MONITOR CULTURAL * on-line

~Anastasia Dumitru: „2008 – An jubiliar. Momente importante din istoria culturală şi religioasă a ţării“

Motto: ,,Ca să putem înţelegc destinul culturii româneşti, trebuie sa ţinem seama de vitregia istorii României” (Mircea Eliade)

Astăzi, când valorile sunt răsturnate, tinerii noştri au nevoie de repere culturale veritabile. Misiunea oamenilor de cultură, a scriitorilor, a bisericii, este fundamentală azi, când avem atâta nevoie de puncte cardinale în haosul din care parcă nu mai ieşim. Lăudabilă este iniţiativa de a difuza emisiunile culturale (a se veda postul de televiziune Trinitas, Cultural), ca alternativă la toate celelalte care sunt comerciale, mai ales că intră în vigoare legea privind caracterul optativ al religiei în şcoală. Până acum, în acest vacarm al trecereii spre nu ştiu-unde, a perioadei de tranziţie, în furtunile caracteristice acestor ani, s-a creat un cadru propice ieşirii la suprafaţă a plevei. Grâul rămâne ascuns asemeni aurului în comori întunecate, care nu fură ochii tinerilor, deja orbiţi de paiete.

Este o acută nevoie de reaşezare a valorilor, imperativ uşor de pronunţat, dar foarte greu de atins, este nevoie de un Popa Tanda ,,un mărgăritar de popă românesc vrednic.”

Lucrarea îşi propune să treacă în revistă câteva din momente importante din istoria culturală şi religioasă a ţării, care rămân repere şi au fost sau vor fi sărbătorite anul acesta.

În 2008 sunt aniversate şi evocate momente importante din istoria culturală şi religioasă a ţării: 500 de ani de la tipărirea în limba slavonă, a Liturghierului lui Macarie (1508), 360 de ani de la tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (1648), 320 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima traducere integrală a textului biblic în limba română, 90 de ani de la Marea Unire din 1918.

Religia, respectiv biserica a avut şi are un rol covârşitor în istoria culturală şi în păstrarea identităţii naţionale. ,,Biserica şi domnii noştri au combătut Reforma prin traducerea de cărţi bisericeşti în limba română, au introdus limba poporului în biserici şi în stat, în locul celor străine, biserica a creat limba literară şi a sfinţit-o. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, scria M. Eminescu în articolul ,,Cu timpul au început a se recunoaşte.”[i]

Cele mai vechi monumente scrise de pe teritoriul ţării noastre, datând din secolul al X-lea, nu sunt în limba română, ci în slavona bisericească, limba în care Metodiu şi Chiril traduseseră textele sacre, la Constantinopol şi în Moravia, între 863 şi 865. Până la începutul sec. al XVI-lea nu avem niciun text în limba română. ,,Apariţia literaturii române în limba slavonă a fost pregătită de o imensă circulaţie a cărţilor religioase bizantine”.[ii] Pentru a cunoaşte importanţa scrierilor religioase, contribuţia religiei la dezvolarea limbii române şi la unitatea naţională, Patriarhia Română, Sectorul teologic-educaţional a iniţiat Concursul naţional de creaţie literară: Anul jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, organizat cu Înalta Binecuvântare a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Însemnătatea Liturghierului lui Macarie apărut la Mănăstirea Dealu, constă nu numai în faptul că reprezintă prima carte tipărită în ţările româneşti, ci şi pentru că este prima ediţie a acestei cărţi de cult. Prima ediţie a Liturghierului în limba greacă a apărut abia în anul 1526 la Veneţia şi concomitent la Roma. Liturghierul lui Macarie s-a răspândit în toate cele trei ţări româneşti, precum şi în ţările de limbă slavonă.

