MONITOR CULTURAL * on-line

~Elena Armenescu: „Generaţia tânără are excelenţele sale!”

            Acum cand totul in jurul nostru incepe sa nu mai fie cum a  fost, nici chiar clima! unii (multi? putini?) exclama : – este bine! dar eu si cei apropiati mie spiritual simtim cum lumea se departaza realmente de esenta, de miez, de nucleul ce ascunde CODUL, taina dainuirii aici si „dincolo”, intocmai cum nucleul unei celule ascunde acizii nucleici purtatori ai codului genetic conceput de Creator (noi oamenii nefiind altceva decat niste re-producatori).

            Ma feresc ca de Uciga-l toaca de informatiile absurde, inutile si abuzive, repetate de multe, multe ori, de reclamele ce curg pe toate canalele de comunicare (mediatizate), ca nu cumva sa ramana  urchi la care sa nu fi  ajuns, stiri, informatii care mai de care mai neconforme cu necesitatile mele dar pana la urma o parte din ele, (atunci cand ascult radioul in masina) tot reusesc sa ma asalte, de aceea si stiu cum sunt ele!

            Nu mai exista o ierarhie a valorilor! Zilnic asistam la scene in care cel omagiat ieri  (din mediile politice si nu numai) azi este denigrat si coborat sau chiar  trimis in instante judecatoresti fiind gasit vinovat mai cu seama pentru insusirea necuvenita, cu buna stiinta a unor bunuri materiale in detrimentul altora. De ce sa-l respectam pe urmatorul? Daca seamana cu cel anterior? Sunt consecintele unei educatii exclusiv materialiste!

Sa nu uitam totusi ca metrul are  un etalon bine pastrat, supravegheat in permanenta, cu grija, verificat periodic, spre a exclude eventualele deteriorari. Eu trebuie sa ma raportez la cineva fascinant, greu de patruns, enigmatic, in primul rand la divinitate, asa cum spunea sfantul apostol Pavel: cu efort se cucereste cerul!   sa-mi cunosc locul si menirea mea omeneasca. Dar intre oameni? Fiecare dintre noi este o energie a neamului care radiaza intocmai ca si pietrele pretioase –energie- unele mai multa, altele mai putina, in functie de lungimile de unda emanate, dar insumate, cumulate, aceste energii, adunate laolalta formeaza fluviul constituit din lumini interioare, ce se revarsa inafara realizand ceea ce se numeste suflul unui popor. ( poate fluviul Dunarea curge parallel cu cel amintit, cunoscand debitul maxim pe teritoriul tarii noastre, nemaivorbind de mirifica delta!)Gasesc ca pot face o comparatie pana la identificare a suflului fiecarui popor cu Sfantul Duh din Trinitate, care inseamna Inteligenta, alaturi de Tatal care este Putere si Fiul-Iubire (de pace, armonie, ordine).

Persoanele puternice, carismatice sunt cei care au cea mai multa energie, sunt oamenii care schimba soarta lumii,  urmati de cei toti  amintiti in carti dar mai multi sunt poate cei care au facut ceva inaltator pentru tara si umanitate, din simtul lor moral si au fost marginalizati din variate motive, pastrandu-li-se ades numele in memoria colectiva,  sunt imbunatatitorii de destin, luminatori ai caii drepte, in demnitate si libertate asa cum si-a dorit Dumnezeu sa-l vada pe om, liber arbitru, dar intelept sa stie sa faca alegerea potrivita!

            De multa vreme, din perioada copilariei, cand sub ochii mei  (si ai celorlalti), – in localitaea natala situata in sudul insorit al tarii –  se ruina o cetate medievala construita sigur pe locul alteia mai vechi,  am fost obsedata pana la panica de pierderea unor comori materiale si spirituale ale acelei istorii nescrise. Privita cu ochiul mintii ” prin secoli” istoria aceasta  se desfasura ca intr-un film in care recunosti o multitudine de personaje, pentru ca le ai in suflet semanate de bunici, de parinti. In incinta acelei cetati se afla in acelasi stadiu de degradare, de jalnica ruina si o biserica mandra candva, pictata in fresca ale carei culori se mai pastreaza in vesmintele cate unui sfant cu ochii scosi acum, care a fost mult mai frumoasa, mai mareata decat actuala in care se oficiaza slujbele, situata  excentric, langa cimitir. Ma intrebam cu mintea mea de copil:- cum erau stramosii cinstiti de bunica ( insotita de mine) la vestita sarbatoare -Mosii de vara ? Cum aratau ei, cei ce construisera o astfel de cetate pe care contemporanii mei nu o pot renova si intretine? Ce se intamplase cu ea de ajunsese sa fie parasita?

