MONITOR CULTURAL * on-line

~Angela Bîrsan: „Cult şi cultură”

Motto :

„Cultura nu este decât creaţia infinităţii rele, a mijlociului infinit.”

Nikolai Berdiaev 

„Geniul creştinismului este în mod tainic, „filocalic”, iar „filocalie” înseamnă „iubire de frumos” şi frumuseţea nu trebuie rezervată cultului, ascezei, ea trebuie să strălucească şi în cultură.”

Sfântul Ioan Scărarul 

      Omul, abandonat total în libertatea sa de Dumnezeu se lasă înfrânt în conştiinţa sa din prea multă comoditate. Uneori, sclipirea suflării primordiale divine se răsfaţă în câte un cuget, arătând lumii cât de săracă şi lipsită de farmec ar fi dacă, din când în când, raiul n-ar lăsa ochiul să fure din frumuseţile sale. Chiar dacă actul credinţei pare desuet într-un secol XXI zdrobit de idealuri conumatoriste, accidental, miraculos, spiritul freamătă creator. Atâta timp cât nu a atins perfecţiunea, omenirea mai are şansa teribilă de a-şi depăşi propria şi tragica sa condiţie, de a se considera creatoare în absenţa recunoaşterii că ea însăşi este o creatură: „Potrivit esenţei ei profunde şi potrivit sensului ei religios cultura este un măreţ eşec. Filosofia şi ştiinţa constitue eşecuri în cunoaşterea creatoare a adevărului; arta şi literatura sunt eşecuri în creaţia frumuseţii… cultura, este în toate manifestările ei un eşec al creaţiei, ea este imposibilitatea de a realiza transfigurarea creatoare a existenţei. Toate realizările culturale sunt simbolice iar nu realiste. Prin cultură se realizează nu cunoaşterea ci simbolul cunoaşterii, nu frumuseţea ci simbolul frumuseţii” – spunea Berdiaev despre sensul creaţiei umane.

      Deşi o astfel de opinie este răscolitoare şi anarhică într-un anume sens, aceasta devine posibilă într-o lume profund secularizată. Neputinţa creatoare se lăfăie de altfel, barbară ,ca reflex al păcatului într-o lume care a înţepenit în nerecunoaşterea sa. Tocmai de aceea, ritualurile, arta canonică, tind să se transforme într-un univers al punctului fix, aparent osificat dar plin de solemnitate şi mai ales de o profunzime nebănuită. Aşa cum viaţa ascetică este mai degrabă, considerată o formă a infantilismului creştin dar mai plină ca oricând de substanţa adevărului pe care îl exprimă, tot aşa, arta născută „sub streaşina bisericii” eclezială, tinde să devină o sfântă comoară.

      Ce este de fapt cultul? Cuvântul cult este de origine latină (colo-ere) care înseamnă a cultiva, a îngriji, a respecta, adora iar pentru creştini este, „în general orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o parte cinstirea sau respectul faţă de Dumnezeu, iar pe de altă parte, mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului dumnezeiesc”. Cadrul comunicării cultice, individual sau public este, deci legat de respectul faţă regulile care guvernează spaţiul creştin. Cultul divin public, spre deosebire de cel individual, care nu este mediat, se desfăşoară, după tipic, în secvenţe de timp diurne sau anuale bine determinate, numite de altfel şi timpuri liturgice.

      Care este raportul între religie şi cult? Fără îndoială, sfera noţiunii de religie este cu mult mai largă decât cea a noţiunii de cult şi cuprinde doctrina religioasă, dogma, morala şi disciplina religioasă şi în sfârşit cultul care este şi determinat de acestea. Pentru creştinii ortodocşi, raportul între subiectul şi obiectul cultic, adică între om şi Dumnezeu, este unul de filiaţie. Acest aspect este unul extrem de important în privinţa modului de comunicare, afectiv, familial, direct sau indirect în cazul în care rugăciunile sunt adresate sfinţilor sau îngerilor pentru a intermedia dialogul. De altfel, lăcaşul de cult mai este numit şi „Casa Domnului sau a Tatălui”.