Biblia de la Bucureşti este socotită şi ea o expresie a unităţii românilor de pretutindeni, căci Vechiul Testament a fost tradus – apoi revizuit – de doi cărturari moldoveni, Noul Testament era opera cărturarilor transilvăneni (ediţia din Alba Iulia, 1648), ultima revizuire aparţinea oamenilor de cultură munteni, supravegherea tiparului şi corectura au fost făcute de un moldovean, iar cheltuielile de tipar au fost suportate de Şerban Cantacuzino. Prin larga ei circulaţie în toate ţinuturile locuite de români, Biblia de la Bucureşti a avut un rol important în pregătirea unităţii poporului român.

Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scriere parentică asemănătoare Principelui lui Machiavelli, este monumentul cel mai important al literaturii române în limba slavonă. Învăţăturile fac elogiul minţii: ,,Păzeşte nerăutatea şi vezi dreptatea şi în gura dreptului să va învăţa înţelepciune şi limba lui va grăi judecata… Că de vei păzi judecata cea dreaptă, tu vei fi fericit şi vei împărăţi pre pământu, iar cu Hristos Dumnezeu încă vei lăcui în veac. Mintea cea întreagă şi curăţiia să iubim, blânzi şi răbdători şi îngăduitori să fim tuturor în toată vrémea şi într-alte bunătăţi în toate să lăcuim.”

Primele cărţi au fost cele religioase, de exemplu Cazaniile lui Coresi şi ale lui Varlaam, Psalmii lui Dosoftei. Antim Ivireanu, episcopul de Râmnic în 1705, mitropolit al Ţării Româneşti în 1708 încuraja apariţia a zeci de tipărituri, în română sau în alte limbi, a fost măcelărit în septembrie 1716 în drum spre locul exilului. A predicat prima dată din amvonul mitropoliei şi a scris Didahiile sau Predicile rămase în manuscris şi publicate în 1888.

De asemenea, în perioada 1750-1830 iluminiştii români, înalţii prelaţi bisericeşti, precum Chesarie şi Filaret, episcopi de Râmnic, cunoscători ai mitologiei şi ai culturii clasice greco-romane subliniază în prefeţele la Mineiele începând cu 1778 originea latină a limbii şi a poporului român. Patru decenii mai târziu, Leon Asachi, un alt reprezentant al bisericii are aceeaşi concepţie, fiind preocupat de cultivarea limbii şi evidenţiând superioritatea literaturii celei de demult, faţă de scrieriele contemporanilor săi. E parcă o pagină desprinsă din critica literară actuală când se insistă pe importanţa studierii clasicilor. A se vedea programa de BAC, proba orala, unde clasicii nu sunt incluşi. ,,De vom înşira pe scriitorii veacului de acum cu cei de demult…cine poate să se rezime pe operele lor în valurile vieţii sale.»

Importanţa Şcolii Ardelene este unică pentru istoria culturală şi religioasă a ţării. Învăţaţii militau pentru o literatură moralistă în sens clasic ,,este nevoie de cărţi scrise cu simplitate şi interesante, care să contribuie la desrădăcinarea năravurilor celor rele şi neclintita întemeiere a celor bune”, nota Simeon Marcovici.[iii] Ştim cu toţii care a fost rolul scriitorilor şi la Revoluţia din 1848, toţi au activat în cadrul Daciei literare, promovând valorile, inspiraţia din tradiţii istorice, folclor naţional, prezentarea unor eroi excepţionali luaţi din toate mediile sociale situaţi în conjuncturi excepţionale, lărgirea şi îmbogăţirea limbii literare.

Dat fiind atâtea aniversări, anul acesta, Sectorul teologic-educaţional al Patriarhiei Române a iniţiat Concursul naţional de creaţie literară: Anul jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii.

Obiectivele concursului

aniversarea şi evocarea unor momente importante din istoria culturală şi religioasă a ţării:

încurajarea citirii cărţilor Sfintei Scripturi de către copii şi tineri;

încurajarea participării copiilor şi tinerilor la Sfânta Liturghie; înţelegerea importanţei Sfintei Liturghii la nivel personal şi comunitar;

identificarea şi promovarea talentelor literare în domeniul religios.

