MONITOR CULTURAL * on-line

~Cezar Adonis Mihalache: „Lacrimi“

Mă simt gol… Mă simt trădat… Mă simt părăsit. Pentru întâia oară îmi pare că tot ceea ce am construit ani şi ani se dărâmă. Am ridicat piatră cu piatră un stăvilar de gânduri împotriva a ceea ce mi s-a părut a murdări fiinţa românească. Am încercat să ridic o redută pe care să fluture mândru drapelul fiinţei noastre naţionale. Şi, acum, când păream atât de aproape de victorie, am fost învins. Ceea ce se înfăţişa ca fiind o redută era, de fapt, malul ridicat de dinaintea unui uriaş abis. 

Au fost şi succese… Au fost şi înfrângeri. Căci, nu de puţine ori, lupta mea, lupta colectivului meu redacţional, părea a sfarâma de palele morilor de vânt. Dar nu am renunţat. Am scris la ceas de seară, iar pana inspiraţiei sorbea cuvintele din roşu cel mai roşu al soarelui la asfiinţit. Pentru că acolo vedeam inima strămoşilor noştri. Am scris în miez de noapte, furios pe minciuna ce era aşezată în spatele neamului meu. Am scris în zori de zi privind cu speranţă răsăritul ca pe un tablou al recunoaşterii  demnităţii neamului meu.

M-am bucurat de libertatea de a scrie aşa cum mi-a dictat conştiinţa. Nimeni nu s-a interpus în rândurile mele, nimeni nu a încercat să-mi sugereze să schimb măcar o virgulă. Ştiu că poate uneori m-am mai şi înşelat. Poate că uneori am fost prea dur, prea plin de patos, prea dornic de a înfăţişa public numele trădătorilor. Poate că am aruncat cuvinte prea accide în pamfletele mele. Dar, am considerat că, în aceste timpuri, pentru a-ţi face vocea auzită trebuie să tropăi.

Iar mersul cadenţat al Naţiunii, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, mi-a fost ca un ceasornic al inspiraţiei. Acum acest orologiu îşi bate ultimul gong. Cineva a decis că vremea Naţiunii a trecut, că timpul astral al ţării poate curge şi fără secundele noastre de dăruire. Şi poate că aşa şi este. Timpul va continua să curgă. Şi chiar şi ziarul va continua să traiască. Acolo în inimile cititorilor, în rafturile bibliotecilor, în sertarele colecţionarilor…

Se încheie un drum. Pentru mine personal a fost unul dintre cele mai lungi pe care le-am parcurs în presa românească post-decembristă. Sunt opt ani de dăruire şi sufletul mă doare că trebuie să fiu eu acela care va trage cortina. Mi-aş fi dorit orice alt destin. Dar nu acela de a fi redactorul-şef care va aşeza maşinile de scris într-un dulap ferecat.

Şi nu mă doare pentru mine… Ci pentru tine, cititorule, care ai avut atâta bunăvoinţă să mă lecturezi săptămână de săptămână. Probabil ne vom întâlni curând. Pe alte metereze, unde voi fi poate şi mai furtunos. Poate mă vei recunoaşte şi vei regăsi în rândurile mele frânturi din inima Naţiunii. Pentru că, neîndoielnic, ele vor fi acolo.  

P.S.

Atâţia colegi şi colaboratori au plecat din această lume de când sunt eu aici… În faţa lor mă simt de două ori mai gol. Pentru că le-am promis că voi duce mai departe spiritul care i-a animat pe ei în băncile Naţiunii şi, iată, nu mă pot ţine de cuvânt. Cineva a decis că este vremea ca orologiul să nu mai fie întors. Sunt trist, sunt gol, şi, mai presus de toate, mă simt trădat. Este o lacrimă pe marginea unei prăpastii pe care nu o pot cuprinde… 

CEZAR ADONIS MIHALACHE