MONITOR CULTURAL * on-line

~Daniela Gîfu: „Gheorghe Dinică – un Om, o Instituţie, un Destin“

„În momentul în care te-ai dăruit scenei nu-i mai simţi dificultatea. (…) Este tot ce mi-am dorit.”

Gheorghe Dinică)

Şi totuşi, românii din diaspora nu-şi uită plaiurile natale… Printre aceştia se numără şi distinsa doamnă Mia Pădurean1, al cărei condei nu conteneşte să scrie file de colecţie. Anul acesta s-a oprit asupra unuia dintre cei mai îndrăgiţi actori români, inconfundabilul şi inegalabilul Gheorghe Dinică.

S-au scris sute de pagini despre această personalitate extraordinară, care a reprezentat şi slujit cu succes două instituţii, teatrul şi cinematografia. Nu ai cum să nu te simţi vrăjit, fascinat de rolurile diverse pe care le interpretează, de disponibilităţile creatoare inimaginabile de care dă dovadă, şi să nu te pleci cu admiraţie şi infinit respect în faţa acestui magnific actor. Mia Pădurean îndrăzneşte să pătrundă în profunzimea fiinţei artistului, provocându-l să se lase biografiat. Regăsim aici evocarea unui portret plin de culoare, aventură şi nerv, autoarea descoperind – după multe interviuri – personalitatea extrem de complexă a acestui veritabil magician al scenei şi ecranului.

Şansa de a-l cunoaşte personal pe marele actor a apărut o dată cu lansarea acestei cărţi biografice, Un actor pentru eternitate. Gheorghe Dinică2. Suntem în 11 iunie 2008, la Bibilioteca Judeţeană „Octavian Goga” Cluj, în faţa a zeci de admiratori ai unuia dintre cei mai mari actori pe care România i-a cunoscut. Când ochii noştri s-au intersectat, am avut sentimentul de iradiere tremurătoare. Se ivise ocazia de a vibra în vecinătatea unei lumi cunoscute doar de pe micul sau marele ecran, şi care-mi configurase copilăria. Multiple secvenţe, în care-l văzusem pe acest venerat OM ani de-a rândul, rulau acum în mintea mea.

Am parcurs cu emoţie – neştiind nimic din viaţa actorului Gheorghe Dinică, dincolo de ecran – filele cărţii scriitoarei Mia Pădurean şi am înţeles de unde această vie dorinţă de a se autodepăşi perpetuu. Graţie dânsei, acest genial actor, în care pulsează o inimă generoasă şi o cunoaştere spirituală aparte, reuşeşte să confere scenei româneşti un statut distinct în rândul instituţiilor cultural-artistice naţionale şi mondiale. Cu o vitalitate irezistibilă, acceptă permanent provocarea – aşa l-am putut admira interpretând rolul de Bulibaşă în telenovela Inimă de ţigan – ca un fel de întrecere cu sine însuşi, implicându-se şi interpretând necontenit roluri memorabile alături de cei din generaţia sa (aici amintim incredibila prietenie, legată încă din timpul studenţiei, cu un alt gigant al scenei, Marin Moraru, cunoscut prin temperamentul său vesel), dar şi cu cei tineri: Poate nu au studii de specialitate, dar sunt pregătiţi. Sunt foarte buni, au talent şi sunt la vârsta când pot învăţa foarte mult. Eu cred că tinerii care joacă în “Inimă de ţigan” au fost aleşi foarte bine, indiferent de studii, spune încurajator Dinică.

Din perspectivă artistică, actorul Gheorghe Dinică este într-adevăr un actor pentru eternitate, dotat cu inepuizabile resurse artistice, dar şi energetice. Alături de remarcabilul actor, ai sentimentul că te afli în faţa unui dar ceresc, fiindcă aşa şi este. Apare pe lume chiar în data de 25 decembrie 1933, dar – fiind băiat – părinţii se decid să-l înregistreze după Anul Nou, pe motiv de amânare cu un an a stagiului militar. Provine din cartierul bucureştean Giuleşti. Familia: mama, Jana, casnică, tatăl, Petre, funcţionar la Poştă şi o soră mai mică, Maria. Copilăria o asociază cu parfumul străzii, fiindcă – deşi făcea parte dintr-o familie fericită – din cauza divorţului neaşteptat al părinţilor, când era abia un copil, a aflat ce înseamnă să te adaptezi regulilor ei. Momentul de a face cunoştinţă cu cinematograful a fost concomitent cu cel când este atras în această nouă familie, familia străzii. Dinică afirmă cu nostalgie: Strada pentru mine a fost lucrul cel mai important. Strada m-a învăţat foarte multe. De mic învaţă arta disimulării, reuşind să-şi ascundă ruşinea faţă de noua lui situaţie. Unul dintre personajele din viaţa lui, mătuşa unui prieten din copilărie, Florica, sesizează personalitatea puternică a copilului Dinică: Cu demnitatea pe care o ai de la vârsta asta, sigur vei reuşi în viaţă…