Categoriile şi secţiunile concursului

A. Învăţământ religios pe trei cicluri: primar (compuneri şi poezii), gimnazial (eseuri şi poezii) şi liceal (eseuri şi poezii)

B. Învăţământ teologic preuniversitar – articole

C. Învăţământ teologic superior – eseuri

Aşadar, misiunea bisericii, a religiei este fundamentală azi. Dar biserica nu poate readuce valorile singură. De aceea are nevoie de ceilalţi oameni d ecultură, de scriitori. Aceştia au fost cei care au înfătuit nu numai unirea, ci au reuşit să aducă în faţa cititorilor modele de personalităţi. De exemplu, nuvela Popa Tanda, pe care o studiază elevii în clasa a VIII-a are un profund caracter moral, (preotul prin exemplul personal reuşeşete să-i schimbe pe sărăceni, ca la final să fie mândri de reuşita părintelui, de hărnicia tuturor, de clopotul ce răsuna pe deal). Eminescu scria despre protagonistul acestui text ,,un mărgăritar de popă românesc, vrednic a figura în orice carte de citire”[iv].

Scriitorii au fost cei care au sfinţit altarul luptei pentru demnitate şi unitate naţională. Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Ioan Slavici, închis de maghiari pentru articolele de revendicare naţională. De asemenea, Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitorul care îl elogia pe Ştefan cel Mare în drama ,,Apus de soare” s-a născut acum 150 de ani şi are 90 de ani de la trecerea în eternitate. Coşbuc, numit şi ,,poetul tărănimii”, cel care a scris ,,Cântece de vitejie” se trage dintr-o familie care a dat 14 rânduri de preoţi, s-a stins din viaţă acum 90 de ani.

Un alt cunoscut condeier, care vine dintr-o familie de preoţi şi care la rândul său, terminând seminariul teologic devine preot militar este Alexe Mateevici. Generaţiile actulale nu cunosc decât un singur text al scriitorului basarabean, născut în 28 martie1888, deci acum 120 de ani la Căinari. Limba noastră, căci la această capodoperă ne referim, ,,ne dă noi definiţii ale limbii române”, scrie G. Călinescu[v], este imn de stat în Republica Moldova, simbol al luptei pentru limba română.

Un rol colosal în teoretizarea ortodoxiei l-a avut Nichifor Crainic, inclus de G. Călinescu în cap. Ortodoxiştii. A făcut studii teologice la Bucureşti şi Viena, a fost profesor la facultatea de teologie şi directorul revistei Gândirea. A scris cartea ,,Puncte cardinale în haos”, în care afirmă că independenţa spirituală o putem câştiga numai în biserica străbună, ortodoxă. Poeziile sale sunt numite poeme-icoane, ce amintesc de pictura bizantină. La data de 25 ianuarie 1908 apare primul număr al revistei parohiei din Chişinău ,,Luminătorul” scrisă până în 1926.

Gala Galaction, scriitorul şi preotul, născut la Dudeşti-Teleorman, din părinţi basarabeni, în 16.IV.1878, de asemenea, a absolvit teologia la Bucureşti, a fost preotul care a tradus Biblia în 1938, deci acum 70 de ani şi a scris Moara lui Călifar, o nuvela plină de învăţăminte. V. Voiculescu, medicul militar, trecut la cele veşnice acum 45 de ani, în 1963, a suferit mult pentru convingerile religioase, (a se vedea Poemele cu îngeri, nuvelele religioase şi romanul parabolic Zahei orbul ), fiind închis de comunişti timp de patru ani.

Ocatvian Goga (1881-1938), decedat acum 70 de ani, la fel a fost fiu de preot ortodox şi al unei învăţătoare. Cel care a ajuns prim-ministru a dedicat frumoase poeme dascălilor, considerând-i veritabile modele pentru tineri.

Creangă, un alt clasic, absolvent al seminariului teologic, diacon şi învăţător a scris un abecedar, dar şi atâtea basme, pilde pentru ca elevii să distingă binele de rău.

