MONITOR CULTURAL * on-line

~Adrian Botez: „Eminescu cel adevărat“

SFINŢI MILITARI, GENII PROTECTOARE DE NEAM, MUCENICI ŞI MARTIRI AI CREDINŢEI: MIHAI EMINESCU(1850-1889)

Evident, nu e în intenţia noastră şi nici nu ne dorim  a avea vreo şansă minimă, de a schimba, total, viziunea românilor asupra geniului POETIC al românilor – MIHAI EMINESCU (de la a cărui moarte fizică se împlinesc, la 15 iunie 2009, 120 de ani) – dar vrem s-o completăm, spre Adevăr: nu a fost “nebun”, decât prin “decret” masonic, n-a fost “sifilitic”[1], nici “paralizat general”, cum sună aceleaşi “decretări” masonice de “asasinare civilă” a lui Eminescu… A scris (genial, cum altfel?), până-n ultima clipă (atât poezie, cât şi jurnalistică fierbinte, de atitudine!). Dar, aproape până-n ultima clipă a vieţii sale terestre,   “a fost bătut cu funia udă (precum Hristos la curtea lui Pilat…), pentru…a-l <<calma>>”…!!! (cf. reţeaua culturală) .  Suntem în deplin dezacord cu mercenari culturali, de tipul lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ori Horia Roman Patapievici (revista noastră, Contraatac, care, la primul ei număr, de exact acum 10 ani,  s-a numit MANIFESTUL EMINESCU,  a apărut TOCMAI ca reacţie/”contraatac”,  faţă de infamia/blasfemia comisă, în 1999, de Dilema lui Adrian Pleşu!), care, prin instigarea la iconoclastie, nu reuşesc decât să “întărâte”, întru deplină fiinţare, miturile româneşti, printre care cel eminescian ocupă un loc de frunte (aici, nu vom pierde vreme şi hârtie, cu oligofreni isteroizi, de tipul consilierului prezidenţial Cristi Preda…!)[2] –  şi suntem în deplin acord atât cu, să zicem, Rosa del Conte, care, în Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Buc., 1990, pp. 385-386, afirmă, cu referire directă la Eminescu: “Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii ce se arată, sclipindu-şi lumina, în mintea opacă şi întunecată a oamenilor, cărora adevărul li se comunică într-o tradiţie discontinuă ce cunoaşte întreruperi, eclipse. Aceşti deşteptători, aceşti revelatori ai unui adevăr pe care ei îl încredinţează unei lumi impermeabile la lumina lor, apar în istorie, se inserează în ea, dar nu se prelungesc în ea, nu îi modifică în chip substanţial, radical, direcţia şi sensul. Totuşi, nici ei nu se identifică cu Absolutul, care este ABSOLUT transcendent” – dar, în primul rând, cu apostolul eminescian, Perpessicius, care dă smerită mărturie, în articolul Cultul lui Eminescu (din vol. Eminesciana, Junimea, Iaşi, 1983, p. 574) : “Cei ce gândesc astfel (având reticenţe asupra cultului lui Eminescu), fac o îndoită eroare. Întâi, că nu iau seama la exemplele altor literature şi mai vechi şi mai aşezate decât a noastră, unde cultul marilor creatori naţionali, ba chiar universali, nu cunoaşte răgaz şi unde se poate vorbi de întregi biblioteci, închinate nu numai marilor genii, dar şi încă celor de al doilea raft. Şi greşesc, după aceea, pentru că nu sunt încă pătrunşi de vastitatea operei eminesciene şi de culmile la care s-a ridicat, în atât de scurta lui viaţă, cel mai desăvârşit dintre creatorii noştri”.

