MONITOR CULTURAL * on-line

~Andrei Vartic: „Naţionalismul şi isteria multiculturală. Pilda basarabeană“

Interesant lucru: demofilii de ieri, adică cei care au luptat pentru democraţie şi drepturile omului în spaţiul dominat de fosta URSS, mai ales cei care au luptat deschis contra regimului totalitarist, apoi credincioşii în Dumnezeu, mai ales credincioşii ortodocşi care au fost târâţi de bărbi prin sate şi oraşe, băgaţi la ani grei de puşcărie şi de multe ori ucişi fără milă, apoi deţinuţii politici, deportaţii în Gulag, luptătorii pentru dreptate, chinuiţii, dar de fapt iluminaţii, aproape toţi au devenit în democraţie naţionalişti, antisemiţi, fascişti. Şi cine sunt cei care prin televiziuni şi gazete transformă în naţionalişti pe demofilii de ieri? Răspunsul este, vorba lui Caragiale, de ras mustăţile: tocmai acei care au stat ieri binişor, cu pufuşor pe botişor, în organele represive comuniste sau care, adicătelea, au rezistat prin „opera” lor în administraţie, masmedia, literaratură, ştiinţă şi chiar în organele superioare de partid. De ce se întâmplă fenomenul acesta în democraţiile postcomuniste? Fiindcă anticomunismul din spaţiul fostei Uniuni Sovietice a fost, chiar şi în pilda concretă a ruşilor, şi luptă pentru eliberare naţională. Sau, cum îl eticheta partidul comunist şi organele lui represive, naţionalism. Printre luptătorii anticomunişti de alte etnii decât cea rusă din fosta URSS puţini sunt cei cărora nu li s-a pus în dosarul de „duşman al poporului”, mai întâi, apartinenţa la o etnie şi… naţionalismul  acelei etnii. De fapt Kremlinul nu credea nici într-un activist de altă etnie decât cea rusă, şi, pe anumite etape ale războiului pentru crearea imperiului comunist universal, în cei de origine etnică
evreiască. Au mărturisit acest lucru mai ales ofiţerii superiori de KGB. Fiecare din ei era urmărit cu străşnicie de către un ofiţer de KGB rus (şi, uneori, de către unul evreu, care, la rândul lui, era supravegheat de unul rus). Urmărirea asta au simţit-o pe pielea lor şi activiştii superiori al partidului comunist – peste tot în fostele republici sovietice, sau în autonomii, sau regiuni cu specific etnic, chiar şi în simplele raioane sau în organizaţiile şi întreprinderile cu un număr mai mare de salariaţi – cel puţin al doilea om în ierarhia comunistă, sau în administraţie, sau la serviciul de cadre era în mod obligator rus. Iar naţionalismul, mai ales cel anticomunist, era considerat duşmanul de moarte al partidului comuniştilor. Iar dacă cercetăm cu atenţie fenomenul vedem că regimul criminal comunist a fost zdruncinat din temelii anume de lupta de eliberare naţională a popoarelor din fosta URSS. Comunismul a picat mai întâi la Vilnius, Chişinău, Tbilisi, Bacu, Riga, Tallin, Erevan şi doar mai apoi la Kiev şi Moscova. Şi că anume această luptă a fost susţinută de către posturile de radio apusene, mai ales de „Voice of America” şi „Radio Free Europe”. Şi că, cel puţin românii din Basarabia, în acest sens, au merite la fel de mari ca şi popoarele baltice sau caucaziene. Iar pentru etapa toamnei anului 1988 şi primăvara lui 1989 românii din Basarabia au fost, cu marile lor demonstraţii şi adunări, chiar în prima linie a luptei anticomuniste (nenorocul basarabenilor a fost că lupta lor nu s-a întâmplat la Vilnius sau Riga, balticii aveau şi o diaspora anticomunistă puternică şi secţii la posturile de radio amintite mai sus, iar mişcarea naţională şi anticomunistă din Basarabia nu putea coincide cu mişcarea anticomunistă din România).  Să revenim, pentru a ilumina denigrarea actuală a foştilor demofili, la timpurile dinaintea anului 1989. Să ne amintim măcar vestitul caz al „medicilor evrei” de la începutul anilor 50 al secolului trecut.  