MONITOR CULTURAL * on-line

~A.I. Brumaru: „Umor critic, raţiune critică“

Încă de la primul volum al celor Zece duzini de hapuri ardelene (Braşov, 2004) scriam că Atila Socaciu e, astăzi, cel mai important autor român (dacă, din păcate, nu şi cel mai cunoscut) în specia, rară şi selectă, a foiletonului beletrist, în latură însă humoristo-satirică, aci prevalând prin urmare, în toate nuanţele, aspectele critice şi comediografice. La apariţia tomului patru al seriei (Editura Transilvania Expres, 2008), reiau cu unele schimbări, spre a-mi explicita judecata, câteva din consideraţiile generale inspirate atunci de scrierile autorului nostru, un cunoscut şi prestigios publicist, cine, dintre braşoveni, să nu-l regăsească încă în memorie, în paginile „Gazetei de Transilvania”, în actualitatea vie ?

E vorba, mai întâi, de humor: acesta este, aş zice, identic libertăţii, şi a avea, adică, humor este a avea  vocaţia întreagă a neatârnării. Humorul însă, la Atila Socaciu, nu e doar veselia aceea de toate zilele, amuzamentul gratuit, el poate fi aşadar şi o preocupare consistentă, precum aceea a moralistului (în sensul franţuzesc al termenului), pavăză la provocarea şi agresiunea insanităţii. Ne scoate, adică, de sub precarităţi ameninţătoare – cel mai adesea ale fiinţei morale -, întorcându-ne  la ingenuitatea originară. Cel puţin, iată, ne scutură: a-ţi conştientiza slăbicunile şi păcatele, a le comunica semenilor să nu însemneze (te poţi întreba deodată cu Atila Socaciu) şi o întredeschidere spre un orizont modificat, către o altă, încă optimistă încercare ? Humorul e, în alcătuirea sa normală, humor critic: o dimensiune, prin urmare a intelectului critic, a raţiunii polemice. Va îndemna, în chipul acesta, la refacerea traiectelor umane blocate, apoi la deschiderea ori redeschiderea de proiecte în viaţă. O critică totuşi indirectă, amendată de ironie, humorului, se înţelege, nestându-i bine severitatea, defel încruntarea ori arţagul. Un exemplu, în ordine, ni-l oferă cartea de faţă încă de la primele pagini, în chestiune fiind îmbogăţirile acelea enigmatice şi vanitoase ale tranzienţilor postdecembrişti de toată mâna: „…într-o asemenea ţinută aleasă ( ne pregăteşte scriitorul) îşi scaldă anatomia la soare splendida şi fudula ’Vila Stela’ de la şosea, pe un tăpşan, la o curbă lină, unde, reducând viteza…weekend-iştii îşi pot desfăta ochii în splendoarea micro-palatului înălţat de boiernaşul rural, spre fala şi desfătarea de mâine a drăgălaşei lui odrasle Stela – cea care-n aprilie va face, mititica, 6 anişori. (‚Unde-i vila asta, slăvite ? – întreabă cititorii, care-n lipsa limuzinelor se…wekened-uiesc acasă. Şi cine-i stăpânul şi de unde i-au curs miliardele ?!! Dragii noştri pedestraşi, dacă dumneavoastră o luaţi, cătinel, la picior, pe margine de carosabil, vă asigurăm că în mai toate aşezările bârsane, făgărăşene şi rupene veţi da cu ochii de viluţe sau viloaie, ca cea zugrăvită aici. Şi nu o să dobândiţi nimic folositor dacă veţi afla că proprietarii lor sunt – să zicem – achizitori de animale, samsari, pădurari, morari, primari, vice sau cârciumari. În economia de piaţă nu-i frumos, nu-i elegant să pizmuim pe cei cu cheag. Că – teoretic – orice sărăntoc poate ajunge barosan. Omul a adunat, a greblat, cât a apucat, şi s-a ajuns. Cu iuţeala lui de mână şi nebăgarea de seamă a căscaţilor… – v. „Vila Stela” de la şosea).” Humorul, la Atila Socaciu e, prin urmare, critic; humor care somează sau sancţionează – mai blând ori, câteodată, cu acul ce ustură al satirei; un humor, ca să repet, ce condamnă şi ameliorează. Şi mai este ceva în cazul