MONITOR CULTURAL * on-line

~Dan Caragea: „Formula lui Dumnezeu (Die Gottesformel)“

În 1508, sub oblăduirea aprigului papă Iuliu al II-lea, Michelangelo (care începuse să se iscălească, de pe atunci, şi „sculptor”) avea să înceapă, cu mărturisită caznă şi în contra imboldurilor sale lăuntrice de „cioplitor”) decorarea tavanului Capelei Sixtine de la Vatican, operă murală încă fără egal în întreaga istorie a picturii. 

Doar Michelangelo a mai putut, după cincisprezece ani, să se întreacă pe sine când, la stăruinţele lui Paul al III-lea, s-a decis să picteze, în 1537, Judecata de Apoi, colosala frescă ce acoperă peretele din fund al capelei. Patru ani i-au trebuit lui Buonarroti să-şi desăvârşească zisul, ducându-l dincolo de hotarele bănuite ale cutezanţei artistice. Pretutindeni vedem antropomorfismul său exacerbat şi energic: o supralume de atleţi muşchiuloşi şi goi, triumfători sau damnaţi. Nimeni până la el, şi mult timp după aceea, nu a mai îndrăznit să izgonească din cer „moliciunea” cucernică şi temătoare, izvorâtă din simţământul creştin al fiinţei, şi să o înlocuiască cu „vigoarea” paranoidă şi sfidătoare, născută din propria-i Biblie despre Om. La Michelangelo, personalismul energetic, dacă îmi este îngăduită expresia, atinge plinătatea sa artistică. 

Patru sute de ani mai târziu, Constantin Brâncuşi va „detrona” grandilocvenţa renascentistului, opunându-i cu îndârjire o nouă paradigmă a măiestriei sculpturale, înlocuind antropomorficul cu scheumorficul. Altfel zis, arta sa va coborî în abisurile minţii şi simţirii, pentru a scoate la lumină Ideea şi Simbolul îngemănate în universalitatea Formei. Răspunsul lui Brâncuşi, ca şi cel al lui Einstein pe tărâmul fizicii, este, astfel, o nouă cosmogonie.

Aceste rânduri preliminare nu sunt o simplă divagaţie, ci mi-au fost prilejuite de un anume tablou, Die Gottesformel (Formula lui Dumnezeu), din expoziţia lui Romeo Niram, prezentată la Institutul Cultural Român din Madrid, sub incitantul titlu Brâncuşi: E=mc2.  

În nici una din intervenţiile mele anterioare (Reflecţii la expoziţia…, Lecţia lui Niram, Lecţia lui Einstein şi Lecţia lui Brâncuşi) nu am comentat acest tablou. Tot aşa, m-am abţinut să discut pe larg despre un al doilea, numit, la fel de ispititor, Hologramă. Le-am lăsat dinadins la urmă, convins fiind de înţelesurile lor particulare, dar şi pentru că mi s-a părut modul cel mai potrivit de a-mi încheia fragmentata mea cronică la acest recent ciclu de eseuri plastice.  

Die Gottesformel ar trebui privit începând cu planul al doilea, unde Romeo Niram plasează un diptic creaţionist (acelaşi şasiu pe dos, ca şi în Legea relativităţii): faţă în faţă, stau acum religia şi ştiinţa. În partea dreaptă a acestui „tablou în tablou”, pictorul a figurat, după tavanul Capelei Sixtine, naşterea lui Adam, a primului om. În stânga însă apare Dumnezeiţa (cred că acesta ar fi cuvântul potrivit), cu un chip deloc renascentist, şi care sloboade formula einsteiniană a energiei. Ambii Dumnezei sunt înconjuraţi de suite de pubere şi prunci. Suntem, neîndoios, în faţă unei erezii (artistice). Să fie vorba doar de un capriciu? Fireşte că nu. Facerea Lumii după Niram este, la el, dublă, rod al Perechii Supreme (masculinul şi femininul ca arhiprincipii) şi care dă naştere Universului fizic (materie şi energie), Universului noetic (religie şi ştiinţă) şi Universului uman (trup şi suflet). La Niram, energia, ştiinţa şi alma (sufletul) sunt feminine, în timp ce pământul (materia), sacrul (religia) şi trupul sunt masculine. Iar Universul, ca şi Omul, nu este altceva decât germinarea acestor interferenţe. 

