MONITOR CULTURAL * on-line

~Dan Popescu: „Transilvania – vechi pământ românesc”

Colonizările maghiare din secolele XI-XII

Încerc în acest studiu să vă prezint con­cluziile la care au ajuns istoricii români şi străini după îndelungate cercetări studiind surse, izvoare, informaţiile culese din cro­nici bizantine, din tratatul de artă militară Strategikon, „Despre originea şi faptele geţilor“ (De origine actibusque Getarum), precum şi însemnările istoricului Procopius din Cesareea şi a cronicarului Theophylact Simocatta şi cercetând cu multă atenţie rezultatele săpăturilor arheologice din ultimii 50 de ani ajungem la concluzia că în anii 270-275 s-au retras în sudul Dunării în baza decretului împăra­tului Aurelian: legiunile, oficialităţile, funcţionarii, marii latifundiari şi slugile lor, puţini meseriaşi şi comercianţi legaţi de aprovizionarea armatei. în nordul Dunării au rămas marea majoritate a populaţiei romanizate legate de agricultură, creşterea vitelor, meşteşugari, casnice şi un număr masiv de daci liberi care populau regiuni ce nu au fost ocupate de armata romană. Problema romanizării trebuie înţeleasă ca un proces istoric complex de aproape 165 de ani fiind rezultatul concret al etnogenezei româneşti care are la bază două importante elemente esenţiale – contractul direct geto-dacic cu romanii şi coloniştii romani. Aceştia au impulsionat viaţa economică şi spirituală a autohtonilor şi însuşirea limbii latine a administraţiei romane.

Profesorul Iosif Constantin Drăgan, is­toric de prestigiu care a cercetat cu multă atenţie problema etonogenezei româneşti în studiul său „Imperiul romano-trac“ preci­zează cu argumente concrete că Dacia nu a fost părăsită ci Imperiul Roman şi mai târziu cel Bizantin au controlat spaţiul geografic de pe malul stâng al Dunării, subliniind că hotarul cel mai ameninţat de barbari era cel dunărean care se întindea până la Marea Neagră. Mărturiile arheolo­gice nu pot fi contestate de nimeni şi în vremea lui Constantin cel Mare, în Banat, la Pojejena de Sus şi la Gornea s-au refăcut castre romane existând la Gornea un castelhtm, o adevărată cetate având un detaşament de apărare din Legiunea Claudia, de asemeni s-a refăcut castrul de la Drobeta, la Sucidava s-a ridicat o fortăreaţă unde staţionau două cohorte din Legiunea a V-a, Macedonica.

„Constantin acordă o atenţie Dacilor, solicitudinea lui manifestându-se, în pri­mul rând, faţă de Dacia Prima, cea pe care o neglijaseră, forţaţi de împrejurări, alţi îm­păraţi de dinainte de el. El nu se mai mul­ţumeşte doar cu întreţinerea fortificaţiilor existente la Nord de Dunăre şi trece la o politică activă de reinstaurare efectivă a puterii romane asupra unui teritoriu cât mai mare din fosta provincie“ (Iosif C. Drăgan, Imperiul romano-trac, p. 28).

În ultimele decenii ale secolului al II-lea goţii atacă Dacia, iar mai târziu îm­preună cu dacii liberi, carpii şi iazigii pă­trund în Moesia şi Illyricum, creând panică şi nelinişte în provinciile romane din sudul Dunării. Atunci care era sensul retragerii în sud a populaţiei din Dacia Romană?

În această situaţie „continuitatea de viaţă materială şi spirituală a populaţiei au­tohtone, pentru întreaga perioadă a primu­lui mileniu, ne apare ca un fenomen istoric generalizat pe tot teritoriul străvechii Dacii şi neîntrerupt, chiar în perioadele tulburi ale marilor migraţii“ (Istoria României de la începuturi până în secolul al VII-lea, Colectiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bu­cureşti 1995, p. 333).