Însă nici nu putem eluda adevărul istorico-sacral al românilor, întru care, după 1989, au început a da tot mai viguros mărturie atât erudiţi, precum N. Georgescu (A doua viaţa a lui Eminescu, Cercul strâmt, Boala şi moartea lui Eminescu), Theodor Codreanu (Eminescu – drama sacrificării), Ion Spânu (Asasinarea lui Eminescu) – cât şi ziarişti de onestitate spirituală, precum George Roncea şi Victor Roncea… – sau, mărturisitori întru Adevăr, cu aplecare spre expertize ştiinţific-medicale, precum Ovidiu Vuia (Misterul morţii lui Eminescu)  sau Vladimir Beliş, fostul director al Institutului de Medicină Legală…

Voim a se şti, şi prin verbul nostru scris, precum că Eminescu a fost, precum geniile protectoare ale sacralităţii  CETĂŢII, din antichitatea eroică, de semizei (Eschil, participant la epopeile de la Maraton şi Salamina, sau Socrate, cel luptând cu avânt semi-zeiesc, cu neîntrecută bravură, în Potidea, Delion şi Amphipolis, amândoi având în suflet, ca scop al luptei lor, icoana Cetăţii Sfinte a Athenei… – care icoană, faţă de ultimul, s-a arătat extrem de nerecunoscătoare…!) – nu doar un devot al muzelor, ci, înainte de orice, un iubitor, până la mucenicie/martiriu, al CETĂŢII – adică, în lumea modernă: al României şi al Neamului Românesc.

Ca urmare, dăm mărturie că Eminescu a luptat “şi cu spiritual, şi cu spada”  (“Militat spiritu, militat gladio”…!), pentru Cetatea Română!  Şi a crezut NEABĂTUT ÎN SFINŢENIA CAUZEI PATRIEI-MOCŞĂ-MOŞIE”/NEAMULUI SALE/SĂU!!! Din păcate, trebuie să recunoaştem că oamenii CETĂŢII au fost la fel de nerecunoscători cu semi-zeul Eminescu, pe cât au fost cu semi-zeul Socrate…Şi unul, şi altul, au căzut victimă nu săbiei, pe câmpul unei lupte “pe faţă”, cavalereşti – ci victime ale unor cabale oribile şi ale unor trădări incredibil de extinse, precum pecinginea! Lui Eminescu nu i-a rămas, deplin credincios, dintre prieteni, decât sufletistul ţăran, rafinat iniţiat, povestaş genial, Ion Creangă…poate s-o socotim pocăită, acum, şi pe Veronica Micle (care-l trădase anterior, cu Caragiale…) …în schimb, bucovinenii lui, Chibici-Râvneanu, fraţii Ioniţă şi Vasile Bumbac etc. nu numai că se dezic, ca Petru de Hristos, de Crezul Ardealului, precum şi de Apostolul  Credinţei – AMINUL-EMINESCU – ci nu ştiu cum să trădeze mai cu zel, ca Iuda, atât Crezul, cât şi pe Sacerdotul Credinţei : “Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.” (cf. reţeaua literară).

…De fapt, ce se întâmplase, în (şi în jurul) acel (ui) an blestemat, 1883, anul decretării “morţii civile” a lui Mihai Eminescu (nu doar “capturat” de poliţiile secrete austro-româneşti, ci şi interzicându-i-se dreptul de “viaţă auctorială” – DREPTUL LA SEMNĂTURĂ/PUBLICARE![3])– şi, mai ales, în jurul zilei arestării, de către poliţia secretă ( o “combinată” austro-română…)?  Multe…În primul rând, se pregătea, la Viena şi Bucureşti, un Tratat secret, prin care România trebuia să “uite”, pentru vecie, Ardealul[4] – despre care Eminescu simţea clar că este “inima României”: “Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi Zamfir C.. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.” (cf. reţeaua literară).

…Dacă subsemnatul, autorul editorialului, precum şi erudiţii mărturisitori, am putea fi acuzaţi de “deviere mentală” ori “complotită”…– apoi, ditamai Imperiul, cu tot cu serviciile sale secrete, nu pot fi supuşi la acelaşi soi de termeni imbecili, precum  “deviere mentală” şi “complotită”: “pe coada” lui Eminescu (socotit PERICOLUL NR. 1, la nivel de Imperiu austro-ungar! – fusese pusă o întreagă reţea de spionaj austriacă, “ghidată”, în plin Bucureşti, de la Viena! – şi condusă de câtumai baronul: Van Mayr…: “La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi. Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în  mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