M. Eminescu apela des la metafora pomului în a evidenţia rolul educaţiei pentru tânăra generaţie, ,,copacul ca să nu crească strâmb trebuie îndrepat de când e tânăr”. Tot clasicul scria în publicistica sa despre programele încărcate, dar şi despre disciplinele de învăţământ inutile ,,nu există nici educaţie, nici utilitarism, ci o grămădire de tot soiul de materii.”[vi].

Datoria noastră, dar şi a generaţiilor ce vor veni este să respecte valorile, personalităţile culturale. În ,,Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna”[vii] poetul naţional, care a fost direct implicat ca secretar în organizarea serbării, scria că aceasta este ,,o serbare pentru glorificarea trecutului, când ne gândim serios asupra problemelor ce viitorul ni le impune cu atâta necesitate. Viitorul este continuarea, rectificarea trecutului.”, iar meritul organizatorilor este acela de a ,,formula idei, de a sfinţi cauza, a cărei flamură o urmăm cu toţii,” pentru că ,,istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”. Eminescu a cinstit memoria înaintaşilor, a se vedea articolul Grigorie Ghica Voivevod, din oct. 1876, unde îl elogia pe Ştefan cel Mare ca ,,pavăza creştinătăţii întregi” şi scria despre rolul unirii ,,dacă fiii tăi ar fi fost uniţi, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit, mergeţi la mormântul înaintaşilor precum mergi să te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşete-ţi sufletul cu amintirea trecutului.” [viii]

Toţi oamenii bisericii au contribuit nu numai la evoluţia limbii şi a literaturii, dar au reuşit la 1 Decembrie 1918 să săvârşească Marea Unire. Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an providenţial. Aşa a luat fiinţă la Constanţa volumul omagial ,,România din suflet», 90 de poeţi celebrează 90 de ani de la Marea Unire, editura Boldaş, 2008, iniţiativă a Organizaţiei culturale Pro Basarabia şi Bucovina, Constanţa şi a Centrului de cultură şi Asistenţă Didactică ,,Casa Limbii Române » -Căuşeni, Republica Moldova. (în data de 31 August în Rep. Moldova se sărbătoreşte oficial Limba română, iar anul acesta Valeriu Ostaş, directorul Centrului de cultură şi Asistenţă Didactică ,,Casa Limbii Române » ne-a invitat la Căuşeni la simpozionul Limba română –scut de rezistenţă, unde a fost lansată cartea mai sus menţionată).

Aşadar la 27 martie 1918 Basarabia – lacrima neamului românesc – revenea la Patria mamă; la 28 noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia să se realizeze unul din visele seculare ale naţiunii române, desăvârşirea statului naţional unitar român, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Alba Iulia mai fusese martoră a unor evenimente de seamă ale istoriei şi culturii române. Aici, realizase Mihai Viteazul la 21 oct. 1599 prima unire politică a celor trei ţări româneşti; tot aici a apărut la 20 ian. 1648 Noul Testament de la Bălgrad al mitropolitului Simion Ştefan. La Alba Iulia au suferit martiriul la 28 febr.1785 Horia şi Cloşca. Pentru unitate naţională militau şi periodicele vremii: „Telegraful român” (Sibiu), „Biserica şi şcoala” (Arad), „Foaia diocezană”(Caransebeş).

În acest context, duminică, 1 Decembrie 1918 a avut loc la Alba Iulia Adunarea Naţională care a decis Unirea cu România. Erau prezenţi 1228 deputaţi şi delegaţi oficiali, alături de o sută de mii de români veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte. Între cei prezenţi se aflau – din partea Bisericii – cei cinci episcopi, patru vicari, zece delegaţi ai consistoriilor ortodoxe şi greco – catolice, 129 protopopi, câte un reprezentant al fiecărui Institut Teologic şi câte doi ai studenţilor teologi, alături de numeroşi preoţi şi învăţători ai şcolilor confesionale.