scrierilor („hapurilor”) lui Atila Socaciu. Menit, de regulă, demoliţiei, humorul lasă totuşi, la autorul braşovean, un loc destul de întins delectării – o destindere, să spunem, ca despovărarea de după spovedanie, ca tihna mărturisirii. În cazul humorului lui Atila Socaciu posomoreala e, astfel, efemeră, aci comedia fraternizează frecvent cu desfătarea. Iată, de pildă, din aceste Eroticale bătrâneşti, un fragment dintr-un dialog purtat de, cum le spune autorul, doi-trei „crai în retragere”: „Cum zic (…), cumpăr o gazetă, intru într-o berărie şi, printre sorbituri, îmi sare în ochi un anunţ dintr-un chenăraş de la ‚Mica publicitate’, cu următorul text apetisant: ’Tinere sexy oferim clipe de neuitat domnilor generoşi’. – Pe ele, Chipăruţ ! – Iau autobuzul şi-ntr-un ceas ajung pe Pantelimon, acasă la junele sexy. Erau două, faine şi fâşneţe, golaşele… – Cum, măi, erau dezbrăcate ? – Erau îmbrăcate, ciutele, dar din ţoalele amândurora nu s-ar fi putut croi două batiste. Dar nu mă întrerupeţi, că stricaţi tot…Cum zic, mă uit la noatine, se uită şi despănatele la mine, şi una întreabă: ‚Cu ce intenţii, tataie, la noi ?’  Eu, de colo: „Apoi, pârguitelor de pe Pantelimon, am venit să mă uit la voi, să-mi scald ochii în frumuseţi’. ‚Da eşti…generos, tataie ?’ – întreabă ailaltă. ‚Adică ?’ – fac ochii mari. ‚Cum stai cu…biştarii ? Aici nu ţine fără lovele !’. Le-am zis că stau cu finanţele tot atât de prost precum şi cu celelalte (…) – În ce stadiu te afli (sare mai încolo autorul n.n.), şogore Tufulete, cu baba din Bartolomeu ? – Situaţia se complică, Chipăruţule. Baba emite pretenţii absurde. – Ia vorbeşte-ne despre ele. – Săptămâna trecută, când am fost la ea, pe prima vedere, am crezut că mariajul e ca şi pe rol. M-o şi giugiulit, m-o şi mângâiat pe chelie, mi-o zis că-i place fasonu meu. Dar când să intrăm în detaliile mariajului, hop c-o picat în odaie părintele ei paroh, să-i citească bătrânul rugăciuni pentru împlinirea a nu ştiu ce dorinţi. – Apoi eu cred că ‚dorinţa’ babei poartă numele tău, Tufulete.” Sau, ca să mergem cu exemplele mai departe, ca în această piesă, Actualitatea zicalei ‚Neamţu şi dracu’, în care  notei destinse i se adaugă un accent uşor didacticist, acum în intenţia autorului nefiind nicidecum critica prin deriziune, dar, mai degrabă, pilduirea, ca să spun astfel, constructivă: „…Când oşteanul Dănilă s-a întors din Primul război mondial (am scris de mult despre întâmplare), a adus cu el de prin Galiţia o drăcovenie de tabacheră nemţească scornită Dumnezeu ştie de care Hans; când o deschidea omul, tabachera minune îi răsucea o ţigară şi i-o zvârlea oblu în gură, pentru pufăit. S-a îndrăgostit de tabacheră şi tânărul popă din sat, care, scoţând rotogoale de fum, o ţinea una cu ‚Neamţu şi dracu’. Eram şi eu un cârlan când, în al Doilea război mondial, au intrat motorizaţii nemţi în Hunedoara. Am văzut atunci primele tancuri nu pe roţi, ci pe şenile şi am strigat ‚Neamţu şi dracu’ (…)”. Povestea zicalei ajungând, în schiţa lui Atila Socaciu, la tăierea masivă a brazilor de Crăciun, unul dintre personaje constată: „ ‚Noroc cu neamţul (…). El a inventat doborâtul cu securea a brăduţilor, dar tot el a scornit mai apoi şi leacul contra prădăciunilor din codri’. ‚Care-i leacul, prietene ?’ – au întrebat ceilalţi. ‚Bradul sintetic, bătrânilor, tot atât de mândru ca cel doborât cu securea sau cu drujba. În Germania şi nu numai acolo, gata cu prădatul pădurilor, cine se-ncumetă să ia viaţa brăduţilor, la ţuhaus cu făptaşul !’ . ‚Neamţu şi dracu !’. ‚Noi, românii (…)’ . ‚Românul şi…’. ‚Şi mai ce ?’. ‚Românul şi paguba..’.

