MONITOR CULTURAL * on-line

~Aurel David: „O propunere“

Limba noastră cea română

Există în limba română unele substantive proprii, în special de localităţi, care prezintă anumite contradicţii, între forma de plural şi înţelesul de singular, flexiunea şi acordul lor făcându-se după formă. Lipsa concordanţei dintre formă şi înţeles a dus, în cazul respectivelor substantive, la apariţie unor construcţii cu acordul după înţeles, în care substantivul are articolul la plural şi predicat sau determinant adjectival la singular, se precizează în volumul I al Gramaticii limbii române, editată de Academie în 1963 (fiind o ediţie revăzută şi adăugită), lucrare coordonată de acad. Alexandru Graur, Mioara Avram şi Laura Vasiliu.

Se oferă şi oarece exemple: „Cutreierând tot Bucureştii…” (greşit, după a mea părere, textul folosit pentru exemplificare fiind din anul 1910!). Normal, substantivul Bucureşti, nearticulat, are forma articulată , corectă, Bucureştiul. Sau, folosin alte exemple: Iaşi – Iaşiul, Galaţi – Galaţiul, Călăraşi – Călăraşiul şi nu Iaşii, Galaţii, Călăraşii. A apărut, ca o confirmare a respectivelor forme, publicaţiile Iaşul literar, Informaţia Bucureştiului şi nu Iaşii literar(i) sau Informaţia Bucureştilor.

Între toate formele şi construcţiile amintite, moderne şi literare sunt cele refăcute de singular: Bucureştiul, Iaşiul, Călăraşiul etc; construcţiile hibride, precum Bucureştii, Iaşii, Călăraşii sunt greşite, am înţeles din „Gramatica limbii române”.

Tocmai de aceea susţin ca substantivele proprii, în speţă numele unor localităţi precum Călăraşi, să aibă o singură formă articulată : Călăraşiului, nu Călăraşilor, Iaşiului, nu Iaşilor, Bucureştiului, nu Bucureştilor ş a m d.

Aş mai veni cu un exemplu, „cadorisit” limbii române prin „împingerea forţată” a unor cuvinte folosite în mod din ce în ce mai frecvent, precum transfrontalier.  

În „Dicţionarul explicativ al limbii române” editat de Academie în 1998, la pagina 401 apare cuvântul frontieră = linie naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state; graniţă; hotar. Este, deci, un cuvânt foarte clar. El a intrat în limba română din franţuzescul frontiere.

În „Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române” editat tot de Academie în anul 2005 este menţinut cuvântul frontieră   cu acelaşi înţeles.

Dar apare  şi cuvântul frontalier. Fără nici o explicaţie.

Căutând în „Dicţionarul de neologisme” scos de Academia Republicii Socialiste România în anul 1978, am găsit şi cuvântul frontieră, cu acelaşi înţeles din DELR, dar şi expresia  frontalier = adjectiv referitor la frontiere. Altă explicaţie nu apare!

Mai sus , la aceeaşi pagină, există cuvântul frontal, adjectiv, care înseamnă „din regiunea frunţii”.

La pagina 1093 din DN, cuvântul trans este considerat „element prim de compunere savantă cu semnificaţia dincolo de, peste. Nu apare, însă, cuvântul tranfrontalier.

De ce simplu, când se poate complicat? mă întreb.

După a mea umilă părere, mult mai corect, mai româneşte ar fi să se folosească, atunci când este vorba de traversarea frontierei, cuvântul transfrontier şi nu transfrontalier.

AUREL DAVID

profesor de limba şi literatura română

9 decembrie 2007