                                                            ***

        Mi-amintesc cu nostalgie  in special de vacantele mele de vara si subliniez ca nimic nu este mai binecuvantat pe lume decat  sa ai o gradina cu livada si vita de vie. In mijlocul vitei noastre de vie care este sadita in continuarea livezii aveam un nuc (exista si acum altul crescut la cativa metri de cel la care ma refer) Aflat in deplina maturitate, cu coroana perfect rotunda cum cresc in general pomii care nu au concurenta in proximitate care sa-i determine sa se incline dupa soare, fiind  astfel supusi asimetriei. acel nuc a ramas in memoria mea de lunga durata. De ce? Pentru ca tatal meu imi amenajase un foisor, adica mai adaugase inca trei stalpi care impreuna cu tulpina nucului realizau un dreptunghi cu  suprafata de aproximativ doi metri patrati . La inaltimea de doi-trei metri a asezat scanduri obtinand astfel o platforma  marginita de alte scanduri puse”pe lat” cu inaltimea de zece centimetri. Le-a batut bine in cuie lungi apoi a asezat  fan proaspat cosit, iar peste fan asterneam o patura. In acel foisor urcam eu scara in toate vacantele de vara cu bratul plin de carti dintre care in anumite zile, in functie de disponibilitatea mea sufleteasca nu lipsea Biblia. Totdeauna mi-a placut sa citesc carti in paralel: doar daca era o carte extracaptivanta o citeam ” pe nerasuflate”

 

            Asadar in mijlocul ramurilor racoroase ale nucului care domina imprejurimile aidoma unui far la intrarea in port, numai ca in loc de apa eram inconjurata de semanaturi de grau care alternau in anul urmator cu cele de porumb si floarea soarelui, am citit carti fundamentale, atmosfera deosebita in sensul  prezentei surselor de senzatii fata de cea „standard” din biblioteca folosita  in celelalte anotimpuri. Peisajul de campie pare monoton la prima vedere, dar privit zilnic de la inaltime poti observa schimbarea culorilor de la verde crud spre verde inchis, ori cele ale verdelui care se ingana cu galbenul in tulpina si spicul graului, apoi al galbenului pai la graul copt si galben aramiu la cel rascopt, adica nerecoltat la timp, plus toate plantele din razoare cu eflorescentele lor si insectele care le colinda. In scurtele pauze din timpul lecturilor, puneam deoparte cartea si priveam peste campie pana la o colina cultivata cu vita de vie, spre orizont de jur imprejur (ca paznicul farului – personaj cu care ma familiarizasem inca din anii cand epuizasem toate cartile de aventuri gasite la biblioteca  scolii, in primul rand Jules Verne).  In aceste pauze stabileam punctele cardinale si-mi indreptam ochii  spre sud-est si-mi spuneam:

-acolo este Marea Neagra!.

Nu vazusem inca marea, dar imi imaginam cu usurinta ca in locul graului ar fi apa. Lanul de grau  cu tulpini inalte dadea in copt, iar vantul care adia usor il valurea „spargand” val dupa val chiar la cativa metri de mine, unde se termina semanatura,  asa cum aveam sa vad mai tarziu spargandu-se de tarm valurile apelor mai multor mari si chiar cele ale oceanului, in care se oglineste cerul conferindu-le culoarea adancului sau: albastra ori vinetie cand precede furtuna. 

Continuand idea, vreau sa va spun ca am vazut marea cand eram studenta si am avut sentimental cert ca nu o vad pentru prima oara: era exact cum mi-o imaginasem !  vesnic nelinistita, fara somn (gazduind inclusiv somon si somn) inca  inainte de Facerea lumii!

Poate aceste momente erau  cand incepusem sa citesc catrenele lui Omar Kayam:

                                    Si inaintea noasra zori straluceau pe grui

                                    Si valureau pe mare valuri albastrui

                                    .Ia seama! In bolovanul ce-l zdrobesti sub talpa

                                    Straluceau candva doi ochi superbi, caprui.

 Era varsta marilor introspectii, care fara lecturi nu te poate duce prea departe, ori te poarta in grupuri de tineri  consumatori de cannabis, extasy, etc cum am auzit chiar in urma cu cateva zile pe unul dintre acestia destainuindu-mi-se.