Am spus şi cu altă ocazie că schiţele lui Atila Socaciu sunt aidoma „mofturilor” (momentelor) caragialiene – mă rog, „mofturi” la alt meridian al duhului etnic, „hapuri” ardelene, cum le-a botezat farmacologic autorul. Precum inventatorului speciei  – maestrului absolut al „moftului”-, l-am numit pe I.L.Caragiale, şi autorului „hapurilor” i se cere ochi pătrunzător, capacitatea de a dezgropa semnificaţii  în amorfia cotidianului, abilitatea de a viza miezul vivant în inerţiile şi rutinele noastre. „Hapurile” lui Atila Socaciu vor evidenţia, de aceea, un caracterolog în stare a fixa şi sintetiza efectele în moravuri ale nesiguranţelor şi defectelor lăuntrice ale persoanei, scrierile sale în această ordine aşezându-se de pe acum, aşa cum am mai amintit, într-o fermecătoare suită de „moralităţi”. Dacă „hapurile” ar consuna, cum cred, cu „mofturile” caragialiene, nu e mai puţin adevărat că  între personajele lui Atila Socaciu se strecoară câteodată „miticii” – alţii, probabil, decât aceia balcanici ai marelui predecesor – sunt acum „miticii” ardeleni, lumile, se ştie, comunicând, de regulă, între ele, se contaminează şi, peste graniţele regionale, apar, iată, hibrizii. Despre cum se iveşte şi se constituie un „hap”, autorul a dat seama încă de la volumul I al seriei sale de scrieri (în bucata ce poartă cu sine o „ars poetica”, intitulată Cum se nasc fleacurile). „Miticii” săi vor fi, de aceea, aidoma – flecari, zeflemişti, de o debordantă sociabilitate, adepţi ai peroraţiei publice şi abundente; preocupările lor nu suferă, de obicei, amânare, ei pun patos în toate, sunt instabili din fire dar cred cu deciziune şi cinism neîndurător în „principii”. Ca „distinsul domn Gătej”, de exemplu, din Un domn atipic (a propos, să spunem, de  iminenta noatră campanie electorală ?):

„Iată că la o stilată croitorie de pe ‚Mureşenilor’ – ne pregăteşte autorul – îl întâlnim şi-l abordăm, cu condescendenţa de rigoare, pe distinsul domn Gătej, cel care bate a doua oară, cu insistenţă de invidiat, la măreaţa poartă a şi mai măreţului Palat al Parlamentului. Din motivele ce se vor evoca, distinsul candidat a pierdut mult la gramaj, aşa încât costumul croit în urmă cu 4 ani se cere ajustat. – La tentativa din 2000 am clacat – precizează domnia sa, oftând în cascade – şi asta din vina mea. Mi-am tipărit atunci nişte mini-afişe, care mi-au provocat macro-necazuri; dispăreau de pe panouri, aproape instantaneu, acoperite de marile busturi ale competitorilor cu experienţă. Acum, domnule, intru în campanie, cu un afişaj fără cusur (…). –Vă menţineţi tot…incolor politic, ca-n campania, pierdută, 2000 ? – Fireşte. Mă consider deasupra tuturor doctrinelor şi sunt, domnule, o chintesenţă a sincerităţii ! Spre deosebire de cvasiunanimitatea competitorilor, nu voi face nici o promisiune, nici o făgădăuială, nici un angajament, în folosul alegătorilor, ci numai şi numai spre paguba şi disperarea lor şi spre propăşirea, îmbogăţirea şi îmbuibarea mea şi a familiei. Mă declar…cinstit, un candidat carierist, care-i hotărât să ia totul pentru el şi să nu lase nimic pentru alţii. Sub bustul meu de pe panouri, va apărea, negru pe alb, sigla Gătej, ca simbol al parvenitismului meu; o palmă cotrobăind, discret, într-un buzunar, pe care scrie ‚Stat’. Sper să mă-nţeleagă şi să mă aprecieze electoratul…”.

