MONITOR CULTURAL * on-line

~Cum se falsifică o carte

Un text inedit de Ovidiu Vuia despre desfigurarea cărţii sale despre Eminescu(fragment)

Cu totul altele erau atribuţiile corectorilor de carte sub comunişti, care înainte de toate reprezentau cenzura partidului, erau preocupaţi de ideile autorului, în care tăiau cu nemiluita, probabil inconştienţi că săvâşesc o crimă îndreptată împotriva producţiilor spiritului omenesc, mult mai vitale decăt cele ale trupului.

Prin 1992, dl. Sărac, deodată cuprins de mărinimia de a-mi republica in ţară cartea „Mihai Eminescu 1889-1989” deci la o sută de ani de la moartea genialului poet, editată în Elveţia, la Viganello în anul 1989, i-am permis să se ocupe de cartea mea, dar m’a mirat că atunci când ne-am întâlnit a venit însoţit de o dnă pe care mi-a prezentat-o ca pe o fostă corectoare de carte la Scânteia, cred că purta numele de familie Anghel. Nu mi-a plăcut sub nicio formă respectiva doamnă, disgraţios de voluminoasă, dar am cedat sub influenţa dlui Sărac, extrem de grăbit, totuşi încredinţându-le cartea, nu înainte de a-i pune să jure că nu vor schimba nimic din fondul textului, nu îi lăsam decât eventual să corecteze greşelile de tipar, îi somam să-mi respecte întocmai ideile, aşa cum le-am expus în lucrarea mea. Desigur au jurat cu cea mai mare seninătate.

Am plecat in Germania şi nu am revăzut cartea mea decât după tipărirea ei. Domnul Sărac evident şi el ispitit de un câştig gras, a schimbat titlul lucrării, pentru a-l face mai senzaţional i-a pus pe cel de „Misterul morţii lui Eminescu”.

Dar nu mică mi-a fost surpriza să constat că dna Anghel, contrar promisiunilor solemne făcute sub jurământ şi bineînţeles sub ocrotirea dlui Sărac şi-a permis să intre cu violenţă în text, pentru a executa nenumărate modificări, a schimbat total înţelesul, a nu puţine, din pasagii: Le-am comunicat şi le-am trimis corecturile dlui Sărac, dar el fără nicio remuşcare mi-a răspuns că nu există carte să nu aibe erorile ei, ceea ce mi-a dat definitiv măsura acestui individ certcat cu elementara deontologie a editării unei cărţi.

Voi da două exemple, din ce am scris eu şi ce a ajuns prin intervenţia cucoanei, fostă angajată la Scânteia, că era o distanţă enormă denotând şi o crasă lipsă de pregătire culturală, pentru a-i permite a-mi corecta textul în care a privit cu ochi nevinovaţi de pisică proastă. Astfel tovarăşa necunoscând nici din fotografie „Judecata de pe urmă” din Capela Sixtină de Michelangelo nu a priceput descrierea mea corectă şi a mutilat-o în mod mai mult decât grobian. După cum bine se ştie Michelangelo şi-a executat portretul pe pielea Sfântului Bartolomeu, pe care acesta o ţinea în măna stângă iar cu dreapta întindea lui Isus, figurat ca un Judecător răzbunător, numit drept Jupiter tonans, instrumentul de lucru al artistului, posibil a fi confundat şi cu cuţitul cu care i s’a jupuit pielea, martiriul Sfântului.

Lucrurile erau clare, numai doamna nu a înţeles că artistul a recurs la un anume procedeu imaginativ, permiţându-şi să-l prezinte pe Bartolomeu în mărime naturală, normal ca aspect, uitându-se cu spaimă la Mântuitor, neştiind dacă va putea dobândi salvarea robului său Michelangelo. Autoportretul asrtistului exprima întregul său chin sufletesc avut în perioada când se întâlnea cu Vittoria Colonna şi citeau din învăţăturile Sf. Pavel bineînţeles în prezenţa unui călugăr. Corectoarea mea se trudea să-l scoată de pe pielea lui Bartolomeu, ţinea morţiş să-l puie pe o bucată de zid ce nu exista decât înafara Judecăţii de pe urmă. Siguranţa acestei individe nu ţinea numai de prostie dar şi de o lene incomensurabilă fiindcă ar fi putut să consulte o carte cu reproducerea genialei lucrări michelangeleşti dar se vede că pentru o atare aventură ducea în spate un ipochimen mult prea greu.

A doua maltratare a textului era mult mai importantă fiindcă ea inventa un pasaj compromiţător pentru mine ca autor. Astfel, în legătură cu Nietzsche în text am scris că psihicul filozofului patologic era total demenţiat la care dânsa împinsă de aceeaşi moliciune congenitală a creierului, – in suşire destul de frecventă la oamenii care suferă de o grăsime excesivă cum o descrie şi I. Creangă în povestea unui om leneş, ripostase după capul ei.

Adică, tovarăşa de la Scânteia, confundase noţiunea generică de patologic ce poate să se refere şi la o suferinţă fără substrat organic printr’acel enunţ, că pacientul nu are nimic patologic, corectoarea din patologic descinde pe adevărate trepte ale iadului, vorbind de examenul anatomo-patologic executat la Nietzsche, o eroare de neiertat deoarece marele filozof a avut o boală ce nu a putut fi elucidată, până astăzi, şi probabil aşa o să rămână pentru totdeauna, tocmai fiindcă nu i s’a executat examenul anatomo-patologic adică autopsia!!!

Şi dacă multe de acest gen au fost introduse de la sine putere de corectoare de la Scânteia, mă consola faptul că domnia sa, în zeloasa ei activitate nu s’a dat în lături să schimbe şi cuvinte din corespendenţa lui Mihai Eminescu sau Al. Vlahuţă ceea ce spune de-acum totul despre capacităţile acestei tovarăşe, lipsită de cel mai elementar bun simţ.

Mă înfior la gândul că am trăit cei mei frumoşi ani ai vieţii, contra voinţei mele, înconjurat de indivizi ca şi corectoarea de la Scânteia, ridicaţi la puterea infinitului.

Desigur trecând Rubiconul în lumea aceasta de dincolo, ei nu şi-au pierdut energia de a crede că nu totul e mort, pentru totdeauna.

Mie nu-mi rămâne ca om slab decât să mă rog lui Dumnezeu să ne scape de toţi comuniştii, fie ceauşişti, fie dizidenţi, fie cei ce se zbat să fie recunoscuţi ca social-democraţi!

Scapă-ne Doamne, de Comunişti!

Anunțuri