S-a început prin slujbe urmate de Te Deum în Biserică, după care delegaţii s-au reunit în sala Cercului Militar, unde Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a spus: „Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la aceea ce au hotărât şi au făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adică la unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoşesc.”

Unirea Transilvaniei cu Ţara a adus schimbări radicale şi în viaţa Bisericii Ortodoxe. Temeiul constituţional pentru organizarea bisericească l-a constituit art. 22 din Constituţia din 1923: „B.O.R. este şi rămâne neatârnată de orice ierarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor.” Slujitorii Bisericii Româneşti – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De exemplu: la Sibiu s-au remarcat profesorii teologi Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir; la Caransebeş episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Lugoj protopopul Gh.Popovici.

Ierarhii din provinciile alipite au intrat la 30 dec. 1919 în componenţa Sfântului Sinod. La 31 dec. 1919 episcopul Miron Cristea devenea Mitropolitul Primat al României. La Alba Iulia a fost construită catedrala ortodoxă. La 1 dec. 2008 sărbătorim 90 de ani de la Marea Unire când, prin revenirea la Patria Mamă a Transilvaniei, a Banatului, a Crişanei şi a Maramureşului se desăvârşea procesul istoric al făuririi Statului Naţional Unitar Român.

Referindu-ne la istoria românilor basarabeni, anul 1918 este crucial. La istorica şedinţă a Sfatului Ţării din 27 martie 1918 s-a vorbit, printre altele, despre această chemare: ,,Suntem chemaţi astăzi să luăm o hotărâre istorică, pentru care ne trebuie cuget şi cunoştinţă curată. Voinţa de fier a istoriei a pus pe umerii dvs. o răspundere, pe care n-o puteţi înlătura. Nimeni altul decât dvs. nu poate şi n-are dreptul de a vorbi în numele Basarabiei. Noi suntem chemaţi la aceasta de acel proces elementar care sfărâma Bastiliile şi creează o viaţă nouă: aici ne-a adus revoluţia noastră”.

,,Sterismul este, astfel, aprindere vulcanică de ideea naiţională, mesianism răzvrătit, superioritate intelectuală, spirit acut de justiţie, doctrinarism” [ix].

Este semnificativ faptul că întreaga viaţă de militant, de martir şi mesianic răzvrătit al lui Stere se desfăşoară sub semnul ocrotitor al chipului lui Ştefan cel Mare. Sterismul, manifestat sub semnul măreţiei voievodale a lui Ştefan cel Mare, este într-un fel reactualizat de renaşterea basarabeană de la sfârşitul anilor ‘80. Este, după cum observa şi Edgar Papu, consolidarea uriaşu1ui, dimensiune esenţială a românismului basarabean. ,,Basarabia a adus fenomenului românesc noţiunea de uriaş. (Literatorul nr.28 –1992).

Unirea este precedată de câteva activităţi ale personalităţilor române. O lună mai târziu M. Sadoveanu, Ion Minulescu, I. Pillat şi alţi scriitori români adresează locuitorilor din Basarabia un apel în care se vorbeşte despre necesitatea unirii sub semnul limbii şi al istoriei. Are loc turneul lui G. Enescu în Basarabia.

La 25.III.1918 Sfatul Tării (Parlamentul) Republicii Democratice Moldoveneşti proclamă unirea Basarabiei cu România. 1.IV.1918 se fondează la Chişinău Societatea istorico-literară ,,B. P.Haşdeu”. La 5 mai apare cotidianul în limba română ,,Sfatul Ţării”. La data de 12.VII. 1918 se înfiinţează la Chişinău editura naţională ,,Luceafărul”. La 15.X.1918 Pantelimon Halippa este ales membru corespondent al Academiei Române. În 22.X.1918 apare, la Cahul ziarul “Cahulul”, la 1.XI. apare, la Chişinău revista ,,Şcoala Basarabiei”. Marea Adunare Naiţională proclamă la Alba Iulia, unirea Transilvaniei cu România.