Crima lor consta în faptul că acei medici erau evrei şi anume ca evrei au atentat la securitatea naţională a URSS. Adică era vorba de un caz tipic de rasism de tip comunist băgat de Kremlin şi de Stalin sub şandramaua (hai sa-i spunem aşa, neaoş) naţionalistă. Acelaşi lucru se poate spune despre alt caz concret, cel al grupului anticomunist Şoltoianu-Usatiuc-Ghimpu, creatorii Frontului Naţional Român din Basarabia. Toţi membrii grupului au făcut ani grei de Gulag în primul rând ca naţionalişti şi doar mai apoi ca anticomunişti. Deşi esenţa luptei pe care a dus-o acest grup era totalmente anticomunistă, adică antitotalitaristă şi urmărea să deschidă ochii opiniei publice internaţionale asupra crimelor (genocidului) pe care îl înfăptuia cu multă cruzime în fosta URSS partidul comuniştilor. Să mai amintim că în URSS, o creatură geopolitică din zeci şi zeci de popoare, lupta cu naţionalismul făcea parte din tehnicile de bază ale activităţii aparatului represiv leninist-stalinist. Chiar dacă nu ştiai de naţionalism, aflai despre el ca de o ciumă de care trebuie să te păzeşti din ziare, de la radio şi televiziune sau din lecţiile publice ale sutelor de mii de propagandişti şi activişti de partid. Sau din pilda concretă a pedepsirii dure a celor care au spus „ceva” (de multe ori nici nu spuneau nimic, ci doar erau pârâţi anonim că ar fi spus „ceva”), trimiterii lor în Gulag cu un proces de formă (vezi cazul „Arcaşilor lui Ştefan”, tot din Basarabia), sau dispariţia lor fără nici o urmă (vezi cazul marelui intelectual basarabean Petre Ştefănucă, sau al unor membri ai Sfatului Ţării – cum ar fi Teodor
Neaga şi alţii care nu au fost informaţi despre primejdia de moarte a comunismului, sau nu reuşit să plece din Basarabia în dezastrul evacuării de o zi, sau nu s-au putut despărţi de familii pe 28 iunie 1940), sau trimiterea în Gulag fără nici un proces (vezi cazul Abajeru-Crihan de la începutul anilor 50 din Basarabia). Pilda vie, adică arestarea naţionaliştilor, judecarea în colectiv (când era  cazul), sau dispariţia fără urmă (tot după caz, dar şi în dependenţă de zelul celor care executau ordinul), sau darea afară din câmpul muncii, apoi imposibilitatea de a găsi un loc de muncă, de facto  condamnarea la dispariţie prin înfometare şi boli era folosită cu deosebit succes de către aparatul represiv comunist. Existau, însă, şi metode mai subtile de luptă contra naţionalismului – elitelor, celor  talentaţi, formatorilor reali de opinie în comune, cartiere, societăţi profesionale sau culturale li se înscenau, mai ales pe domeniul patimilor omeneşti, diferite potlogării şi apoi erau chemaţi, speriaţi  (că va şti soţia şi copii, că nu vei mai primi apartament, că nu mai ajungi doctor în ştiinţe, că vei fi trimis la ţară sau în Siberia) şi umilit (uneori în genunchi) până omul se dădea de bună voie în mâinile  lor şi accepta să fie turnător şi, de multe ori, ofiţer sub acoperire al poliţiei politice. Nu e de mirare, aşadar, că şi toată lupta anticomunistă a poporului român din Basarabia din anii 1988-91 a fost calificată şi mai este calificată drept naţionalism şi chiar fascism („Tricolorul este steag  fascist”, iată o vestită vorbă a lui Vladimir Voronin, preşedintele comunist al republicii Moldova). Şi, în marea majoritate a cazurilor, nici unul din activiştii sau foştii activişti de partid deveniţi peste noapte, dar în democraţie, demofili şi, mai ales, apărători ai poporului evreu, nu vorbesc despre alungarea evreilor din fosta URSS, despre genocidul organizat de către partidul comunist popoarelor băştinşe, despre deportarea unor popoare întregi („vina” tătarilor sau a cecenilor încă nu a fost spălată de nici o instanţă internaţională sau măcar de o pocăinţă generală a partidului comunist şi a Internaţionalei Comuniste) sau despre umilinţa lor etnică în propriul lor leagăn de fiinţare (obligativitatea învăţării limbii ruse şi practicării obiceiurilor culturale ale ruşilor, cum ar fi, de pildă, dansarea în colectiv a dansului „Calinca”, cântarea în colectiv a cântecului „Catiuşa” sau băutul, de foarte multe ori în colectiv, a vodcii în cantităţi mari).  Aşa se face că marea majoritate a celor care au fost în primele rânduri ale luptei anticomuniste în Basarabia în anii „revoluţiei noastre de catifea” au fost trecuţi în listele naţionaliştilor încă înainte de a se declanşa marile demonstraţii şi adunări anticomuniste din 1988-89. Mitingurile de pe Alea Clasicilor din vara-toamna lui 1988 au fost denumite „naţionaliste”. Demonstraţiile din februarie-martie 1989 de pe bulevardul central al Chişinăului erau „naţionaliste”. Adunările de la Uniunea Scriitorilor erau „naţionaliste”. Mişcarea ecologistă din Basarabia era „naţionalistă”.

