MONITOR CULTURAL * on-line

~Dumitru Buhai: „Doamne, scapă-mă!”

<<Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se scufunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!”>> (Matei 14: 30).

 

În inima inimii mele,

În suflarea sufletului meu,

În dorul dorului de Lumină,

Îl simt că este cu mine Dumnezeu!..

 

Despre El vreau să vorbesc,

Cu El în suflet eu vieţuiesc

Şi să zbor la El, preafericit,

La El: Tatăl meu preaiubit,

Ca să trăiesc o veşnicie ca mântuit!

 

     Şi astăzi stau – ca atâtea alte dăţi – la pupitrul fermecat al literelor ascultătoare şi răbdătoare ale computerului, pe a cărui pagină electronică îmi înşir gândurile şi ideile, de parcă aş pune mirabile seminţe într-un teren arabil, cu speranţa că, într-o zi binecuvântată, vor răsări din ele spicele cu rod însutit şi mă voi bucura de recolta de la Dumnezeu ce va umple şi sufletul tău cu floarea parfumată a credinţei.

     Este cel de-al 100-lea eseu al meu ce apare, în ziarul “Romanian Tribune”, ca un trandafir, la un popas de Aniversare şi-mi simt inima mai tare bătând, iar sufletul meu fredonând:

                                      Viaţa este ca o moară

                                      Ce se-nvârte şi trăieşte,

                                      Câtă vreme apa zboară,

                                      Într-un clocot ce-o-nvârteşte…                               

     Sunt constrâns să-mi scot cuvintele direct din suflet. Fiecare cuvânt ce-l aleg, îl aşez la locul lui şi-l spăl în roua sfinţită picurată din stropii inspiraţiei divine, ca să-mi exprime gândurile şi sentimentele, care intră pe fereastra ochilor în gândul şi sufletul cititorului, pe care-l doresc mântuit şi fericit.

     Ca şi mine, fiecare om vrea să fie fericit. Şi ce poate fi mai fericit decât să ai credinţă în Dumnezeu şi să fii un creştin mântuit!

     În perioada aceasta de viaţă, am nevoie de linişte cum are căprioara de apa de izvor, cum are un vultur nevoie de zbor şi cum ziua are nevoie de soare, ca să fie luminată, iar noaptea de lună, ca să aibă misterul, când poetul priveşte spre ea, când gându-i zboară şi sufletul visează, şi i se înfioară…

     În viaţă, avem parte de zile bune şi de zile rele, de sănătate şi de boală, de bucurii şi de întristări…

     O, cât aş dori – şi eu – ca marea vieţii mele să fie liniştită şi bună întotdeauna!… Dar, de multe ori, strigăm după ajutor: Doamne, scapă-mă! Aşa a făcut, când a fost în pericol, şi apostolul ce a cutezat să meargă pe ape, când Mântuitorul i-a spus: „Vino la Mine!”

     După ce a făcut minunea cu vindecarea celor bolnavi şi cu înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti, hrănind „cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii”, Mântuitorul „a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie” iar El „S-a suit pe munte să se roage singur, la o parte”, în noapte.

     În timp ce Mântuitorul era în rugăciune, ucenicii erau în corabia ce-i purta pe lacul cuprins de furtună, cu valuri enorme şi vânturi puternice, luptându-se în miez de noapte să ajungă la celălalt mal al lacului. Erau pescari experimentaţi, dar acum erau îngrijoraţi. Aveau nevoie de ajutor…

     În zorii dimineţii le-a venit în ajutor Bunul lor Învăţător, ca să le dea o lecţie de credinţă, ca să aibă o viaţă de biruinţă. A venit mergând pe ape ca pe uscat. Când L-au zărit cei doisprzece, i-a apucat teama şi au îceput să strige, crezând că este o nălucă, dar <<Isus le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Doamne, I-a răspuns Petru, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”. Domnul i-a poruncit să vină şi Petru a început să meargă pe ape ca pe uscat, păşind spre Învăţătorul,  dar valurile parcă erau şi mai mari şi vântul bătea mai tare, iar lui Petru i-a slăbit credinţa şi a început să se afunde în apă şi disperat a strigat: „Doamne, scapă-mă!”

     „Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: <<Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

      După ce Mântuitorul şi cu Petru s-au suit în corabie, vântul s-a oprit, iar <<cei ce erau în corabie au venit de s-au închinat înaintea lui Isus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu!>>”

     Petru avea nevoie să aibă o experienţă ca aceasta: supranaturală, ca să-şi cimenteze credinţa că Cel de Care îşi legase viaţa şi-L urma nu era doar Învăţătorul, ci Fiul lui Dumnezeu, că era nu doar „Omul durerii şi obişnuit cu suferinţele”, ci era – cu adevărat! – Dumnezeu întrupat, Salvatorul lui, Medicul cel Bun, Mântuitorul!…

     Ce har divin, în pericolul cel mai mare, când rana te doare, îngrijorările dau năvală peste sufletul şi inima ta, dar şti că Fiul lui Dumnezeu vine în ajutorul tău, fiindu-ţi Prieten şi Frate, Învăţător şi Mântuitor!

