MONITOR CULTURAL * on-line

~Constantin Frosin: „Floare-albastră, floare albastră… „

Deasupra României, îşi întinde petalele o floare decupată din nesfârşituri de azur, o floare ce parfumează şi înfrumuseţează chiar Palatele de cleştar ale Domnului. Nectarul ei este bineplăcut Creatorului, mândru că a putut plămădi din huma plină de tină o asemenea frumuseţe. Atât de bucuros a fost, încât şi-a frecat mâinile, iar din cocoloaşele de plămadă rămase, a răsărit pe cer LUCEAFĂRUL de noapte…

O floare ce-şi trage seva din tărâmurile de basm ale Ţării numită România, pe unde a hălăduit cândva Lumina însăşi, cea din care avea să se întrupeze, peste veacuri, asemeni unui curcubeu, Poetul nepereche. Însăşi acea Lumină de care vorbeşte Poetul: „La Steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă“.

De ce floare-albastră? De ce nu floare roză, roşie, etc? De ce floare? De ce nu fructul interzis, reflex nefericit al neîmplinirii prin păcat, a dragostei neîmplinite? Pentru că împlinirea se realizează prin floare, fructul fiind punctul terminus, sau noul început, dar, despre care nu ştim prea bine cum se va termina.

Floarea este simbolul perfecţiunii, al frumuseţii pure, al delicateţei poetului, al Muzei însăşi, cea inspiratoare de poeme şi poezii ce au prea-fericit generaţii de semeni de-ai noştri. Iar albastrul este simbolul Cerului, al avântului spre Infinit, spre neţărmurita Divinitate, culoare benefică şi purtătoare de speranţă, singura pe care o întâlnesc ochii noştri când se ridică, în disperare de cauză, de cele mai multe ori, spre cer.

Petalele răsfrânte ale florii albastre se transformă noaptea într-o Stea norocoasă pentru acest neam hărăzit de bunul Dumnezeu, stea care ne luminează, ba chiar stră-luminează bezna în care ne afundăm parcă tot mai mult. Nu este orb mai periculos decât cel care nu vrea să vadă: noi de ce oare, sau unii dintre noi, nu vrem să vedem frumseţea-ntrupată în poemele eminesciene, care strălucesc de-ţi iau ochii în hrubele neputinţei noastre?

Ce comandamente absconse îndeamnă pe acei nefericiţi critici la terfelirea singurei Stele norocoase a Românilor? La ce comandă, pornită din nelumină, răspund ei, când atacă Lumina însăşi cu armele împrumutate lor de Întunerec? De ce extazul iniţial, de ce starea de graţie indusă de lectura operei eminesciene, a năpârlit brusc, la insinuosul apel al Şarpelui, într-o pată ruşinoasă pe trecutul şi patrimoniul acestui popor?

Cine şi de ce se a-muză – rămâne, adică, sau, mai bine zis, renunţă la Muză, deci abandonează inspiraţia – e drept, îţi dai seama de la prima vedere cât sunt de neinspiraţi ei, ca şi cei care i-au pus să colporteze minciuni şi neadevăruri, vânturate prin lume, întru pângărirea altarului pe care fiece Român i-l închină în sufletul lui?!

Să-i lăsăm, însă, în plata Domnului, căci va şti el cum să-i răsplătească (cu vârf şi îndesat) pentru nemernicia lor, şi să încercăm un demers pseudo-ştiinţific, de abordare a operei EMINESCULUI, plecând de la propria sa operă poetică.

Iată că în vremuri de adâncă disoluţie morală, de terfelire generalizată a valorilor, de ridicare la suprafaţă a gunoaielor de tot felul, Steaua EMINESCU devine inaccesibilă, lumina ei orbeşte, creează o senzaţie de disconfort, iar lătrătorii cu eventuale pretenţii de poet, pretind că ar fi şi pentru ei loc sub Soare. Desigur, nu în Soare, în plină Lumină, căci, împătimiţi de întuneric, nu ar suporta şocul acestei regăsiri cu propria origine, căci toţi am fost, iniţial, Fii ai Luminii, nu-i aşa?!