Adunările uriaşe, de peste 20.000 de oameni, din Teatrul de Vară din Chişinău, organizate de cenaclul „Alexei Mateevici”, erau „naţionaliste”. Spectacolele teatrelor româneşti erau „naţionaliste”. Marea Adunare Naţională din piaţa centrală a Chişinăului de pe 27 august 1989 era „naţionalistă”. Declaraţia de Independenţă a republicii Moldova, unde se arătau consecinţele grave ale pactului Ribbentrop-Molotov, genocidul comunist, dar şi faptul că moldovenii sunt de facto români şi vorbitori ai limbii române, era „naţionalistă”. Tot ce arăta o crimă cât de mică a fostului regim şi, în special, a partidului comunist şi organelor sale represive, era declarat naţionalism. Şi doar ei, călăii de ieri, ucigaşii a zeci de milioane de oameni (inclusiv prin crime ecologice de proporţii pe care le-au condus şi actualii fruntaşi ai partidului comunist din Basarabia, cum ar fi tovarăşii Calin, Bondarciuc, Jdanov, Iovv, Mişin  şi alţii) sunt demofili, luptători pentru drepturile tuturor etniilor, apărători fideli ai spaţiului multicultural basarabean. Ei, care au organizat alungarea aproape totală a evreilor din Basarabia (de ce au plecat evreii din raiul comunist al RSSM, tovarăşe Voronin?), care au lichidat cultura şi limba găgăuzilor, care au aţâţat unii împotriva altora românii din Basarabia şi Trasnistria, care au adus în Trasnistria toată lepădătura fostului regim comunist, care au provocat crâncenul război de pe Nistru (condamnat şi de CEDO), toţi aceştea sunt demofili, iubitori de democraţie, de economie de piaţă, de idealuri culturale europene. Şi doar intelectualii români din Basarabia (mai ales acei care apără opera lui Eminescu sau Paul Goma), patrioţii de aici care au stat în prima linie şi la demonstraţiile anticomuniste, şi la adunările anticomuniste, şi pe frontul de pe Nistru în 1992, numai aceştea, au fost declaraţi naţionalişti,antisemiţi, fascişti, pedofili politici şi chiar terorişti.  Mirarea noastră vine acum de la faptul că această stigmatizare a luptătorilor anticomunişti cu eticheta „naţionalişti” continuă cu înverşunare şi în zilele noastre, adică şi în 2006. Practic toată elita intelectuală a Basarabiei este în opinia foştilor şi actualilor comunişti, aţi ghicit, naţionalistă. De ce? Fiindcă se opune, să zicem, invaziei monopoliste a masmediei ruse în Basarabia (zeci de posturi de radio şi TV ruseşti, sute de ziare şi reviste, mii de situri pe Internet, sute şi sute de magazine de cărţi ruseşti şi mai nimic, de multe ori absolut nimic românesc) atunci când cetăţenii de etnie română reprezintă 80 procente în structura demografică a republicii Moldova, iar cei de etnie rusă, veniţi aici după 1945 în funcţii represive bine plătite, numai vreo 5 procente (datele reale se ascund). Aceşti 80% de cetăţeni de etnie română duc tot greul bugetului, trăiesc mai ales în zona rurală în condiţii medico-sanitare, educaţionale şi alimentare umilitoare (republica Moldova, stat lipsit de resurse energetice sau minerale, este cea mai săracă ţară a Europei anume din cauza acestei „diaspore” rurale unde trăieşte marea majoritate a românilor). Din rândurile acestor condamnaţi la sărăcie recrutează marfa lor proxneţii şi traficanţii de carne vie din toată Europa. Iar ruşii şi apărătorii lor comunişti, adică fosta nomenclatură rasist-comunistă de ieri, de facto cei care au trăit foarte bine şi ieri chinuind pe aceiaşi „baranâ” şi „mulâ”* trăiesc la oraşe, se folosesc de toate binefacerile politice şi sociale ale democraţiei (educaţie, transport, asistenţă sanitară, acces la informaţie, apărare socială), primesc pensii bune (fiindcă au avut salarii mari în trecutul comunist şi nu au muncit ca robii în colhozuri), batjocoresc pe acei care îndrăznesc să vorbească despre condiţiile în care trăieşte majoritatea română şi le mai zic că sunt naţionalişti (comuniştii moldoveni au ajuns cu aceste atacuri până la Consiliul