MONITOR CULTURAL * on-line

~Alecsandru Ştiucă: „Tropotind prin Paris“

Tentaţia călătoriei (homo viator!) şi a zborului reprezintă coordonate esenţiale ale scrisului lui Aurel David. Un neastâmpăr generat de nevoia de a descoperi oameni şi locuri, spectacolul unic al lumii în care trăim – îşi găseşte împlinirea în pagina scrisă, care reprezintă o sursă a bucuriei de a trăi şi de a se raporta la realitate. Altfel cum s-ar putea explica zelul cu care scoate cărţi (douăzeci şi cinci, cu volumul de faţă) pentru că nu e puţin lucru să rămâi consecvent şi dăruit paginii. Reprezintă această pasiune şi expresia înţelegerii şi asumării sumeţiei de a marca timpul – atât cel al „marii treceri”, adică al trăirii, dar şi acela al peregrinării pe drumurile îndepărtate şi necunoscute ale lumii în care trăim – în paralel. Din această înţelegere se naşte şi plăcerea descoperirii spectacolului grandios al existenţei noastre.

   Alternând între proza de ficţiune şi formula specială a literaturii de interferenţă (jurnal de călătorie, memorii, evocări…), volumul „Tropotind prin Paris” realizează o schimbare de perspectivă, depăşind orizontul crispat din unele volume anterioare „Un cancer de vânzare”, „Luptător” ş.a. Călătorul este detaşat şi „tropoteşte” cu dezinvoltură şi plăcere printr-un Paris cuceritor, acaparant, chiar „cotropitor” prin densitatea semnificaţiilor locurilor, întâmplărilor şi spiritualitate.

  Participarea la „spectacolul” parizian nu se poate consuma în solitudine, nevoia confesiunii, a solidarităţii în emoţie, a jubilaţiei se cere împărtăşită. Cu alte cuvinte „Tropotirea prin Paris” este mai degrabă o „tropotire” a sufletului în căutarea unei lumi privite cu un ochi „semnificant”, capabil să îi decodeze semnele, o lume aflată ea însă ș i într-o nesfârşită „tropotire” (sugestiv şi inspirat cuvânt, avându-i în vedere originile interjecţionale). Aici, ca şi în celelalte volume, scriitura este marcată de reflexele jurnalistului, iar plăcerea de a descoperi locuri, dar, mai ales, oameni, dă substanţă vie scriiturii.

  Parisul ni se dezvăluie, după itinerariul propriu al autorului. Ordinea este dată de „drumul” zilei (cum ar spune Sorescu – „drumul” este cel care decide şi nu drumeţul).

   Cetate a luminii, Parisul se etalează prin locuri istorice, monumente, instituţii, dar mai ales prin personalităţi. Informaţia este riguroasă în toate planurile: cultural, istoric, artistic, instituţional, administrativ, geografic. Imaginea este conturată prin detalii şi semnificaţii, „călătorul avizat” sesizează nuanţele plastice ale „peisajului”.

   Cititorul comod, cufundat în fotoliul său, se lasă purtat şi provocat, chiar hărţuit, de „tropotitul” fără tihnă printr-o lume ce te seduce şi care se lasă cu greu cucerită.

    Monumentele istorice şi instituţiile culturale defilează cu noianul lor de detalii, de informaţii riguros „livrate”, în maniera unei enciclopedii cu ambiţia totalităţii. Turnul Eiffel – simbolul Parisului şi al Franţei, Domul Invalizilor, Opera, Catedrala Notre Dame, Muzeul Luvru, Palatul Regal, Arcul de Triumf, Sacre Coeur – sunt tot atâtea popasuri de reflecţie istorică şi artistică. Suntem alături de „călător”, fascinaţi de tablourile marilor pictori ai Franţei sau ale marilor artişti ai lumii care au poposit de-a lungul istoriei în „capitala artei”. Muzeul Naţional Picasso, Muzeul Rodin, Muzeul Fragonard… Descoperim aventurile prin care a trecut de-a lungul istoriei „Gioconda”(1503-1506) lui Leonardo da Vinci, precum şi   recentele ei călătorii în „Lumea Nouă” – New York, Washington DC, Tokio şi Moscova.

  Ieşirile „la suprafaţă” din abundenţa detaliilor este marcată interjecţional: „Ufff! Obositoare zi a fost!”, iar înainte de tenta ț ia unei cine însoţite de vinul franţuzesc (francezii au o adevărată „cultură” a vinului!), Călătorul îşi sistematizează impresiile adunate cam în grabă şi într-un aşa de mare volum, cu teama de a nu pierde, cumva, ceva anume. Ceea ce, evident, pentru un căutător atât de avid de „spectacol”, ar fi de neiertat.

   Autorul nu ratează evocarea marilor scriitori francezi: Balzac, Stendhal, Molière, Zola, Alexandre Dumas. Un loc aparte este rezervat spiritelor româneşti care au „făcut” Franţa, cum se exprima sugestiv Philippe Etienne, ambasadorul Franţei la Bucureşti (într-o intervenţie făcută la Aula Academiei Române în 10 iunie 2003): Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Eugen Ionesco, Henri Coandă şi alţii.

  Întâlnirea cu jurnaliştii de la Radio France International din strada President Kennedy, cu care a colaborat mai mulţi ani prin intermediul postului de Radio Voces Campi – Călăraşi, îi oferă prilejul evocării unei alte generaţii de scriitori români din Franţa – Matei Vişniec, dramaturg de notorietate internaţională şi scriitorul Dinu Flămând.

   Ochiului atent al Călătorului nu-i scapă nimic. Deopotrivă este interesat de „Tratatul de la Trianon”, dar priveşte iscoditor spre bucătăria franceză („lumea brânzeturilor”), dar şi spre cea românească, vizitând un restaurant românesc. Trage cu urechea la bancurile zilei, dar ne prezintă şi ultima realizare a edililor Parisului – noua uzină de apă. Nemiloasă este, uneori, scrutătura atentă şi indiscretă spre condiţia omului abandonat străzii.

  Se insinuează în spaţiul cărţii şi un reflex didactic – reflectat în sistematizarea şi organizarea însemnărilor, precum şi prin prezenţa unor mărci lingvistice: „recapitulând”, „deci” …

   Limbajul oscilează între un stil impersonal, obiectiv şi uşoare derapaje în familiar şi argotic. Alături de formulele consacrate în stilul publicistic, apar şi exprimări domestice: „ţârucă”, „sacoşele”, „şi slavă Domnului”, „niscaiva mâncărică”, sau cele de factură argotică „ştiu ce înseamnă să fii <<diluat>> în timp ce eşti la muncă” , „lingem niscaiva vin roşu franţuzesc, depunem la pântece şi oarece gustări uşoare”.

   Aurel David nu este un călător obişnuit cu patima plăcerii de a descoperi lumea doar pentru sine. El porneşte în călătorie cu nevoia adâncă şi ascunsă de a împărtăşi bucuria pe care i-o provoacă lumea prin care trece. El trăieşte permanent nostalgia unei noi „tropotiri” ce se va sedimenta prin      însemnarea, în filele de carte, a unei sărbători interioare înălţate în spaţiul comun al spiritului. Timpul lui Aurel David este, încă o dată, marcat de o „tropotire” de data asta prin Paris, şi odată împlinită cartea suntem deja, împreună cu el, pregătiţi pentru o nouă „tropotire”.

Prof. drd. ALECSANDRU ŞTIUCĂ,

deputat în Parlamentul României

Slobozia, 2 ianuarie 2008

Anunțuri