În 1928, la 29 aprilie, la Chişinău se dezveleşte monumentul lui Ştefan cel Mare, operă a sculptorului Alexandru Plămădeală, simbol al identităţii şi reîntregirii naţionale.

Ce a urmat apoi în Basarabia? ,,Fantomele suferinţei vin de departe: tocmai din Siberiile de gheaţă. Le-a fost dat să reia drumul spre Christos, spre Golgota, unii crucificaţi au reînviat, întorcând-se la cuiburile strămoşeşti”. Au fost în infernul Gulagului, cum spunea Soljeniţân, unde umanul dispărea total.

Iată de ce este nevoie să ne cunoaştem trecutul, martirii, făuritorii unităţii naţionale, cei care au contribuit la cultivarea limbii şi a literaturii române. Să nu uităm că şi acum limba română este un măr al discordiei, un prilej de luptă pentru care s-a murit şi încă se mai moare în Republica Moldova. ,,Suntem un popor norocos şi fiindcã în limba noastrã au scris Dosoftei, Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul, Neculce, Cantemir, poeţii Vãcãresti, Conachi, Aasachi, Ion Budai-Deleanu, Bãlcescu, Alecsandri, Caragiale, Eminescu, Creangã…”, scriitori care, din pãcate, sunt astãzi ,,renegaţi, contestaţi, ignoraţi, repudiaţi, predaţi superficial în instituţiile şcolare şi nu numai…” e de pãrere Nicolae Dabija, redactorul-şef al ziarului de rezistenţă naţională din R. Moldova, ,,Literatura şi arta”. În 15 iulie 2008, scriitorul Nicolae Dabija a împlinit vârstã de 60 de ani. Încã din tinereţe, acest frate al nostru s-a angajat într-o luptã plinã de riscuri, pentru salvarea şi promovarea limbii române vorbite pe teritoriul furat si abuzat al Basarabiei. În anul 1989, el a fost unul dintre scriitorii care au organizat si înfãptuit la Chisinãu, revoluţia pentru libertate în Basarabia oprimatã şi a scris ,,Harta noastrã care sângerã”. Enumerăm câteva idei din această carte ,,În 1988 am cãrat apa cu ciurul şi lumină cu obrocul, în încãperile în care constructorii au uitat sã lase loc pentru geamuri şi uşi, tot pentru prima dată pe glob, la noi au apărut scaune cu două picioare, mese pe care să nu-ţi încapă farfuria şi vapoare cu roţi de căruţă…”(p.9) . ,,Mândria patriotică, ce zice că la noi e ca nicăieri, ne ţine de saţ şi ne potoleşte setea, iar în aceste zile de frig, ne ţine şi cald un pic. Şi cu adevărat, avem cu ce ne mândri: ţărişoara noastră, pe lângă celelalte, are cele mai multe republici, tot noi avem cei mai mulţi predestinaţi de tară, cele mai multe guverne, cele mai multe parlamente, cele mai multe vămi, cei mai mulţi grăniceri şi cei mai mulţi oameni bătuţi în cap cu leuca la kilometru pătrat din lume…)[x]

Când la Bucureşti se spune cu nuanţă de superioritate cã ,,basarabenii au rămas la Eminescu”, Dabija afirma cu mândrie: ,,basarabenii au ajuns la Eminescu”. Scriitorii au înfăptuit prin cuvânt, Revoluţia de Renaştere Naţională din Basarabia. La 7 noiembrie 1989, mulţimea care se culcase înaintea tancurilor(…), când i-au vãzut pe condeieri a început sã cânte ,,Cât trãim pe-acest pãmânt” şi sã recite poezii. Abia atunci, când au auzit cã se cântã, tanchiştii sovietici au scos capul din turele, miraţi(…) Pe fundalul cântecelor s-a putut dialoga cu ei şi ei au dat înapoi. A fost, cea mai de seamã victorie a unor condeieri din aceastã parte de lume, nota Dabija” (p.237, op.cit.) Şi astăzi sunt oameni în Moldova de peste Prut, cărora trebuie să le facem statui pentru lupta lor în vederea desãvârşirii Mişcării de Eliberare Naţionalã din Basarabia şi cultivării limbii române.