Europei şi la ONU)  De fapt anticomunismul a dispărut aproape cu totul din spaţiul românesc în formula lui clasică, cea din perioda războiului rece. Ca să fii primit în rândurile celor care se declară azi anticomunişti trebuie să nu mai foloseşti în discursuri sau scris termenul „român” (şi, mai ales, „mândria de a fi român”), să te declari de altă credinţă decât cea ortodoxă, să-l batjocoreşti public pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Eminescu, să publici studii ateiste despre posibilitatea cunoaşterii „ideii de Dumnezeu” (Dumnezeu, adicătelea, este o idee omenească, o creatură, dă! a „geniului omenesc”), să strigi zi şi noapte despre spaţiul multicultural european şi să nu sufli nici un cuvinţel despre faptul că acest spaţiu este, de facto, un mare buchet de culturi naţionale. Anticomunismul (ca şi comunismul) poate fi după opinia noii clase anticomuniste (care nu a luptat pe baricade în anii totalitarismului şi nu a suferit în Gulag) doar multicultural şi antinaţional. Tricolorul este steag fascist. România este stat imperialist. Limba română vorbită în Basarabia (de pildă cea în care este scris acest articol) nu este limbă română. Cei care pledează pentru un manual de istorie al românilor (într-un stat cu 80% români) sunt naţionalişti (de parcă străbunii ruşilor, ucrainenilor, bulgarilor, găgăuzilor şi evreilor care locuiesc acum în Basarabia au luptat în armata lui Ştefan cel Mare şi au construit cetăţile de la Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă). Cei care cer ca masmedia rusă din Basarabia să nu mai fie monopolistă (fiindcă este finanţată cu bani grei de la Moscova) sunt duşmani ai poporului multicultural al republicii Moldova. Nu se mai fac sărbători naionale, ci doar multiculturale. De Zuia Limbii Române (din 31 august 2005) s-a făcut chiar şi un festival al teatrelor naţionale din Basarabia (de facto aici există numai un singur Teatru Naţional, celelalte aduse la acel festival erau mici grupuri folclorice de amatori), iar termenul „român” a fost scos din titulatura sărbătorii. De fapt toate sărbătorile naţionale ale românilor au fost înlocuite de comunişti cu uriaşe beţii şi orgii naţionale care se organizează chiar în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Republica Moldova a adoptat chiar şi o strategie „naţională” de luptă cu tendinţele naţionaliste (citeşte – anticomuniste) şi apărarea nou născutului spaţiu multicultural al republicii Moldova. Aşa anticomunismul românilor din Basarabia a rămas şi în democraţie naţionalism. Iar vechii activişti de partid, mulţi din ei călăi nepocăiţi de pe mâinile cărora mai curge încă sângele nevinovat al victimelor (de-ar şti Europa câte zeci de mii de femei am ucis noi în Basarabia doar cu pesticidele şi erbicidele! îi spunea autorului acestui studiu un fost preşedinte de colhoz), au devenit mari luptători pentru drepturile multiculturale ale cetăţenilor republicii Moldova. Lupta contra naţionalismului românesc din Basarabia se dă, aţi ghicit, în limba rusă şi urmăreşte ca mai ales românii să vorbească în rusă. Iar ruşii să nu vorbească în limbă română. Ca  românii din Basarabia să părăsească în masă patria lor (aproape un milion din cei 3,5 milioane au şi plecat), iar etnicii ruşi să fie asiguraţi cu locuri de muncă bine plătite („primim la lucru vorbitori de limbă rusă”, iată un anunţ des întâlnit în masmedia rusă de la Chişinău). Ca românii din Basarabia să nu-şi mai amintească de crimele comuniştilor lui Lenin şi Stalin (aproape un milion de oameni dispăruţi din Basarabia între 28 iunie 1940 şi martie 1952), şi mai ales de executorii acelor crime. Iar ruşii să trâmbiţeze zi şi noapte  de crimele lui Ion Antonescu. Sau, mai recent, de aşa zisele păcate ale Bisericii Ortodoxe Române. Sau, şi mai recent, de antisemitismului scriitorului român Paul Goma, originar din satul Mana, judeţul Orhei, Basarabia.
