze Masonice şi Regicide). Satana este Marele Ideolog, din aceleaşi motive pentru care Dennis de Rougemont îl numea şi… Marele Iluzionist: orice teorie umană are în ea otrava interesului egoist…Prea multă vorbă, prea otrăvită faptă! Numai Dumnezeu n-a făcut/făurit nicio idelogie – ci IDEI VEŞNICE! A făcut, efectiv şi fără putinţă de tăgadă – Lumea şi Omul – LOGOS-UL COSMIC. Şi aici, Dan Puric rosteşte, din nou, Adevărul: „A discuta, deci, taina – este un demers nefiresc: <<În cetatea în care se vorbeşte despre virtute înseamnă că virtutea nu există>>, spunea Lao Tse” (Cine suntem, p. 146). Şi, chiar: cine suntem, în această lume a tuturor confuziilor, lucrări recente ale Marelui Iluzionist? În primul rând, suntem o taină sfântă: „Occidentul are probleme, iar Răsăritul, taine” – spune filosoful francez Gabriel Marcel, citat chiar cu această memorabilă frază, de Dan Puric. Dar Dan Puric îl citează şi pe românul genial, Pârvan, comentându-l inspirat: „ Şi dacă <<a fi conştient de procesul istoric pe care-l parcurgi este o legitimitate către civilizaţie>> – în aceeaşi măsură ar trebui să fim conştienţi că identitatea unui om nu se legitimează numai în vizibilul istoric, ci este plină de necunoscute, până la frontiera incognoscibilului, şi că ea creează o nouă perspectivă asupra lumii, o altă cale de abordare şi un salt, nu către evoluţia speciei, ci către desăvârşirea ei” (Ibidem). Da, noi, românii, ar trebui să înţelegem ceea ce atât de profund şi simplu (caracteristicile genialităţii…) a spus Simion Mehedinţi: „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”. Şi ne bucurăm că Dan Puric îl scutură de praful teribil de nedreptei (poate chiar premeditatei…) uitări, pe voievodul autentic (şi unic moralist creştin, în Europa Renaşterii Nebuniei: Neagoe Basarab – între cartea sa de pedagogie domnească (Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie) – şi Il Principe a lui Machiavelli „ se ridică o prăpastie de netrecut”. Este chiar prăpastia care separă, mai ales azi, non-identitatea (întru criză de moarte!) a Occidentului, de identitatea, cu atâtea pătimitoare, ostenitoare, repetitive (sisific) şi martirice lupte ţinută, a Răsăritului…”După atâta pătimire, poporul acesta are o tristeţe hristică. Căci tristeţea hristică nu e deznădejde, este doar suspinul lui Dumnezeu, privind către omul căzut. Statutul fiinţial al românului ca tristeţe ontologică nu-l paralizează pe acesta în credinţa sa, ci din contră, paradoxal, îl întăreşte. Căci adevărata nădejde creştină nu înseamnă suspendarea necazului prin aşteptarea optimistă, ci folosirea acesteia, a suferinţei, ca poartă ce-l duce spre pragul mântuirii. Felul acesta de a fi al românului adevărat a spart zidurile închisorilor comuniste, a spulberat piatra uitării ce se aşezase pe memoria cinstită a acestui neam”(Cine suntem, p. 150).