      Cultul individual a dat naştere ascetismului monahal, bazat pe principile ascultării care suprimă părerea sufletească despre sine şi orice influenţă lumească, al castităţii care se regăseşte în structura spiritului prin renunţarea şi consacrarea totală a existentei lui Dumnezeu, a sărăciei, care este acea receptivitate totală a săracului faţă de planurile divine şi rugăciunii ca stare constantă a sufletului, devenită ea însăşi trup, semn viu al prezenţei lui Dumnezeu. Astfel, „adâncindu-se în nesfârşitele singurătăţi, anahoreţii căutau să pătrundă pe teritoriul demonilor… ruptura cu lumea merge mai departe decât o simplă fugă de apropierea oamenilor. Perfecţiunea lor însolită se plasează dincolo de lume şi aceasta nu doar pentru a afla un refugiu ci pentru a anticipa Cetatea cerească.

      Asceţii socoteau locurile pustii ca o zonă intermediară între lumea profană şi Împărăţie. Exilul devine pelerinajul omului călător în căutarea originilor lui cereşti. Eremiţii nu sunt exilaţi ci atleţi ai exilului, beţi de Dumnezeu„. Astfel, mănăstirea sau pustiul se transformă, după cum spunea Sfântul Ioan Scărarul un cer pe pământ, unde nimeni nu judecă pe nimeni, învaţă şi tace pentru a-l asculta pe Dumnezeu. De aceea, adeseori a existat tentaţia unora de a califica asceza deşertului ca o aberaţie infantilă. A pune însă întrebarea cultură sau sfinţenie vine dintr-o critică neinformată pentru că tăcerea şi cuvântul, sfinţenia şi cultura fac parte dintr-un joc dialectic extrem de laborios legat de regenerarea spirituală a omenirii: „Asceza pustiei este o imensă psihanaliză urmată de o psihosinteză a sufletului uman universal.” Dar culpabilitatea umană nu epuizează realitatea demonilor. Poate, tocmai de aceea tradiţia are un rol deosebit în restabilirea echilibrului. Sfântul Grigorie de Palama este unul dintre cei care s-au opus energic oricărei devieri de la Tradiţie şi subliniază că unul dintre ţelurile întrupării este acela de de „a venera trupul aşa încât duhurile orgolioase să nu mai aibă îndrăzneala de a crede că sunt mai de preţ ca omul”.

      Din perspectiva încărcată de autoritatea tradiţiei patristice, se binecuvântează astfel în chip deplin şi direct creaţia umană – adică articularea dintre credinţă şi cult. Hristos vine pentru a vindeca patologia păcatului, singura vinovată de uscarea seminţiei paradisiace, iar măntuirea este clipa când Dunezeau îl trage pe om din abisul căderii. Dar, potrivit Evangheliei, mântuirea înseamnă vindecare; „credinţa ta te-a mântuit”. Hristos este „doctorul ce bun” care oferă Euharistia ca pe un leac al nemuririi. Vindecarea comportă un katharsis ascetic – curăţire a fiinţei de orice germene demonic – dar se desăvârşeşte printr-un katharsis ontologic; restauarea formei iniţiale, refacerea chipului lui Dumnezeu şi veritabilă transfigurare a firii.

      În mod paradoxal, la acest început de nou secol, deşi societatea contemporană pare să nu se mai revendice la valorile artei cultice creştine este impresionantă vizibilitatea edificiilor sale bimilenare şi „centrul de greutate religios se va muta din sfera sacerdotal-creatoare în cea profetic-creatoare… Duşmănia conservatoare faţă de creaţia religioasă înseamnă întărirea infinităţii rele în ispăşirea însăşi, împotrivirea faţă de încheierea, împlinirea şi sfârşitul ispăşirii…”

      Tocmai de aceea, întoarcerea omului cu faţa către Dumnezeu şi începutul unui dialog între creator şi creatură vor avea loc atunci când, însingurat şi condamnat la propria liberatate îşi va asuma conştient necesitatea comunicării, dincolo de definiţiile şcolastice ale acesteia. Pâna acum, omul a avut nevoie, pentru această comunicare – de cele mai multe ori epifanică – de un spaţiu solemn, cel al bisericii, un spaţiu al artei ca destin creator al său, de o manifestare cultică, ritualică pentru apropierea celor două realităţi – cea materială de cea spirituală într-o formă familiară, vizibilă. Presupusul viitor dialog al divinităţii cu umanitatea nu se va rupe definitiv de tradiţie dar în mod cert va conta pe om ca templu al contemplaţiei.

ANGELA BIRSAN