Deasemenea, urmând cronologic evenimentele recente de la Chişinău pentru revenirea la limba română putem afirma că istoria s-a scris cu sânge şi în ultimii 20 de ani (cunoaştem soarta grupului Ilaşcu, închis în Transnistria).

Încă din 15 iunie 1988 scriitorii basarabeni vorbesc de necesitatea revenirii la alfabetul latin, chiar şi M. S. Gorbaciov apareciază ,,contribuţia din ce în ce mai mare a intelectulităţii la realizarea restructurării.” (la adata de 28 iunei 1988). În acelaşi an, la 20 noiembrie în cadrul întâlnirii cu I. Druţa, ciudat tocmai doi scriitori ruşi V. Gusev şi Iurii Kojevnicov pun problema oficializării limbii române şi trecerea la alfabetul român. În literatura şi arta, in data de 1 decembrie 1988 apare o caricatură: grafia latină în dreptul inimii, cea chirilică în partea de jos a corpului. (s-a făcut mare haz, iar procuratura a fost numită critic de artă. Redactorul-şef N. Dabija urma sa fiu sancţionat, dar nu îi era frică argumentând ,,destinul limbii e însuşi destinul poporului.”). În aceeaşi lună, 28 decembrie 1988 comisia interdepartamentală a hotărât a face demersuri pentru propunerea ca limba moldovenească să devină limbă de stat pe teritoriul Moldovei, să se formeze grup de lucru, propunându-se trecerea la grafia latină.

Cunoscutul academician, criticul basarabean, M. Cimpoi în cartea ,,Basarabia sub steaua exilului, [xi] scrie ,,Tăcerea este moarte, a nu te exprima însemnă a te neantiza .” Un capitol cu totul de excepţie este cel intitulat ,,Fenomenul basarabean sub semnul pasării Pheonix”, unde criticul este de părere că fenomenul basarabean este unul românesc, dar ,,manifestat la limită, in extremis, mioritismul spiritului românesc sub forma lui cosmo-creştinească se află în starea cea mai pură. Primejdiile apar de oriunde, calea cunoaşterii fiindu-i mereu în cruce, pândită de toate cursele vieţii şi limitele existenţei.”[xii] Basarbeanului nu-i frică de goluri, el privindu-le ca o continuare organică a plinului, aşa cum observă L. Blaga în spaţiul mioritic.

Omul de creaţie basarabean este înzestrat de a natură cu darul de a converti condiţia de naufragiat în una de navigator ce-şi amână mereu ancorarea în punctul terminus al călătoriei. (credinţa că odată şi odata va ajunge întra-acolo (adică; filosofic vorbind, la centru, la sinea lui echivalentă cu Ithaca) îi călăuzeşte fiinţa terorizată de istorie.

Pentru scriitorul basarabean Eminescu, Coşbuc, Goga constiuie elemente dispuse progresiv, ale unei sinteze ale fiinţei româneşti readunată de pe căile rătăcirii. Moldovo-basarabenii cultivă un românism mai pătimaş, mai ardent, înfiinţează reviste începând cu Cartea de învăţătură românească de la Varlaam, la cronicari, la Eminescu, (solidarizează studenţimea de la Viena-societatea România Jună, 400 de ani sărbătoarea de la Putna, scriitorii basarabeni luptă pentru oficilaizarea limbii române. Activând în mediile de diaspora ei nu s-au lăsat de românesc, vorba lui (Constantin Noica, anexarea lor altor culturi fiind catalitică şi nu inhibitoare.) Esenţial întoarcerea la izvoare, împlinirea naţională, ataşament faţă de tradiţie ţine de menţinerea fiinţei naţionale. Cultura e una mesianică, neopaşoptistă, omul de cultură e unul al cetăţii, Mesia fiind identificat poetului. [xiii]

Ca şi Ardealul, Basarabia a adus literaturii regăsirea de sine. Fiinţa basarabeană a avut vocaţia ,,fiinţei adevărate”, C. Noica, ca şi Dante la ieşirea din infern, scriitorii basarabeni au văzut stelele, căci a avut drept călăuză lumina Luceafărului eminescian. Nu a îmbrăcat haine de import, nu măşti străine, a rămas fidelă ei înşiişi. Dc aceea, în liniile ei mari literatura basarabeană a fost o literatură rizomică, închisă în sine, o literaturã a rezistenţei şi o literatură de rezistenţă.