Revin si-mi amintesc ca tot din acel foisor ma uitam direct spre sud si-i spuneam mamei:

-uite! vezi? acolo este Grecia! Azi am citit Platon… Iubesc Grecia si marea Mediterana cu toate tarmurile ei…

-Sa-ti ajute Dumnezeu sa le vezi tu, pentru ca noi …

Ochii frumosi, migdalati ai mamei  s-au intristat iar eu brusc am intuit cauza, pentru ca incepusem sa inteleg  mai multe din cate se intamplasera in tara aceasta si celor din jurul meu. Privirea ei mi-a amintit ca facem parte din lagarul (numit pe drept si   pe fata lagar) socialist, fapt de care eu uitam uneori,  pentru ca traiam intr-un univers al meu, nu simteam lipsurile sau grijile inerente vietii si inca nu ma gandeam la varsta aceea. (13-14 ani) ca nu ne este permisa calatoria decat spre „big brather” cel intelept de la rasarit  ca sa simt suferinta ingradirii si frustrarile de mai tarziu. Despre libertatea cuvantului aveam sa aflu in anii urmatori, o data cu istorisirile despre autorii interzisi (nu numai romani).

In seara aceea splendida de vara,  cand mama urcase langa mine sa ma cheme la masa, datorita invaluirii ei in tristete, mi-au venit deodata in urechi gemetele de durere ce razbateau din pivnita militiei (ce-si avea sediul in casa confiscata a nasilor nostri, situata in apropierea  casei noastre), urlete sfasietoare uneori, alteori inspaimantatoare care veneau ca din pamant, auzite de mine in prima copilarie, strigate izvorate din piepturile oamenilor cumsecade, gospodari arestati fie ca nu voiau sa depuna armele personale, fie ca nu voiau sa se inscrie la intovarasire ori erau impotriva „ordinei” sociale a noului regim. Mai totdeauna ele alternau cu injuraturi naprasnice ale „organelor”. Nevestele ori copii arestatilor nu aveau voie sa se apropie de cladire.

La un moment dat a fost arestat  un apropiat al familiei  caruia mama a vrut sa-i duca mancare „pe furis” prin ferestruta pivnitei. A fost vazuta si admonestata:

-Daca ti-e mila de banditul asta, ii poti lua locul imediat!

Parca o vad intorcandu-se acasa franta, zdrobita, suspinand cu lacrimile siroindu-i pe obraz  (tatal meu fusese „epurat” din locul lui de munca, si adunase in sufletul ei o sumedenie de nedreptati si umilinte).    Pachetul pe care-l pregatise ii fusese  „confiscat”. Auzeam foarte des pe vremea aceea acest cuvant  confiscat alaturi de cel de stuf si canal!

Acum, in foisor, peste noi doua spre amurg s-a asternut  o tacere grea. Nu stiu ce amintiri o napadisera pe mama, dar am observat cum si-a ingustat  deschiderea ochilor si privea in gol, undeva departe, spre un lucru vazut doar de ea. Dupa un rastimp o pasare a trecut ciripind prin apropiere invitandu-ne la trezia din melancolie.

-La ce te-ai gandit mama?

-La tine, cum vei fi atunci cand vei fi mare!

-Cum m-ai vazut?

– Nu pot sa-ti spun ca poate nu se mai implineste!

-Inseamna ca va fi bine!

 ( Acum sunt sigura ca in imaginea pe care si-a creat-o mental a pus toate aspiratiile ei )

                                                * * * 

          In anii de liceu  cand campul gandirii s-a extins, am avut parte de cativa dascali eruditi care se apropiau de pensionare, – fosti studenti ai Universitatii din Bucuresti in anii interbelici – care audiasera cursurile lui N Iorga, Nae Ionescu, T. Vianu s.a. Desi erau ani in care comunismul isi spunea cuvantul prin legile dure privind interdictia studierii anumitor autori, dialogul particular cu astfel de profesori lasa sa razbata acel „ceva” inefabil ca oxigenul pentru augmentarea focului.

Din nou simteam uneori teama  ca  parte din tot ceea ce ne transmiteau ei pe cale orala, noua catorva care eram interesati si devenisem buni receptori (intocmai sistemul de transmitere a Imnelor Vedice) este posibil sa se piarda la noi si sa se intrerupa acel mesaj tainic, greu de definit care ne da puterea sa existam si dainuim ca neam in sensul prezentei lui in istoria lumii, cu tot ce inseamna traditie, ritualuri, cosmogonie. Am avut totusi norocul ca acei ani de liceu s-au desfasurat intr-o perioada de oarecare „relaxare” culturala, s-a reintrodus studierea operelor lui L. Blaga, T Arghezi. Cativa ani mai tarziu  incepeau  sa se publice scrierile lui  Mircea Eliade pentru care se primisera, (insumati de la mai multe personae care citisera cartile lui interzise),  peste douasutesaizeci de ani de inchisoare cum aveam sa aflu mai tarziu. Urmau: C. Noica, V Voiculescu, Radu Gyr, N Crainic  s.a. Sigur, operele lor  complete s-au reeditat dupa anii  1990.