…Fireşte, nouă, celor învăţaţi de şcoala aproximativă, ba chiar parşivă, a ultimului veac, precum şi de profesorii, uneori laşi, dar, de cele mai multe dăţi,  ignoranţi (dar, la rândul lor, poate nevinovaţi de ignoranţă, ci doar de lene intelectuală/tembelism![5] – pentru că secretul crimei/răstignirii Aminului a fost păstrat sub şantaje cumplite şi prin expulzări şi asasinate exemplare! – …a se vedea cazul inginerului de drumuri şi poduri, Nicolae Făgărăşanu, cel tăiat de roţile unui “tren providenţial”, spre-o pildă… – cf. N.Georgescu, op. cit., p. 43[6]) – ne este cu totul peste mână să ni-l închipuim pe visătorul cu ochii mari, trăgând cu puşca…şi instruindu-i şi pe alţii, mii multe, s-o facă…! Dar Adevărul ne spune că patria ţi-o aperi din toate puterile pe care le-a sădit Dumnezeu în tine: cu “pana” muiată în foc şi amar, a Scrisorii III, partea a II-a, sau a Doinei scrâşnite, printre blesteme şi fulgere – sau în articole incendiare de ziar, documentate cu o acribie incredibilă! – …dar, când cuvântul nu mai este ascultat, ba chiar îţi este dispreţuit, iar patria, vorba revoluţionarului Danton, “este în primejdie” – păi, pui mâna pe armă, aşa cum au făcut-o voievozii şi “crăişorii” acestui Neam!: faţă de patrie nu există scuze, dacă şi când o trădezi – pentru că ea este darul de lumină şi de mântuire al Lui Dumnezeu!

…Eminescu ne-a fost trimis de Ceruri, Eminescu a fost pogorât de Arhanghelul Duhului/MIKÄEL, precum s-a fost pogorât Hristosul, în mijlocul iudeilor celor ce nu L-au recunoscut nici măcar prin minuni!…nici măcar prin SUPREMA MINUNE, cea a Învierii…În economia divină, însă, până şi Iuda are rost, în Drumul spre Golgota Mântuirii noastre (de aceea îi şi zice Iisus, Cel din Evanghelia ioanică: “Du-te şi fă mai repede ce ai de făcut!”), de aceea, nu ne miră câţi diavoli au roit în jurul lui: “Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. <<O organizare între români>>, scria el. <<Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emancipare economică şi intelectuală a întregului popor românesc>>.[7] Da, a face Dacia Mare (chiar mai mult decât România Mare…) este un scop atât de sfânt pentru români, încât numai Mihai Viteazul ori Crăişorul Horia au mai putut să viseze şi să-şi pună visul pe firul tăişului spadei…Dar, fireşte, Diavolul te va umple de bale, ca măcar să te spurce, dacă nu-ţi poate opri lucrarea cerească: “nebunul”, “sifiliticul”… – şi asta pentru dezvăluirea afacerii “regale”( “afacerea Stroussberg”, cu căile ferate…), pentru  dezvăluirea “cârpelilor” liberale, cu “steagul Domnului Tudor”: “Ţin’te pânză, să nu te rupi!” … – PENTRU TRĂDAREA (LA ORDIN EUROPEANO-MASONIC…) A DUHULUI ROMÂNIEI!!! Deh, orice martir îşi asumă, în primul rand,  cununa de spini a martirajului, altfel n-ar exista martiri… – or, românii cei mult prea modeşrti şi prostiţi au cei mai mulţi martiri, din toată Europa creştină!

…Deci, nu ne miră nici trădarea cumplită a lui Caragiale ori Maiorescu (poate şi a lui Slavici, prin soţia lui Slavici, Ecaterina Szöke Magyarosy…), Caragiale făcând-o pe agentul de legătură între “Cartierul General Masonic” al lui Maiorescu  – şi Baia Mitraşevschi, unde Eminescu era “preparat” pentru arestare de către Grigore Ventura… – nici parolele/formulele criminale masonice, la adresa Aminului: “Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, a lui P.P.Carp, sau “Azvârliţi-l peste bord pe Eminescu” (a cărei paternitate s-ar putea să-i aparţină lui “metru Ghiţă de la Sinaia”…[8])…: “Neavand incredere in conservatori (masonii P.P.Carp si Titu Maiorescu) si mai ales in liberali (I.C.Bratianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticand atitudinea inoportuna a celor de la conducere. In primavara anului 1888, Eminescu se intoarce la Bucuresti influentat de Veronica Micle si mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, facandu-l pentru o clipa pe Guna Vernescu sa demisioneze. Desi aceste articole sunt anonime, se afla totusi ca e in joc pana lui Eminescu, acesta fiind cautat si internat iarasi la sanatoriu. Urmeaza apoi interviul prezentat la inceputul capitolului, luat bineinteles de catre un maestru in Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca “metru Ghita”, aceasta fiind ultima tragicomedie pusa la cale de catre masoni lui Eminescu (in timpul vietii)”(cf. reţeaua literară)..