Dar toate astea treacă-miargă. Voronin, Mişin, Calin, Jdanov, Iovv, Stepaniuc, Stati, Tcaciuc, adică comuniştii de ieri şi de azi din Basarabia, sunt sub nasul basarabenilor şi se ştie ce poame şi ce luptători pentru democraţie şi drepturile omului au fost şi sunt. Dar ce te faci cu fraţii de peste Prut, care, de la un timp, se feresc ca dracul de tămâie de „naţionaliştii” basarabeni, de facto de luptătorii anticomunişti de aici? Ce te faci cu cei care pun pe Dumnezeu în formulă şi atacă zi şi noapte Biserica Ortodoxă Română? Ce te faci cu secretarii de partid de ieri, redactorii şefi şi editorialiştii „Scânteii”, activiştii uniunilor de creaţie, strigătorilor (comunişti cu faţă umană) de la balconul Universităţii sau chiar a unor şezători în corturile din Piaţa Universităţii (dar şi în corturile din Orăşelul Libertăţii din Chişinău) care se feresc de tot ce este românesc în Basarabia şi care pun eticheta naţionalism pe tot ce a fost ieri anticomunism, iar azi mai rămâne încă românesc şi ortodox? Ce să faci cu marea majoritate a masmediei româneşti care a uitat că Basarabia este pământ românesc cu toate actele în regulă şi că aici locuiesc peste 3 milioane de cetăţeni români? Unii spun că răspunsurile la aceaste întrebări este complex. Că, adicătelea, trebuie să iertăm activitatea comunistă a dnilor Brucan, Iliescu sau Constantinescu (dăm numai câteva pilde dintr-o listă  uriaşă) şi să ne concentrăm pe rezolvarea problemelor pragmatice ale zilei de azi. Aşa o fi. Dar problema problemelor zilei de azi, zilei de tranziţie şi de armonizare a mentalului românesc (distrus de ideologia criminală a comuniştilor) cu cel european, nu este una pragmatică, ci una de pocăinţă. Cum poţi să ieşi la televiziune, în faţa unui popor de peste 20 de milioane, şi să le vorbeşti despre democraţie, atunci când tu însuţi nu te-ai pocăit pentru crimele pe care le-ai săvârşit în fostul regim comunist? Ce fel de mental democratic şi european creează un asemenea vorbitor în sufletele oamenilor care ştiu că anume el a fost mare activist de partid, mare editorialist la „Scânteia”, mare creator de rime comuniste, mare actor în dramele sau filmele comuniste? Cum poate cineva să se declare mare european şi democrat dacă scrie cărţi şi articole despre degeneratul popor român (tot poporul român şi nu careva elemente ale lui) şi, în acelaşi timp, se supără când alticineva vorbeşte critic despre „opera” lui Paul Cornea sau crimele Anei Pauker şi ale lui Iosif Kişinevski? Să presupunem, însă, că, adicătelea, există un complot împotriva României ce urmăreşte dezmembrarea ei (aşa cum a fost dezmembrată URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia şi reunificată Germania) fiindcă, dă, o Românie puternică încurcă iţele maharilor din politica mare europeană.  Se vorbeşte mult în presa românească, în cercurile politice şi chiar academice despre acest posibil complot susţinut în România şi de o seamă de intelectuali (la un moment dat apăruse chiar şi o bancnotă de 50.000 lei în care harta României era ciopârţită). Aşa o fi. Sau, poate, aşa a fost atunci când România doar aspira să fie primită în NATO şi UE, iar Rusia nu avea nici un interes ca România să ajungă acolo. Fiindcă cine ca cine, dar Rusia a avut şi are mare, enorm interes să destabilizeze politic, economic, social şi chiar religios România ca să amâne cât mai mult cu putinţă şi aderarea ei la NATO, şi intrarea în UE. Din altă parte, spuneau unii formatori de opinie, era bine să fie potolit etno-culturalismul prea exteriorizat al românilor, ca să nu pară cumva România o ţară isterizată de