Că profeţia s-a împlinit, stau mărturie remarcabilele sale isbânzi artistice, dintre care merită amintite măcar câteva: „Maiorul şi moartea” (1967), „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, „Felix şi Otilia” (1971), „Cu mâinile curate” (1972), „Acţiunea Autobuzul” (1977), „Bietul Ioanide” (1979), „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982), „Secretul lui Bachus” (1983), „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Patul conjugal”, „Priveşte înainte cu mânie” (1992), „Această lehamite”, „Crucea de piatră” (1993), „Craii de Curtea Veche”, „Terente – regele bălţilor” (1995), „Faimosul Paparazzo” (1994), „Taxi contra limuzină” (1999), „După-amiaza unui torţionar”, „Manipularea” (2000), „Turnul din Pisa”, „Război în bucătărie”, „Filantropica”, „Patul lui Procust” (2001), „Dulcea saună a morţii” (2003).

Aproape nu există român care să nu-l fi văzut interpretând un rol pe marele actor. Dependent de actul interpretativ, îl afli permanent înconjurat de ziarişti şi iubitori ai actului artistic autentic la diverse evenimente cultural-artistice. Cine nu a remarcat de-a lungul vremii stilul uşor ironic, umorul fin, chipul de gheaţă, profesionalismul extrem, tenacitatea incredibilă şi multe alte calităţi ale actorului Gheorghe Dinică?

La 4 aprilie 1944 are loc devastatorul bombardament anglo-american asupra Bucureştiului. Atunci începe să afle ce înseamnă suferinţa: îşi pierde un prieten, pe mătuşa Florica şi se rătăceşte de bunici, singurii care se ocupau de el. Dezastrul războiului se vedea peste tot: mizerie, foamete, teroarea hoţilor şi, în curând, schimbarea de regim. Fiecare încerca să-şi definească un traseu existenţial. Dinică afirmă contemplativ: Perioada era tulbure şi căutam fiecare să răzbatem. După război, printr-un context favorabil, îşi regăseşte tatăl şi o pornesc spre comuna Cochineşti, judeţul Argeş, unde îşi află familia reunită. Îmi plăcea viaţa la ţară. (…) Era ceva sărbătoresc, mirific, spune azi marele artist.

Foto 2

Pornit de unul singur în viaţă, pe când avea doar 9 ani, este atent şi receptiv la tot ce îi oferă viaţa, respingând alegerea unei direcţii ruinătoare.

A avut – fără doar şi poate – un destin hărăzit. La vârsta de 15 ani, prin vizionarea filmelor de la cinematografele de cartier de pe Calea Griviţei, îşi descoperă hrana spirituală. Nu pierdea nici o peliculă, de la filmele americane, western, muzicale, până la filmele de dragoste, toate le viziona de mai multe ori. De atunci se simte apropiat de stiluri actoriceşti impregnate în memoria colectivă: John Waine, James Stuart, Humphrey Bogart, Cary Grant.

Primul contact cu scena a fost cu o trupă de amatori de la Poştă (unde lucra tatăl său), în piesa Titanic Vals de Tudor Muşatescu, în care a interpretat rolul locotenentului Stamatescu. Naturaleţea şi dezinvoltura interpretării nu au rămas fără ecou. Începură să crească solicitările. Aşa a apucat să joace în piese de teatru de prestigiu – Molière, Shakespeare, dramaturgie românească.

Marea lui şansă vine în toamna anului 1956, când actriţa Dina Cocea remarcă jocul scenic şi mimica tânărului de 21 de ani, distribuit în rolul vârstnicului Bogoiu din piesa Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian. Gheorghe Dinică a primit pentru acest rol Marele Premiu la un Concurs Naţional al teatrelor de amatori. Vorbele Dinei Cocea şi acum îi răsună stimulator: M-a impresionat talentul dumitale, ar fi bine să dai examen la teatru. Sigur vei reuşi. Te voi lua la clasa mea. Ceea ce va şi face în anul 1957, când, la vârsta de 23 de ani, intră la I.A.T.C. cu bursă republicană.

În 1961 pregăteşte pentru examenul de absolvire a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, rolul inspectorului Gool din piesa Inspectorul de Poliţie de J. B. Priestley, la clasa maestrei Dina Cocea. Şi astfel, în 1962 păşeşte, ca actor profesionist, pe scena Teatrului Mic în piesa Pigulete plus cinci fete de Constanţa Bratu, angajându-se ulterior la Teatrul de Comedie, sub conducerea unui alt inepuizabil spirit artistic, Radu Beligan. Era ca şi când aş fi dat mâna cu Humphrey Bogart., zâmbeşte contemplativ Dinică. Pentru tânărul Gheorghe Dinică scena era sacră, îşi aminteşte monumentalul septuagenar.