Aşa cum Lui Hristos nu ne mai miră (cel mult ne revoltă şi ne face, pe moment,  neîncrezători în potenţialul soteriologioc al speţei umane…) că i s-a strigat, la Gavafta, de către leproşii spălaţi, de orbii luminaţi, de toţi schilozii/schilodiţii Duhului, schilodire prin “mintea mincinoasă”, luciferizată şi laşă şi trădătoare de binefacere : “Să se răstignească Hristosul!”

…Răstignirea lui Eminescu-AMINUL MÂNTUITOR ŞI PROTECTOR DE NEAM a culminat, pe Golgota mizeriei umane, cu …Deşteaptă-te, române!”, ca un fel de hristic  “Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!”), atunci când, pe lângă otrava saturnismului mercurial, “oferită” de “medicul” ( – ???!!! – “comandat-teleghidat” de “metru Ghiţă de la Sinaia”…), Isaac din Botoşani, a avut parte şi de pietroiul în cap, zvârlit de ciudatul mason Petrache Poenaru (scriitor? actor? profesor?):  “La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand <<DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!!>>. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul <<Boala si moartea lui Mihai Eminescu>>: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti <<DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!>>(…) Si a inceput sa cante <<DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!>>, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: <<…Asta m-a omorat!>>.” (cf. Victor Roncea – Războiul  nevăzut al lui Eminescu).

…Ce putem să mai zicem despre orbii care-au dat cu piatra, care-au insinuat, parşiv, otrava, în trupul Hristosului Neamului Românesc,  atunci –  …dar şi uitarea, în “trupul” cărţilor şi manualelor de azi?! Doar vorbele Aminului mai contează:

“ (…) Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,


Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt


Într-un mod fatal legate de o mâna de pământ;


Toate micile mizerii unui suflet chinuit


Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Şi, când se vor sătura/plictisi de monotonul (pentru ei, fireşte, nu şi pentru mucenicul/martir…) spectacol al martirajului, “ei” vor da semnalul către călău (semnal convenit dinainte de începerea bachanalei criminale şi iresponsabile…dinaintea deşucherilor orgiasticei dezlănţuiri a demonilor sabatici) să curme suferinţele celui de pe Cruce…Numai că, pe Golgota, s-a folosit suliţa, pe când în cazul lui Socrate şi al Aminului – otrava…Orbii şi smintiţii de diavol! Ei nu-şi dau seama că abia mucenicia care i-a distrat atât de copios, este semnalul DIN  CERURI al începutului lucrării mistice, de deasupra şi de dedesubtul conştiinţei celor orbiţi de jocul dement al lumii, aflate  în mijloc de Sabat! Aminul a fost confirmat, ca Sfânt Militar, asemănător Arhanghelilor şi Sfântului Gheorghe, dar şi ca mucenic/martir, care prin Cununa Sa de Spini îşi pregăteşte de Revelaţie Neamul, deocamdată Neam aflat sub influenţa mahmurelii şi sub aparenţa idioţeniei de nevindecat…DE LA 28 IUNIE 1883, VEGHETORUL VEGHEAZĂ LA PLINIREA MISIUNII MIHAELICE, DE ÎNVIERE ÎNTRU DUH, A NEAMULUI SĂU ROMÂNESC…!!!

…VEGHEAZĂ SUB CHIP DE LUCEAFĂR DE DIMINEAŢĂ/SOARE MISTIC/”SOARE NEGRU”[9]…!!!

prof. dr. Adrian Botez

***


[1] – “Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa.Creierul sau, dupa autopsie (n.n. făcută de dr. G. Marinescu), s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat“ pe fereastra, in soare (n.n.: de unde îl “preia” o…pisică!!!). Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala”.(cf. George Damian, Director Programe, office@civicmedia.ro Civic Media Association, şi din Ziua, Marile dosare, luni, 21 ianuarie 2008).