Importantă este contribuţia religiei şi la fenomenul literaturii tradiţionale. E o manifestare ,,reacţionară” a spiritului ce nu vrea să se adapeze la formele fără fond, o procedare inversă evidenţei , ţăranul fiind privit ca singura realitate economicä, sociala a poporulii, de aici ura împotriva tuturor celorlalte curente noi literare şi combaterea modernismului sub cuvânt că ar fi lipsit de ,,realităţi naţionale”, de aici teoria unei ţarănimi, singura păstrătoare a virtuţilor rasei sau chiar a oricăror virtuţi, ….de aici întoarcerea spre ortodoxie[xiv], scrie E. Lovinescu. Aşa se explica poetica lirică: cu obiectivul o lume bogată şi o complexă a sufletului, modul de a valorifica viaţa religioasă (I. Druţă, la ruşi Tolstoi), omul simplu e ca un Mesia, purtător al unei misiuni istorice. De aici conceptul de spaţiu sacru, axarea operelor pe eroul –simbol: ţăranul, moşul înţelept, conservator, adevăratul raisonneur în sitaţiile de viaţă şi pilon al moralităţii.

Concluzia acestei lucrări este că, meritul scriitorilor şi al bisericii a fost colosal constând în traducerea de cărţi bisericeşti în limba română, în introducerea limbii poporului în biserici şi în stat. Trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, de aceea suntem datori să ne protejăm datul etnic, să desăvârşim idealul de unire şi să–i cinstim pe eroii şi martirii noştri, să-i ajutăm pe copii să descopere valorile. ,,Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte”, reflecta poetul nostru naţional, de asemenea, ,,scopul şcoalei este şi acela –şi poate cel mai esenţial- de a învăţa şi de a păstra cu cea mai mare sfinţenie limba naţională de care se leagă tot trecutul unui popor, cu datinile străbune, jocurile, cimiliturile, proverbele, legendele şi cântecele populare cele pline de dulceaţă”, ne avertiza Creangă în abecedarul său.

În societatea actuală este nevoie de elite care să simtă şi să gândească româneşte, doar aşa tinerii vor avea puterea de a discerne, să fie capabili să recunoască valorile autentice româneşti.

Note bibliografice :


[i] Pag. 75, Icoane vechi şi icoane nouă, ed. Floarea darurilor, Bucureşti, 1996.
[ii] Pag. 12, Al. Piru, Istoria literaturii române, ed. ,,Grai şi suflet-cultura naţională”, Bucureşti, 1994.
[iii] Bibliografia românească veche (1508-1830), tomul III, de Ion Bianu, N. Hodoş şi D. Simionescu, Bucureşti, 1912-1936, pag 707.
[iv] Pag. 104, Icoane vechi şi icoane nouă, op.cit.
[v] G. Călinescu, Istoria literaturii române…,
[vi] Pag. 129, idem.
[vii] Pag 13, M. Eminescu, Publicistica, Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Cartea moldovenească, 1990.
[viii] Pag. 40 M. Eminescu, Publicistica, Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Cartea moldovenească, 1990.
[ix] Idem., pag. 37
[x] Pag. 8, Ed. Fundatiei ,,Scrisul Românesc, Craiova, 2002.
[xi] ,, Basarabia sub steaua exilului,ed. Viitorul românesc, Bucureşti, 1994
[xii]op.cit. pag 29
[xiii] Idem, pag . 44
[xiv] Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Bucureşti, 1937, pag 54.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s