Povestea de viaţă nu se sfârşeşte însă aici. La 60 de ani Gheorghe Dinică a cunoscut-o, din pură întâmplare, pe viitoarea sa soţie. Azi mărturiseşte: Până la acea vârstă am cunoscut tot ce se poate cunoaşte. (…) Din viaţa mea boemă, am simţit nevoia să mă aşez. Gabriela Georgeta Dinică îşi aminteşte cum a cerut-o în căsătorie: Într-o dimineaţă, pe la începutul lui ianuarie 1996, a apărut într-o publicaţie, în VIP, o fotografie a lui Gheorghe Dinică dintr-un film şi un titlu mare: «Gheorghe Dinică s-a însurat». Atunci, Gheorghe mi-a zis: «Hai să ne căsătorim, dacă tot au scris. Să nu-i facem de râs». Asta a fost cererea în căsătorie a lui Gheorghe, pe care eu am acceptat-o. De atunci cuplul Dinică se bucură de tot ce le oferă viaţa.

Aceia care îl cunosc mai îndeaproape pe actorul Gheorghe Dinică sunt, desigur, mai bogaţi în referinţe de amănunt asupra uriaşei sale activităţi artistice, întinsă pe aproape şase decenii. Ceea ce merită cu adevărat subliniat este calitatea exponenţială a modelului, pe care o descoperă generaţii întregi, în căutarea unui sens existenţial. Aşa se explică numeroasele premii şi distincţii primite de grandiosul artist: Titlul de Doctor Honoris Causa oferit de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, 2008; Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul T.I.F.F., 2006; Premiul Special UCIN, pentru rolul Prinţ – „Filantropica”, 2002; Actorul anului 2002 – Revista V.I.P.; Premiul de excelenţă – UNITER, 1999; Premiul UCIN; Premiul Troia (Portugalia) pentru „Patul conjugal”, 1992; Premiul ACIN pentru „Ilustrate cu flori de câmp”, 1975; Premiul ACIN pentru „Explozia”, „Felix şi Otilia”, „Bariera”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, 1972 şi multe altele.

Într-un timp al libertăţii democratice „de tranziţie”, cu nuanţe anarhice şi clivaje sociale profunde, încă sărac în modele artistice autentice, cu toţii recunoaştem că avem o reală nevoie de o călăuză, măcar simbolică, care să ne dea acel plus de forţă pentru a merge înainte…

Este binevenită evidenţierea rolului marelui actor Gheorghe Dinică, nu numai printr-un bilanţ al tuturor rolurilor interpretate exemplar de acest spirit artistic devotat, dar şi reliefarea puternicelor rezonanţe artistice şi afective în conştiinţa celor care au avut şansa de a-l vedea jucând. Cu verva sa inimitabilă, a dat viaţă la numeroase personaje – unele, astăzi, poate uitate -, dar care, în acele vremuri, au reprezentat tot atâtea oaze de bucurie şi frumos, refugii memorabile ale sufletelor pustiite de agonia regimului politic trecut.

Protagonistul cărţii Miei Pădurean reprezintă emblema unei munci stăruitoare, plină de tenacitate, mereu în relansare, care – înainte de 89 – reprezenta adesea o problemă de siguranţă naţională3. E cunoscut deja faptul că majoritatea actorilor erau monitorizaţi de Securitate, însă monştrii sacri se bucurau de o “atenţie” deosebită.

Prin întreaga sa activitate, actorul Gheorghe Dinică este întruchiparea vie a unor trăiri de mare rezonanţă în conştiinţele fanilor săi, a reuşitei unei munci continue şi neobosite, a unei autodisciplinări permanente. Personalitate polivalentă a vieţii artistice româneşti, a descoperit, se pare, sensul ascuns al acelei tinereţi nemuritoare, care face posibilă împlinirea fiinţei umane.

Acesta este Gheorghe Dinică, una dintre figurile emblematice ale României artistice, care  şi-a dedicat, aproape în exclusivitate, viaţa scenei şi platoului de film.

_________________

[1] Mia Pădurean este o cunoscută scriitoare, născută în Transilvania şi stabilită de mai mulţi ani în Canada. Amintim câteva din romanele sale: Florile nu mor niciodată, Amar şi nădejde, De ce am fugit de acasă?, Spini şi aureolă, Dunărea – poarta spre libertate, Valurile destinului. Este cunoscută publicului român şi prin piesele de teatru pentru copii şi adolescenţi: Misterul lacului Sf. Ana, Călin, Trei Crai, Iisus, Lumina Lumii.

2 Mia Pădurean – Un actor pentru eternitate. Gheorghe Dinică, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008

3 In piesa „Ploşniţa” de Maiakovski, jucată în primăvara anului 1982. Dezamăgit de sistem, Maiakovski s-a şi sinucis în 1930, la doi ani după ce a scris această piesă de teatru.

DANIELA GIFU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s