Poate că este mai bine astfel, căci şi aşa sunt destule, ba chiar parcă prea multe pete în Soare…Steaua aceea, a noastră, întrupată din plăsmuirile eminesciene, tocmai a răsărit, iar Apusului nu-i plac zămislirile de la Soare-Răsare…Când spunem Apus, ne referim la acei neiubitori de Lumină, la acei năimiţi de Întuneric pentru a clădi din pervertirea şi răsturnarea valorilor, din tulburarea apelor, un veşnic Apus, cu excluziunea, aşadar, a Luminii, a Soarelui şi a Răsăriturilor.

E-o cale-atât de lungă până la lumină, dovadă este şi bezna asta din capul unora, care speră să devină într-o zi (ori, cumva, într-o noapte…) capete încoronate ale criticii literare, cu preţul călcării în picioare a însemnelor nobleţii neamului nostru, cu frângerea destinului literar al lui EMINESCU. Se uită prea uşor că nu oricine poate ataca sau critica o extraordinară personalitate, una de talia Poetului nostru, că-ţi trebuie o statură egală, sau cel puţin apropiată de aceea, monumentală, a Valorii pe care îţi propui s-o victimizezi. Eu unul, nu-mi amintesc nici un mare nume de critic, care ar putea rivaliza, ca geniu, sau măcar inteligenţă creatoare, cu Eminescu.

Din neant s-au întrupat, şi sunt pârjoliţi de nesetea de repaos, adică n-au hodină până nu-l dau jos pe EMINESCU de pe soclu, în speranţa, hilară, poate că se vor cocoţa ei acolo într-o zi. Că n-au dram de dreptate, o ştim cu toţii, aşa cum cu toţii ne întrebăm: ce câine turbat i-o fi muşcat, de nu se mai opresc din defăimare?!

Din nefericire, la noi umblă încă o vorbă ce ţine de Evul Mediu: Până nu faci foc, nu iese fum! Şi dacă-i aşa, iată că autorii de manuale se-nverşunează să-i acorde un spaţiu tot mai restrâns, inducând, ba chiar inculcând copiilor ideea că EMINESCU nu mai merită citit…Atunci când, dimpotrivă, ştim cât se poate de bine că la căpătâiul oricărui Român curat ar trebui să stea, alături de Biblie, opera, cel puţin poetică, a Poetului. Iar la răsărit, acolo unde se aşează icoanele întru cinstire la ruga de dimineaţă, ar trebui să se afle şi portretul lui EMINESCU…

Ce viitor va putea avea acest popor, când ne uităm, îndureraţi, la faptul că elevii de Liceu nu mai pun mâna pe cărţile de aur ale literaturii noastre, purtând semnătura inegalabilului Poet?! Ce rost mai are să ne croim o imagine demnă pentru a intra în Europa, când cea mai mare valoare a Românităţii, echivalată de critica literară străină cu Shakespeare, Dante, Dostoievski, este repudiată de noua generaţie, la îndemnul unor degeneraţi?

Mii de ani i-au trebui acestui popor, ce a luptat cu invadatorii şi construia bisericuţe din lemn, pe câtă vreme Apusul clădea palate, castele şi catedrale… Suntem una din puţinele ţări ale Europei care nu avem castele, ele putându-se număra pe degete. Mii de ani i-au trebuit, deci, poporului nostru să dea lumii o valoare ca EMINESCU. Iar când ea a fost, în sfârşit, apreciată cum se cuvine, datorită traducerilor şi traducătorilor (cărora le aducem aici omagiul nostru) care au reuşit să-l impună atenţiei lumii, iată că unii pretinşi români se apucă să-l desfiinţeze, din raţiuni străine de cea mai elementară raţiune.