     Ce Har Divin să fii creştin şi să ai la cine striga, ca să-ţi vină în ajutor: Doamne, scapă-mă şi mă apără, căci în Tine mi-am pus nădejdea, liberează-mă de necazul meu!… Şi să şti că totul este în mâna Lui: a Mântuitorului…

     Creştinii sunt aurul Cerului şi aluatul Misterului, sunt grâul răsărit din holda Mântuitorului. Cei neprihăniţi „se bucură în Domnul şi în El îşi caută scăparea. Toţi cei cu inima fără prihană se laudă că sunt fericiţi”, când sunt pe muntele bucuriilor, dar şi atunci când ajung în valea durerilor, căci cu ei este mereu Dumnezeu, Care-i sprijineşte, îi întăreşte şi le dă curajul să trăiască pe acest pământ şi să accepte că sunt vulnerabili, dar să fie convinşi că viaţa lor este în mâna Lui.

     De fapt, ce este viaţa noastră pe acest pământ? O deschidere spre eternitate, o fereastră spre orizont, libertate, fericire, risipire de energie, muncă şi oboseală, lacrimi şi veselie, proză şi poezie, năzuinţă spre înălţimi, visuri de împlinire, decepţii, şcoală de selectare, sănătate, boală, credinţă, îndoială, efemer, începutul veşniciei…

                                         Puţină durere, puţină plăcere,

                                         Puţină linişte şi aromă de fericire,

                                         Ca apoi, un nor să vină peste lumină;

                                         Şi viaţa se pierde în negura de odihnă…

     Cineva şopteşte sufletului meu – şi cred că este Duhul lui Dumnezeu – că un creştin este darul divin pentru oamenii în derivă, care se zbat în întuneric, prin valurile unei mării agitate de păcatul gâlgâitor, fără speranţă, strigând după ajutor, fără să privească la farul ce stă neclintit înaintea lor…

     Creştinii sunt sarea pământului şi razele de lumină ce îndreaptă mulţimea în neputinţă spre farul credinţei în Mântuitorul lumii. Ei sunt trăitorii pe acest pământ ce învaţă mereu să meargă  pe Calea lui Dumnezeu. Ei studiază harta credinţei şi a biruinţei. Şi învaţă cât timp trăiesc, iar când le slăbeşte credinţa, ca Petru ce începuse să se scufunde, când îndoiala l-a cuprins, când umbla pe ape, ştiu pe Cine să cheme în ajutor: „Doamne, scapă-ne!”…

     Creştinii sunt elevii lui Dumnezeu. Nu sunt toţi la fel, dar între ei nu este nici unul care să nu dorească să promoveze şi să dobândească un premiu de o valoare incomensurabilă: viaţa veşnică.  Pe scara notelor din şcoală sunt elevi de nota 4 până la10. Nu sunt mulţi de nota zece, dar ei au un Meditator ce poate să transforme elevii mai slabi în elevi de nota zece. Condiţia este una: Să creadă în Meditator că este singurul lor Mântuitor care îi poate transforma în elevi silitori „de nota zece”!…

     Creştinii sunt elevii care învaţă din greşeli. Un asemenea elev a fost şi Petru. S-a îndoit şi era să se înece. A ştiut, însă, pe Cine să strige în ajutor: „Doamne, scapă-mă!”… „Puţin credinciosul” a găsit credinţa nezdruncinată!

Petru a avut curajul să înveţe să trăiască prin credinţă: „să meargă pe ape!”…

     Am citit despre o clasă de elevi ce învăţau olăritul. Profesorul a dat notele cele mai mari elevilor care făceau cele mai multe vase, spunând că aceştia au produs şi vase de cea mai bună calitate, deoarece au ştiut să înveţe din greşeli. Fiecare nou vas era un nou pas spre perfecţiune, adică un pas spre „nota zece”.

     Când s-a îndoit, Petru a început să se scufunde. Devenea tot mai mic: un pitic ce se putea pierde în valurile apei dezlănţuite… Devenea un elev de o notă de repetenţie… Inima i-a tresărit, sufletul lui a strigat cât a putut de tare, pentru salvare… Striga după ajutor, de la „Profesor”: Minunatul Mântuitor, Care-i reînviază credinţa şi-l transformă în ucenicul de nota zece, care merge pe ape, ca pe uscat, prin credinţă…

     Strigând după ajutor: „Doamne, scapă-mă!”…, Petru redevine omul speranţei şi al credinţei, creştinul şi martorul biruinţei!..

     Credinţa şi speranţa l-a scos pe Petru din barcă,

     Încrederea l-a făcut să meargă pe apă, ca pe uscat,

     Îndoiala de-o clipă l-a făcut să intre-n tunelul de frică

     Ce-l ducea-n disperare spre-adâncul de apă, dar a strigat:

     – Doamne, vino de grabă, acum şi pe mine mă scapă,

     Căci voi merge pe apa credinţei de-acum înainte, neînfricat!

     Sunt sigur, că după strigătul disperării, a venit clipa răbdării. Petru nu mai privea valul, ci Farul. Privea la Mântuitorul şi nu la furtună. Privea la Salvatorul şi Învăţătorul.

