MONITOR CULTURAL * on-line

~Dan Romalo: „Sînt vegetal; sînt şi vegetal ! În primul rînd, şi în mod fundamental, pentru că am rădăcini.”

Cu rădăcini în baştină.

Mare mi-a fost mirarea cînd, întors în ţară după o călătorie prin apusul îndepărtat şi mult lăudat – prima după nenumăraţi ani de interdicţii şi refuzuri – m am auzit întrebat de femeia de serviciu, care spăla scara la intrarea în bloc, apoi, la serviciu, de unii colegi, însfîrşit chiar şi de prieteni apropiaţi: Te-ai întooors? ?? Gîndeam că n ai să te întorci.

Să nu mă întorc? Straniu! Nu-mi trecuse prin minte asta. In modul cel mai firesc, cel mai puţin premeditat, nu mă gîndisem la asta.

Şi acum, auzind pe neaşteptate aceste vorbe, nu găseam în cugetul meu o explicaţie clară, o motivaţie firească, aşteptate de ceilalţi şi devenite, brusc, dureros de necesare chiar şi mie însumi. Nu găseam un răspuns logic cu toate că răspunsul existenţial era imediat: aşa simt eu că e firesc; şi fusese dat, în mod inconştient, prin faptă. Fusese trăit. Dubiul apărea, surprinzător, post factum. Fapta întîmplată, pe semne atît de anomală, trebuia explicată, trebuia justificată logic, trebuia argumentată raţional, clar, nu numai pentru ceilalţi, asta era secundar, dar pentru mine. Obişnuit fiind să trăiesc într-un echilibru bazat pe raţiune, mă aflam, în mod neaşteptat, descumpănit. Descumpănit prin aceea că nu distingeam motivele logice ale faptei mele.

De-abia după o lungă maturare, după prospectarea răbdătoare a întortochelilor şi încîlcirilor din mintea mea, aservită primar simţirilor, am desluşit, însfîrşit, un înţeles. Fapt surprinzător, un înţeles foarte simplu. Dezlegarea nodului din cugetul meu a fost declanşată, revelator, prin spusele unor cunoscuţi care resimţeau ca fiind o realitate ruşinoasă calificativul de „vegetal” atribuit poporului nostru. Teza fusese exprimată – într-o formă lirică desăvîrţită, imediat penalizată de autorităţile de atunci – de către o tînără poetă:Eu cred că sîntem un popor vegetal. … cred că sîntem un popor vegetal. Cine a văzut vreodată un copac revoltîndu-se ?”

Da, aici este adevărul. Sînt vegetal; sînt şi vegetal!

În primul rînd, şi în mod fundamental, pentru că am rădăcini.

Am rădăcini în „spaţiul mioritic” – „mioritic„, calificativ derizoriu în concepţia unora, fundamental însă pentru modul meu de a înţelege lumea. Am rădăcini atît de adînci încît aparţin – în sensul cel mai strict al logicii matematice – spaţiului mioritic. Pot, fizic, să ies din el, ca să văd şi să învăţ, dar nu mă pot rupe de el. Rădăcinile leagă. Leagă şi hrănesc. Să-mi fie ruşine că am rădăcini şi că aceste rădăcini mă leagă? Poate că ar trebui, căci nu este specific uman, nu este nici modern, nu este raţional să ai, ca om, rădăcini. Gîndirea e liberă şi eliberează de constrîngerile care leagă. Dar ruşine nu-mi este. M-am resemnat. Am rădăcini! Sînt vecin de gîndire cu Cioran care, el, doar acceptă vegetalul, în timp ce eu îmi chiar însuşesc ceva din specificul lui. Lupt să mă împlinesc în cuget fără dezrădăcinări zbuciumate, pripite, avîntate în necunoscut. Asta seamănă tare a vegetal. Refuz dezrădăcinarea din mediul care m-a format. Nu se poate oare lupta împotriva nedreptăţilor de pe loc? Zice Pleşu (Axa lumii şi „Spiritul locului”,în Limba Păsărilor):

„… de la o anumită înţelepciune în sus „centrul” e peste tot.”.

Minunat!

Stau deci şi mă întreb: oare nu te poţi împotrivi furtunii stînd neclintit, proptit în, legat de, rădăcini, ţinîndu-ţi numai – de e curată – firea ta cea adevărată? Dăinuind doar. Şi, prin aceasta poate, prin simpla ta vecinătate, ocrotind firi mai plăpînde. Sau, dacă puterea ta nu depăşeşte pe cea a firului ierbii, să o foloseşti, înfrăţită cu cea a firelor vecine, pentru ca, sub vînt pustiitor, să ţii la locul ei ţărîna care te-a primit la naştere. Să nu se împrăştie în vînt firea neamului, cea bună, cea în care fără şovăială crezi. E o valoare locală, ştiu, dar potenţial universală dacă ţi ai înţelepţit temeinic crezul.