În această vreme dispar aşezările ur­bane şi se generalizează forme de viaţă ru­rală, pe întreg teritoriul Daciei, aspectele vieţii economice ne apar uniformizate ocupându-se cu agricultura, creşterea anima­lelor, meşteşugurile casnice, iar prezenţa a nenumărate tezaure monetare găsite de arheologi, pe întreg spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic ne reliefează continuita­tea unei populaţii romanice sedentare, creş­tine care practicau şi comerţul.

Pătrunderea religiei creştine s-a făcut prin misionari de limbă latină deoarece toate cuvintele fundamentale ale religiei (Dumnezeu, biserică, duminică, cruce, bo­tez) sunt latine. Biserica este un cuvânt de­rivat din basilica, termen latin cu o circula­ţie restrânsă, (prima jumătate a secolului al IV-lea – Itineraria Burdigolense, Sf. Augustin, epistola 157).

Ultimele săpături arheologice scot în evidenţă că şi în judeţele locuite astăzi de secui s-au descoperit chiar la Tg. Secuiesc vestigii (monede, opaiţe, iar într-o groapă o amforă cu cruce) ce demonstrează „conti­nuitatea populaţiei romanizate în Transil­vania după părăsirea Daciei de către Aurelian“ (Emilia Popescu, Inscripţiile din se­colele IV-XIII descoperite în România, Ed. Academiei 1976, p. 385). Iar în localitatea Poian în judeţul Covasna arhelologii au gă­sit „o aşezare din perioada prefeudală cu locuinţe rectangulare (semibordee) descoperindu-se în locuinţe vase, ceramică lucra­tă cu fnâna în tradiţia dacică, ornamentate cu simboluri creştine (cruci şi chrisma) (în Szekely Zoltan, Elements bizantins dans la civilisation materielle des VI-VIII eme siecles dans le sud est de la Transylvanie, Dacia, N, S. 15, 1971, p. 353-358). În seco­lele al VII-IX lea mai ales după deplasarea slavilor în sudul Dunării când urmează o perioadă de relativă linişte politică s-au creat coordonatele principale în care se în­cheie procesul formării etnogenezei româ­neşti. Ungurii, vecinii noştri din vest care au ocupat mai târziu Transilvanuia şi-au avut patria primitivă în regiunea silvostepei asiatice după cum ne informează Constan­tin Porfirogenetul în monumentala lucrare „De Administrando Imperio“ fiind descen­denţii unor triburi finougriene. Cunoscutul istoric Arthur Koestler în cartea „Al treisprezecelea trib Khazarii“ subliniază că maghiarii aparent au fost vasalii Khazarilor, strângătorii de biruri şi au locuit în re­giunea Kama şi Volga fiind seminomazi împărţindu-şe în şapte hoarde neavând nici un conducător fiind sub dominaţia khazarilor, care i-a aşezat pe Ia 830 între Don şi Nipru; de aici au fost alun-gaţi de pecinegi. Maghiarii în această vreme s-au stabilit în „Atelkuz“ (Etelkuz), care înseamnă „regiu­nea dintre ape“, localizată în zona Don-Nipru-Bug-Nistru. (Colectiv, centrul European de cercetări şi Studii Istorice, Is­toria mogyorilor, 1998, p. 27). Strânsa co­laborare dintre khazari şi maghiari a luat sfârşit în 896 când, au trecut Carpaţii Pădu­roşi prin pasul Duela, după cum ne informează Cronica rusească „Povesti vremennih liet“ atribuită călugărului Nestor. De aici evitând regiunile muntoase s-au aşezat în Câmpia Panonică unde i-au găsit în nord-vestul provinciei pe secui, care s-au înregimentat în avangarda maghiarilor, organizând expediţii de jaf în vestul Euro­pei ajungând până în Franţa, Italia de nord şi Peninsula Balcanică. Numai după ce au fost nimiciţi la Merseburg (933) de ducele Henrik I Pâsâraru şi Ia Augsburg pe râu Lech (955) de Otto I împăratul Germaniei, după aceste înfrângeri s-au liniştit şi în Câmpia Panonică au găsit o mare masă de slavi „cu care s-au amestecat, ajungând cu timpul să-şi schimbe înfăţişarea, obiceiu­rile însă şi-au păstrat limba…, în felul acesta sub influenţe slave şi germanice, un­gurii devin sedentari şi au început să-şi înj­ghebeze o viaţă de stat“ (P. P. Panaitescu, Istoria românilor, 1937, p. 77-78). În a doua jumătate a secolului al X-lea maghia­rii s-au mai potolit şi ducele Geza s-a căsătorit cu principesa Adelaida, sora ducelui polon, catolică care a adus misio­nari germani propovăduind catolicismul printre unguri; fiul Adelaidei Vayk s-a creştinat în anul 1000, numindu-se Ştefan. Nu există în arhiva Vaticanului nici un do­cument scris edict, bulă papală, rescript, că Ştefan I a fost sanctificat de papă.