     Petru devine elevul de nota zece, care-l va ajuta să treacă examene grele când trebuie să depună mărturie despre umblatul pe ape, când a strigat, în disperare, după salvare de la înec: „Doamne, scapă-mă!”…

     Petru, umblătorul pe ape, devenit apostolul, martorul unei experienţe supranaturale ne învaţă să avem speranţă şi încredere, să încercăm lucruri mari cu Dumnezeu. Să avem curaj şi să nu avem îndoială,când dorim minuni în viaţa noastră. Să privim în Sus, spre Cer, de unde ne vine ajutorul! Dacă privim valurile dezlănţuite, pe marea vieţii noastre agitate ne simţim neputincioşi şi învinşi. Nu privi în jos! Priveşte dincolo de nori şi de furtună, căci soarele va răsări şi va aduce iarăşi lumină!

     Să nu ne pierdem niciodată speranţa şi încrederea în Dumnezeu! Speranţa mângâie şi încurajează, ne face mintea să funcţioneze mai bine şi e prezentă când aceasta visează. Speranţa este starea minţii noastre care ne ajută să trăim. Ea este „carburatorul” cu care funcţionează inima noastră şi ne ţine sufletul treaz, când îndrăznim să umblăm pe ape, sau să dorim întâmplări supranaturale în anii ce-i trăim ca elevi în Şcoala lui Dumnezeu, pe pământ.

     Speranţa şi credinţa ne ajută să coborâm din barcă şi să mergem pe ape.

     Am învăţat să cobor din barcă în momentul când am avut o experienţă supranaturală… Viaţa mi-a fost salvată miraculos şi m-am simţit bucuros că am învăţat să merg şi eu pe ape, cu Dumnezeu. Şi nu este greu să mergi pe ape, când te uiţi la Dumnezeu, Care-ţi vine în ajutor, în caz de pericol.

     Să ai la Cine să strigi după ajutor în caz de pericol este nu doar speranţă şi credinţă, dar este şi biruinţă, mai ales când Salvatorul tău este Fiul lui Dumnezeu. Să ai credinţă că Dumnezeu este Tatăl tău este o stare de beatitudine şi o minune ce-ţi luminează viaţa cu bucuria mântuirii…

     „Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru. Noi suntem lutul şi Tu olarul, care ne-ai întocmit. Suntem toţi lucrarea mâinilor Tale.”(Isaia 64:8).

    Doamne, ţine-ne speranţa şi credinţa.

    Întăreşte-ne curajul şi neputinţa.

    Când avem curajul să păşim pe ape,

    Dar, pentru o clipă, ne-ndoim,

    Dă-ne credinţă şi scapă-ne că pierim!

*

                              MISTERUL VIEŢII

 

Privesc în jurul meu şi-s cuprins de-un sfânt mister

Ce mă inundă, îmi dă bucurie şi mă atrage spre Cer!…

Vântul adie şi cântă, iar razele soarelui dau viaţă

Naturii trezite de-al păsărilor tril dis-de-dimineaţă…

 

Speranţa şi credinţa, ca o făclie, renasc echilibrul divin,

Când înţeleg că sunt creat să trăiesc un ciclu de mit:

Să mă nasc, să-nfloresc, ca apoi, în pământ să revin,

Iar al meu suflet să-şi ia zborul spre Cer deplin fericit…

 

Este un ciclu în viaţa mea ce se repetă ca-ntr-o spirală:

M-am născut şi-am trăit, ca un brad verde-n Carpaţi,

Dar am început să m-ofilesc, ca orice floare albă, reală,

După ce anii în fugă s-au scurs şi mi-au fost număraţi…

 

Schimbări multe se petrec în viaţa mea, ca şi-n natură,

Când ciclul timpului din caierul vremii-ncet se deapănă,

Aşa cum a fost stabilit încă de la-nceputurile de Scriptură,

Ca ce-nverzeşte primăvara să se-ofilească-n iarna cea dură…

 

Bobul de grâu, mirabilă sămânţă, zburdă şi el spre glie fericit,

Când semănătorul îl aruncă cu grijă-n ogorul din timp pregătit,

De unde va răsări-nzecit în spicul de aur, zâmbind în lumină,

Gata să fie cules la timp stabilit de sursa de viată divină…

 

E-o simfonie a bucuriei schimbării şi-a vieţii-n întreaga natură,

Când din ce moare, din bobul uscat, apare-nviat, viaţa de mâine;

Şi din firicelul de-un verde crud şi firav, apare o sămânţă mai dură

Ce se-nmulţeşte devenind un spic însutit, gata să fie jertfit într-o pâine.

 

Sfântul mister îl vezi peste tot în imensul macrocosmosului infinit:

Pe cerul cu stele şi soare, pe glie şi-n microcosmosul îmbobocit,

Când din seminţele ce mor sau din visurile spulberate de o viaţă,

Prin naşterea prin Duhul Sfânt, credinţa-i farul către-o nouă Dimineaţă!

                                                       *

3 septembrie 2007                                    

Prof. DUMITRU BUHAI