naţionalism, şovinism, fascism etc. Dar de ceva vreme încoace condiţiile geopolitice s-au schimbat radical. România este membră NATO şi pentru a securiza hotarul de sud-est al Uniunii Europene, inclusiv cel economic, cultural, religios şi demografic, este obligatoriu ca România să fie primită către 1 ianuarie 2007 şi în UE. Mai mult. Anume noile condiţii de securitate europeană, când este pusă în joc soarta civilizaţiei europene, atacată deosebit de violent din interior (vezi exploziile teroriste din Madrid şi Londra, revoluţia automobilistică din Franţa, dar şi dezmăţurile pedofile, alcoolice, ateiste, pornografice, stupefiantice din toată Europa), când idealismul comunist ajunge la putere pe cale democratică în America Latină sau Asia, când păinjenişul Globalizării aduce nu doar comunicare în masă, ci şi nenorociri mediatice în masă, când gazoductul baltic este ca şi construit şi deci toate tensiunile ruso-europene sunt trecute la flancul sud-est european, acolo pe unde  Europa este atacată şi de fundamentalismul arabo-musulman, şi de comunităţile economice criminale, şi de interesul mesianic şi geopolitic rusesc, şi de noua configuraţie etnică şi religioasă a Federaţiei Ruse (musulmană, budistă, taoistă, mai puţin ortodoxă), anume în aceste condiţii Uniunea Europeană, dar şi scutul ei militar, NATO, are nevoie de o Românie puternică la hotarul său de sud-est. Chiar şi simplă privire asupra hărţii Europei demonstrează cât de importantă a devenit România (mai ales în ultimile luni) pentru întărirea securităţii naţionale a tuturor statelor europene. Nu Ungaria, Polonia, Germania, Franţa sau chiar Marea Britanie sunt prima linie de apărare a acestei securităţi. Ci România. Concluzia asta este simplă şi pentru olandez, şi pentru neamţ, şi pentru ceh – pentru a păzi mai bine democraţia şi bunăstarea europeană trebuie să întărim România. Dar cum se poate realiza cât mai repede acest desiderat? De-a lungul veacurilor şi mileniilor civilizaţia europeană a avut un singur răspuns la această întrebare şi l-a folosit cu mare eficienţă – patriotismul! Nici elicopterele de luptă americane, nici serviciile secrete engleze, nici berea germană nu vor apăra mai bine hotarul de sud-est al Europei decât poporul român care locuieşte aici, sedantar şi casnic, de la începuturile sale. A ataca în aceste condiţii fundamentul spiritual al poporului român, biserica lui ortodoxă, cultura lui multiseculară, istoria lui adâncă (până la apariţia anume în aceste locuri a celui mai vechi om), moralitatea şi tradiţiile lui, a distruge manualele de istorie sau cele de limbă română, a propaga pe toate canalele de televiziune dezmăţul manelelor şi al erotismului, a închide accesul bisericii ortodoxe la masmedia, a transforma  luptătorii anticomunişti de ieri în naţionalişti, antisemiţi şi chiar fascişti este, după opinia noastră, un atac direct la securitatea întregii Europe Unite. A nu înţelege că în noile condiţii ale lumii leagănul civilizaţiei, care este anume Europa, este atacat la fel de violent ca şi în timpurile lui Attila sau Genghis Khan, a nu înţelege că de stabilitatea din interiorul Europei depinde soarta omului pe Pământ şi în plan economic, şi în cel tehnologic, dar şi în cel moral, a nu înţelege că tehnologiile de azi nu mai lasă loc pentru întrebarea retorică a lui Shakespeare (to be, or not to be) şi că rugile fundamentaliştilor evrei de la zidul plângerii din Ierusalim ar putea dispărea tocmai din cauza dispariţiei civilizaţiei europene, înseamnă, cum spuneam mai sus, atac la securitatea, hai să-i spunem naţională, a întregii Europe. Şi, deci, şi a întregii lumi.