[2] – „Neîntâmplător, Gh. Grig urcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu” – cf. reţeaua literară).

[3] – Ilarie Chendi, care a stat în gazdã pe strada Stirbei Vodã, nr.72, pe lângã Cismigiu, la aceeasi adresã pe care o avusese si Eminescu în anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum bãtrânele gazde, niste nemti, încep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, între altele, cã dupã moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, împachetând toatã sãrãcia rãmasã în urma lui, au umplut douã cufere cu cãrti si cu manuscrise si au plecat”.

[4] -„Litera secretă a tratatului – intuită, însă, de opinia publică a momentului (sunt numeroase dovezi în acest sens: discursuri parlamentare, articole de presă) – cerea amorţirea până la paralizie generală –ca să parafrazăm diagnosticul lui Eminescu – a vocii pentru Transilvania (…) Ardelenii nu mai pot fi sprijiniţi, în lupta lor, din Regatul România: tratatele internaţionale IMPUN această clauză” (cf. N.Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Europa Nova, Buc., 1994, p. 27). Nimic nou sub soare: azi, UE şi SUA, PRIN TRATATE SECRETE, impun României să  nu se amestece în tragedia Basarabiei şi Herţei şi Nordului Bucovinei…

[5] – “Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici „amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?(…) Astfel, Eminescu a fost scos din viata publicã între 1883 si 1889, anul asasinãrii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Ori, mãrturiile din acea perioadã ne aratã un Eminescu în plinã creatie, lucru care nu ar fi fost posibil dacã era nebun, cãci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artisticã din acea perioadã, însotitã de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sãnatãtii sale mentale ne aratã faptul cã Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrãvire.

Asasinarea lui Eminescu a continuat si continuã si în prezent prin trecerea sub tãcere a activitãtii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale nationaliste si antiiudeo-masonice. Continuã prin prezentarea sa în scoli în mod voit deformat, în ipostazã numai de poet genial, sãrac si fustangiu. Continuã si prin eliminarea din opera sa poeticã a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi versiunea adevãratã a poeziei Doina. Continuã prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei elite culturale române. Continuã prin atacurile tot mai nerusinate ale comunitãtii evreiesti din tarã si din afara granitelor.

Dar, cel mai mult continuã prin lipsa noastrã de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul românesc” – cf. Adevărul despre Eminescu, text alcãtuit de: Cezarina Bãrzoi şi Ionut Băiaş („Permanenţe” Nr.1-2 2005) – cf. http://www.fgmanu.net/cultura/eminescu.htm

[6] -„N. Făgărăşanu era un inginer de drumuri şi poduri, avusese o dură polemică scrisă cu o societate franţuzească de profil – şi va muri curând după apariţia acestei broşuri, în sensul meseriei sale: tăiat de roţile unui tren” (cf. N.Georgescu, op. cit., p. 43). Tot „metrul” (maître… – maestrul unei loje masonice) de la Sinaia comandase asasinatul…”accidental”… – acelaşi „metru” dă comanda şi în cazul Eminescu!!!

[7]N.Georgescu este de părere ca Eminescu a pus capăt jurnalisticii de tip masonic, înconjurată de secrete şi parole, modă care proliferase din perioada paşoptistă. Jurnalistica lui reda demnitatea proprietăţii cuvântului, cristalizând totodată o doctrina naţională modernă, capabilă să oblăduiască aducerea României la locul meritat în rândul marilor culturi şi civilizaţii europene.

Theodor Codreanu îl consideră pe Eminescu întemeietorul doctrinei naţionale moderne, doctrină care, din cauza “binevoitorilor”, nu a ajuns să marcheze politica românească. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)

[8] -…dar prima „uzitare” a formulei a fost făcută de însuşi regele Carol I – în legătură cu „neascultarea” clauzelor tratatului, de către bătrânul şef de partid, Lascăr Catargiu! (cf. N.Georgescu, op. cit., p. 29).

[9] -Mihai Coman, Sora Soarelui , Bucureşti, Ed. Albatros, 1983.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s