Îmi veţi îngădui acum să transcriu, după priceperea mea, această Geneză niraminană în şase timpi (ceasurile figurate în fundal). 

La început a făcut Dumnezeiţa un ou mic, dens şi fierbinte. Ceasul întâi.

Şi spaţiul era netocmit şi gol. Întuneric era pretutindeni.

Şi a zis Dumnezeiţa: „Să fie lumină!” Şi a slobozit formula energiei în gol. Oul a explodat şi lumină s-a despărţit de întuneric. Ceasul al doilea.

Şi a văzut Dumnezeiţa că energia este bună, iar aceasta s-a prefăcut în materie.

Şi s-a născut prima stea, apoi o alta şi alte mii şi mii. Era Anul Nou al Universului. Ceasul al treilea.

Şi s-a născut mai apoi şi Pământul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor le-a numit Dumnezeiţa mări. Era la sfârşitul lui septembrie. Şi au văzut Ei că este bine. Ceasul al patrulea.

Apoi i-a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să dea pământul, cu voia Ta, verdeaţă: iarbă cu sămânţă într-însa, după soiul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea fruct cu sămânţă în ei, după soi, pe pământ!”. Şi aşa a fost.

Pământul a dat, cu voia Dumnezeiţei, din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după soiul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după soi, pe pământ. Şi au văzut Ei că este bine. Ceasul al cincilea.

Apoi a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să mişune, cu voia Ta, apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele, păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi aşa a fost.

S-au născut apoi animalele cele mari din ape şi dinozaurii pe pământ. Era pe 26 decembrie, dar dinozaurii au dispărut după patru zile, căci erau prea mari şi au văzut Ei că nu era bine. Şi aşa a fost.

Şi a zis Dumnezeu Dumnezeiţei: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ şi tot Pământul!”. Erau opt minute până la miezul nopţii, în ultima zi a anului.

Şi l-au făcut pe bărbat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi au făcut-o pe femeie după chipul şi asemănarea Dumnezeiţei. Şi apoi le-au zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi Pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii din mări, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot Pământul!”. Ceasul al şaselea.

Şi au sfârşit Dumnezeii în ceasul al şaselea lucrarea Lor, pe care au făcut-o; iar în ceasul al şaptelea S-au odihnit de toate muncile Lor, pe care le-au făcut.

Istoria Lumii se petrece, în această „apocrifă” Geneză, condensată într-un an pământean, pentru că, pe pânză, avem de-a face cu o „aproape sincronie”. Fundalul este, la Niram, însăşi Universul unde percepem figurate spaţiul curb (cu primitive geometrii romboidale şi radiante, ca pe covoarele olteneşti), timpul infinit (prin reprezentarea celor şase ceasuri), big bang-ul lui Gamow, şi Suprema zeitate a Creaţiei (principiul prim, feminin, Eva) odihnindu-se, cu spatele, şi reflectată în propriu-i spaţiu. Dumnezeul biblic nu aparţine acestui Univers fizic, ci doar aceluia „povestit”, din mitul uman, creaţionist.
În planul întâi al tabloului, Romeo Niram transpune brâncuşianul Început al Lumii, pictat ca şi în Cosmos. Pe el, în oglindire, se zăresc tablele lui Einstein (Noul Moise), cu întâia Lege a Fizicii şi degetul dictator al Fiinţei supreme (notăm, în treacăt, că referirile la mâna sau degetul lui Dumnezeu au fost „şterse” în traducerea greacă a Vechiului Testament). Indirect, Niram proclamă aici o lume nouă şi un crez renovat. Pe viitoarea pânză a reprezentărilor umane (dipticul) se vor întipări poate, cu vremea, noi plăsmuirii în locul vechilor „icoane” caduce, deja deteriorate pe la colţuri. Dar omul va continua să viseze, să creeze, să spere. Oricare ar fi răspunsul său la acel „Încotro ne ducem?”.
M
adrid, Decembrie 2007

DAN CARAGEA

Anunțuri