A nu înţelege că România stă pe linia întâi a luptei grele care se duce acum pentru supraveţuirea omului pe Pământ (şi lupta se duce nu numai cu teroriştii sau traficanţii de droguri, ci mai ales cu nenorocirile climaterice şi chiar cosmice care orientează spre Europa uriaşe mase de oameni), că în noile condiţii ale Lumii sunt necesare pentru mobilizarea oamenilor şi prevenirea panicii generale mai ales modele spirituale şi că cele româneşti (care au la bază sedentarul şi căsnicia, şi nu nomadismul) ar putea fi de mare folos în aceste condiţii, este, după opinia noastră, un atac la fiinţarea omului pe Pământ. A pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu, a înrădăcina ideea (leninistă, stalinistă) că orice bucătăreasă (vezi cazul doamnei Ostapciuc, ajunsă în 2001 preşedinte al Parlamentului de la Chişinău) poate conduce lumea şi poate fi responsabilă de soarta lumii, a demoniza sau nemernici poporul român (sau cel german, francez, englez, rus, italian, spaniol etc), este un rău la fel de mare ca şi cel pe care l-au făcut lumii în secolul XX comuniştii lui Lenin şi Stalin (pioneratul le aparţine), apoi şi naziştii lui Hitler. Dar poate şi mai mare.  A nu înţelege că pelerinajul de peste un milion de oameni la moaştele Sfintei Paraschiva este una din ele mai puternice fortificaţii ale civilizaţiei europene, că mănăstirile şi schiturile româneşti fac parte din strategia de apărare a acestei civilizaţii, că sutele, poate miile de schivnici români ce se roagă în pustietăţile Carpaţilor sunt clopotele de mântuire ale tuturor europenilor, că Eminescu şi Enescu sunt drapele mobilizatoare de mare efect în această zonă a războiului de apărare pe care îl duce Europa, înseamnă atac la siguranţa întregii Europe. A denigra poporul român şi elitele sale culturale, mai ales cele anticomuniste, a face isterie multiculturală comunistă şi a transforma în naţionalism interesul naţional al României (care acum este şi interes naţional european) este, după opinia noastră atac la siguranţa naţională a întregului spaţiu euro-atlantic.

Şi a nu vedea, anume în acest context, cât de importantă este Basarabia cea românească pentru securitatea întregii Europe, oare ce este? A nu vede că anume aici poporul român este isterizat cu un multiculturalism fără fond şi rădăcini, care este de fapt vechiul rasism rusesc şi comunist ascuns sub perdeaua ideologică a fostului Komintern, a nu vedea că anume aici s-a stocat şi se stochează nu numai armament, ci şi ură etnică şi rasială, a nu vedea că mentalul oamenilor de aici este prelucrat cu uriaşe resurse mediatice de către serviciile secrete ruseşti pentru un scop care nu este al Uniunii Europene, a nu vedea sau a te preface că nu vezi nici limba română vorbită în Basarbia, nici tradiţiile seculare româneşti pe care le practică 80 procente din locuitorii acestui ţinut românesc, a nu vedea că românii din Basarabia sunt împărţiţi cu rea voinţă în ortodocşi ai Rusiei şi ai României, a nu nu vedea lucrurile acestea mai ales de la Bucureşti, a transforma în naţionalişti marea majoritate a luptătorilor anticomunişti din Basarabia, înseamnă a nu vedea că Basarabia şi, mai ales, Transnistria, a şi devenit focarul straşnic al unui nou război mondial. Aşa a venit timpul ca şi la Chişinău şi la Bucureşti, dar mai ales la Bucureşti, să se înceteze să se bată toba rasial-multiculturală a fostei internaţionale comuniste şi să se purceadă cu toată seriozitatea europeană şi euro-atlantică la adevărată muncă pentru apărarea inrteresului naţional al României care de câtăva vreme este şi interes naţional european şi euro-atlantic. A venit timpul ca naţionalismul românesc, adică partea unicală de identitate culturală, religioasă şi etnică a poporului român, să fie integrat armonios cu celelalte etno-culturi europene, iar isteria multiculturală de esenţă comunistă să nu mai dicteze nici României, nici Europei. A venit timpul ca Basarabia cea românească să devină aceea ce este, scut (fie şi extern) al civilizaţiei europene în partea ei cea mai vulnerabilă, de la Marea Neagră şi până la izvoarele Nistrului.

Note
* „baranâ”, mulâ (oi, berbeci, măgari) aşa ţi numesc ruşii din Chişinău pe etnicii români de aici

ANDREI VARTIC