Pelerinajul la sursele operei eminesciene, la reperele universale ale artei sale, adevărat summum al secolilor în degringoladă, este unul greu, care presupune trudă şi migală, iar lecţiile sale de viaţă nu mai convin făuritorilor de noi ordini, de fapt dezordini, internaţionale! Însăşi valoarea sa, rolul şi importanţa sa în mentalul acestui popor, deranjează, aşa că cineva i-a pus gând rău. De ce trebuie oare neamul nostru să cadă în astfel de capcane, nu ştim. Ar trebui poate recitit basmul acela cu Harap Alb…

Explicaţia este găsibilă în acelaşi poem: „Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, /Azi o vedem, şi nu e.“ Steaua noastră a murit – era oare conştient vizionarul EMINESCU de valoarea sa pentru neamul românesc?! Îi va fi rămas, însă, icoana, care-ncet pe cer se suie. Iată, deci, că firmamentul ar trebui să păstreze chipul superb şi suprem al Poetului, ce se prelungeşte dincolo de vremi, întinzându-şi rădăcinile în zările Nesfârşitului. Ea era, trăia, dar prea puţin realizau comoara vie ce pulsa în operele eminesciene, iar astăzi, când vedem cu toţii ce întindere are această operă unică în peisajul chiar al literaturii universale, ea nu mai este deja în centrul atenţiei, graţie (sic!) unor ipochimeni cu rol de demolatori şi surpători, poate chiar uzurpatori de monarhi absoluţi, solii Astrului zilei pe Pământ.

Poezia LA STEAUA pare a fi testamentul poetic al Poetului, ceea ce el lasă, de fapt, Posterităţii, formată, inevitabil, şi din epigoni, şi din acei ce fac nu doar din noapte zi, dar, fac din valoare non-valoare, cocoţându-şi propria non-valoare în locul sfânt numit EMINESCU. Vizionarul Poet ştia care îi va fi soarta, căci deja se scrisese în epocă despre condiţia Geniului, dar el nu condamnă pe nimeni, nu bleastămă pe ingraţi la ingratitudine, nici pe ignoranţi la ignoranţă.

Desigur, preferăm să ne oprim aici cu diatriba mascată împotriva celor nemernici, care, de fapt, se voia o logomahie acerbă, dar nu merită necuviinţa unora să se bucure de atenţia noastră. Noi rămânem fideli lui EMINESCU şi sperăm că el nu va uitat, că opera de distrugere începută de câţiva cacofoni mentali nu va izbândi! Cât de frumos ne îndeamnă Poetul să nu-l uităm: „Tot astfel, când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmăreşte încă“.

Subtilitatea neaşteptată a primului vers este uluitoare: nouă, românilor, ne era, de multă vreme, dor de EMINESCU; el se identifică, se confundă cu semnificaţia cuvântului DOR, cuvânt fără echivalent în nici o altă limbă din lume! S-ar părea chiar, în descendenţă eminesciană, că acesta ar fi Rod-ul Cuvântului cel dintru început: dor-ul românesc este fructul simţirii, al sentimentului românesc, al acelor inconfundabile modus vivendi, pensandi, amandi româneşti!

Orice ar fi, EMINESCU, dorul de EMINESCU ne doare, de roade, rodeşte în noi dor şi mai aprig de EMINESCU, de noi înşine, de cel care ne-a pus în armonie cu noi înşine şi cu Universul. Marea plecare l-a durut pe Poet durându-ne pe noi în carnea sufletului nostru, durând în acesta: a rodit în noi germenii unei iubiri veşnice. Dovadă este că Poetul însuşi, în strălucitele sale intuiţii, ştia că Lumina stinsului amor de EMINESCU ne urmăreşte încă!

Pe o notă de optimism, străină, însă, de batjocura şi bălăcăreala celor câţiva neaveniţi, putem încheia: EMINESCU a murit, trăiască EMINESCU!

CONSTANTIN FROSIN