În secolul al Xl-lea în Câmpia Tisei şi Transilvania au avut loc lupte cu voievozii româno-slavi. Astfel izvoarele istoriografiei medievale Gesta Hungarorum – Cronica no­tarului anonim al regelui Bela al III-lea şi Legenda Sfântului Gerard, amintesc de trei formaţiuni politice (voivodate): Glad în Ba­nat cu centrul la Cuvin sau Orşova; Gelu, în centrul Transilvaniei cu reşedinţa la Dăbârca, şi Menumorut în Crişana cu cen­trul în Biharia. Legenda Sfântului Gerard aminteşte de un voievod în centrul Transilva­niei condus de Gyla (Gyula) care îşi avea re­şedinţa la Bălgrad (Alba Iulia) şi altul loca­lizat în Banat ce avea o mulţime fără număr de cai neîmblânziţi, afară de cei îngrijiţi şi păstoriţi de slugi de casă. „Ale sale erau şi turme nesfârşite… de asemenea (avea) şi moşii şi curţi. Şi-a întins puterea peste sarea regească ce cobora pe Mureş, punând în porturile acestui râu până la Tisa vameşi şi paznici şi a pus vamă asupra tuturor“ (Crestomaţie, pentru studiul Istoriei Statului şi Dreptul, voi II, p. 68, 70). Când stăpânirea statului feudal maghiar ajunge la Bihor îi aşează aici pe secui, aceştia trăind alături de români „de la care au învăţat şi scrierea“ după cum consemnează cuviosul Simon de Keza (C. Giurescu, Istoria românilor, Ed. Albatros p. 194). Aceasta a dus ca în se­colele următoare, o parte din români şi-au pierdut graiul învăţând limba ungurească. Când stăpânirea maghiară se extinde asupra Transilvaniei secuii sunt aşezaţi în secolul al Xll-lea pe Mureş şi Târnave, iar în secolul al XIII-Iea îi găsim în colţul sud estic alături de populaţia băştinaşă unde locuiesc şi astăzi“ (Din istoria Transilvaniei, voi. I, colectiv, p. 111).

Regii Arpadieni dorind a-ş consolida stăpânirea în Transilvania în secolul al XII-lea aduc colonişti germani din Flandra, Meuza, Mosella, Rin şi Saxonia, aşezându-i în bazinul Sibiului, în jurul Bistriţei, Ţara Bârsei şi Valea Târnavei Mari. Saşii numiţi aşa după ultimul val din Saxonia au primit proprietăţi întinse luate de la autohtoni cu drept de moştenire în schimbul unor obliga­ţii fiscale foarte mici, bucurându-se de anu­mite privilegii.

Pentru motive de interes strategic militar cu scopul de a lărgi hotarele statului maghiar, în anul 1211 regele Andrei al II-lea a adus în Tara BăTsei Cavalerii Teutoni veniţi din Palestina, dăruindu-le posesiuni întinse ale populaţiei româneşti fiind învestiţi de rege cu însemnate „privilegii economice, politice şi religioase“. Aceştia însă urmăreau organizarea unei stăpâniri independente faţă de regatul feudal maghiar. Rezultatul a fost alungarea în anul 1225 a Cavalerilor Teutoni din Ţara Bârsei (op. cit. p. 112).

Prof. Emerit DAN POPESCU, Lugoj

Anunțuri