Regretatul Ermil Rădulescu, poet şi coleg de breaslă jurnalistică, pregătind, înainte de prematura sa stingere, o prezentare a scrierilor lui Atila Socaciu, a observat bine: speţa la care se deda autorul „hapurilor” nu e de fel simplă, din contra, e complicată, complexă, la şlefuirea ei, deja încă de la proiectare, meştereşti (precum va fi procedat I.L.Caragiale, marele premergător) cu rigoare, cu o răbdare infinită. Fără îndoială, tot pe atâta, cu talent; sau, mai exact, cu fiinţa ta consacrată scriiturii. Alături de caracterolog, de observatorul sagace, de analistul de stări sociale şi de moravuri, precumpănitor e scriitorul: unul, în cazul lui Atila Socaciu (nu mă feresc să afirm aceasta) de o invidibială autenticitate. Decupajele din cotidianul imediat, evenimenţialul simplu şi rudimentar etc. trec – la Atila Socaciu – în litera şi duhul literaturii fără de semnele caznei, naturaleţea relatării (cum afirmam şi cu alt prilej), firescul dialogului (de o remarcabilă oralitate, specifică numai dramaturgiei de impact) sunt indubitabile. Un crâmpei – înfricoşător şi de tot hazul – din Despre încălzirea şi răcirea globală e elocvent: „- Sufli-sufli, tot ca înainte de încălzirea globală, da’ vorba e…cât o să mai sufli ? – sare alt sacoşar cu gura. Că încălzirea asta – cum se vorbeşte – îţi împuţinează zilele cu pe puţin 4-5 anişori. Asta înseamnă că nu se ştie dacă mai apuci să te slujeşti de prefixul 8. Nu fă ochii atât de mari, fiindcă încălzirea pământului e…răcirea ta înainte de vreme. Şi dacă nu mă crezi, când ajungi acasă, vâră tu în cuptoraşul aragazului un măr, aprinzi focul şi ai să vezi că nu trece jumătate de ceas şi mărul, de atâta fierbinţeală, va începe să pufăie ca un mini-vulcan înainte de a se activa, şi-apoi va…exploda, umplând cuptorul de mizerie. Ei, aşa vei exploda şi tu, şi noi toţi, după ce Terra noastră se va încinge, ca mărul pus la copt. – Tulai, doamne ! se cutremură sacoşarii. Se bagă în dezbatere un ins rotofei şi îmbujorat la faţă – semn că personajul a avut un trai mai îmbelşugat. – Cum ştiţi, eu am fost la viaţa mea şofer la Icil. Cât lapte am cărat cu cisterna din Ţara Branului, aş putea îneca Braşovul, cu Şchei cu tot… Voi aţi auzit de stratul de ozon, care învăluie pământul ? – Am auzit ceva-ceva  – îngână ceilalţi. – Aflaţi că acel înveliş e ca – nu ştiu cum să vă zic – e ca …stratul de smântână de la laptele nedegresat. Stratul de ozon nu lasă să treacă razele ucigătoare la noi, pământenii, iar smântâna nu lasă pe şoricel să se înece în lapte. Trece fără să se ude la botoşei. – Mă, tu ne ameţeşti cu baliverne de fost lăptar !”. Ş.a.m.d.

O bună intuiţie a limbajului, a remarcat neuitatul nostru coleg, Ion Itu, prefaţând primul volum al Hapurilor lui Atila Socaciu. Dar este, cred, mai mult de atât. Forţând prin ficţiune limitele realului, prozele lui Atila Socaciu ridică realul, prin scriitură, în veritabile situaţii stilistice.

A.I.BRUMARU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s