Deci, cine suntem noi, românii? Suntem Poporul Rugăciunii, Poporul Martirilor, Poporul LA EL ACASĂ… – iar nu Poporul Socotirii Demonice…: Zborul acesta s-a numit rugă. Îngerul care ducea ruga la Dumnezeu nu putea fi văzut de paznicii închisorii, şi numai astfel Aseară Iisus a venit în celulă nu a mai fost doar un vers de Radu Gyr, ci o realitate, a cărei forţă s-a concretizat în curajul şi în seninătatea de martiri creştini, în plin secol XX, undeva, într-o ţară din estul Europei (…)<<Obsesia măsurătorii, în ştiinţele exacte (această extracţie a sensibilului din om are drept consecinţă faptul că legile vieţii devin cele ale unei realităţi străine, o realitate oarbă, care nu simte, care nu gândeşte, care n-are nicio legătură cu cea a vieţii noastre>> – spune Michel Henry. Marea deturnare de la umanismul teocentric la cel antropocentric (…) a adus cu sine nesocotoirea valorilor transcendentale.(Cine suntem, p. 153-155). Neamul, azi, este în pericol, pentru că “este aşternut în veşnicie, ca chip al lui Dumnezeu(…) Neamul are nevoie de spaţiu sufletesc. Acest spaţiu sufletesc este locul unde Dumnezeu a sădit neamul. (…) Astăzi, pericolul dispariţiei neamului este mai mare ca oricând. Astăzi se anesteziază suflete, nu se mai chinuie; se adorm, nu se mai torturează. Se cumpără, nu se mai vând; se încurajează spre nicăieri, nu mai sunt silite să se dezică. Iar în inimile schilodite, neamul nu va mai avea ţara. Ţara neamului este inima neîntinată ce priveşte spre Dumnezeu(…) Identitatea înseamnă memoria inimii, nu memorie resentimentară, ci ceea ce inima nun e-a lăsat să dăm uitării” (Idem, p. 163).

Deci, cine suntem? Mai curând, în ce condiţii SUNTEM…Putem fi Neamul lui Dumnezeu-Starea Supremă de Fiinţare (“Eu sunt cel ce sunt”), dar putem şi dispărea, dacă…Dacă nu ne re-întrupăm în Hristos, întru Misiunea nostră divină/hristică: “Memoria, ca re-îndrăgostire de poporul român, ca eliberarea noastră din iadul uitării şi ca re-întrupare a neamului întru Hristos!”(Idem, p. 165) .

Deci, Cine suntem depinde de cum suntem. Iar ca să ştim cum să fim, avem nevoie de Dreapta Credinţă în Hristos/ORTODOXIA: “- Părinte Atanasie, cum trebuie să vorbim cu cei care nu ne respectă credinţa, neamul, dragostea de ţară? – Acestora, Dan Puric, li se spune: MARŞ!” (Idem, p. 142). Deci, a fi român înseamnă a fi creştin AUTENTIC credincios, întru toate valorile puse în noi (Neam şi Patrie şi Lege/Credinţă, deopotrivă!) de Dumnezeu. Deci, duşmanii pot veni nu doar dinafară, ci, mai cu seamă, dinlăuntrul nostru, din Necredinţa care NE NEAGĂ FIINŢA!!!

Orice spune Dan Puric, în această cu totul specială carte, este memorabil – chiar şi atunci când, deseori, este discutabil. Dacă nu ar fi de discutat, atunci la ce să se mai scrie cărţi?! Din acest punct de vedere, Dan Puric, prin ceea ce a avut generozitatea să ne ofere, sub titlul de Cine suntem a scris cea mai eficientă carte, din ultimii 10 ani. Efectele ei, însă, presupun un grad oarecare de FIINŢARE ÎNTRU DUH a cititorilor/folositorilor ei…Deci, morţii întru Duh (o, cât de mulţi, azi, şi în anii ce vin…!), evident, nu se vor putea împărtăşi/folosi din ea.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

Anunțuri

2 răspunsuri to “~Adrian Botez: „Cine suntem“”

  1. Anonim said

    Excelent comentariu, excelenta carte. Am avut ocazia sa-l ascult pe autor chiar in aceasta seara. Sclipitor! Doamne ajuta!
    Cornel Galben

  2. CIPRIAN said

    Nu sunt din Bucuresti si mi-ar fi de mare ajutor sa stiu editura care a scos la lumina cartea, sa pot da mai usor de ea. Sau poate imi recomanda cineva o librarie unde este spre vanzare, ca imi fac eu drum pe-acolo.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s