De ce amintesc in primul rand doar nume de scriitori romani? Pentru ca, parafrazandu-l pe Nichita Stanescu care se referea la Eminescu, pot spune la plural: „ei sunt atat de mult ai nostri incat noi din nebagare de seama am inceput sa devenim ai lor”. Pentru ca in ei, in operele lor,  nascuti sub cerul acesta de la paralela 45 ne regasim noi, cu simtirea si istoria noastra rascolitoare, dar sunt peste o mie de nume a autorilor literaturii universale incepand cu Homer (plus operele anonime ca Epopeea lui Ghilgames, Bagavatgita, etc) Vergilius pana la Dante,  Tolstoi si Dostoievski,  V Hugo, Goethe, Witman ori Pablo Neruda, Ernesto Sabato,  Gabriel Garcia Marchez,  titani care nu mai apartin doar natiilor lor ci intregii umanitati, care trebuiesc „cititi” in adolescenta si prima tinerete. Subliniez : citita opera lor nu rezumatele ori inregistrarile catorva idei principale redate de altii intr-o scurta sinteza!

Azi din cate stiu, se citeste mult mai putin. Elevii isi iau referatele de pe internet Calculatorul si televizorul fac parte din viata lor. Imaginea este cea care ii robeste in detrimentul Cuvantului. Am auzit adeseori afirmandu-se ca generatia „pro” (a tinerilor de azi), nu este buna de nimic…Nu sunt de accord totusi cu aceasta afirmatie.Sunt si exceptii!

Generatia tanara are excelentele sale!

Fiecare generatie de altfel, are Varfurile ei care exceleaza in functie de aptitudini pentru domeniul ales, cu conditia sa faca ceea ce-i pasioneaza pentru ca atunci vor munci 14-16 ore pe zi fara sa oboseasca, fara sa ajunga la decompensari.

Este adevarat ca multi cauta profesiile din care sa rezulte cat mai multi bani si  acest lucru nu este rau,  dar sunt destui care urmeaza soapta inimii si cerceteaza cu instrumentele nevazute ale mintii trecutul si prezentul spre a trage concluzii juste si a pregati  viitorul.

Ii indemn pe tineri ori de cate ori am ocazia ( in convorbiri individuale, conferinte, simpozioane ori ca acum),  sa fie  fermi si hotarati, sa nu aiba complexe, sa-si cunoasca universul cultural in primul rand al poporului din care-si trag radacinile ( sunt unii care nu asculta muzica populara din pur snobism), deopotriva cu ceea ce au daruit umanitatii alte popoare si  sa vada ca au tot dreptul sa ramana verticali, sa se simta egali cu altii, chiar sa fie insufletiti de mandrie pentru faptele inaintasilor – nascuti aici in locul de confluienta a marilor imperii si supusi unui surplus de incercari.

A functionat aici o rezistenta de neinchipuit pentru dainuire, a existat in toate timpurile acea Romanie Tainica de care vorbeste Artur Silvestri si nu numai! Romanie,  pe care o vedem acum rasarind ca din apele mari care se retrag.

– Ce vedem? Incep cu dovezile palpabile despre Dacia antica (cultura Cucuteni – mileniul  VIII iH) ai carei locuitori vorbeau o limba  latina vulgara, pentru ca altfel cum s-ar explica faptul ca moldovenii din Cusauti ( care coseau cojoace cu ace din os descoperite recent, datand din neolitic) vorbesc limba cu care se inteleg cu aromanii din muntii Pindului?

            Trecand peste milenii, gasim in manastiri si biserici adevarate nuclee de rezistenta a neamului, pastratoare ale limbii, traditiilor, ritualurilor care demonstreaza cum poporul, prin modul de viata arhaic  privind preocuparile de zi cu zi,  respectarea  sarbatorilor era intr-o legatura permanenta cu divinitatea, incepand cu  semnul crucii facut painii inainte de a o frange la fiecare masa, busuiocul cu fir rosu si prosopul legate pe coama  noii case pe care o inalta din cele mai vechi timpuri, frecvent din piatra si lemn (acum printul Charles al Angliei indeamna la construirea caselor ecologice din piatra si lemn!). Casele specific romanesti au acoperisurile in forma  piramidala, iar efectul de piramida se pare ca-l cunosteau din vechime, pentru ca acolo isi pastreaza iarna proviziile (cum aflam din cercetarile  arhitectei Silvia Paun).

            Basmele, povestile nemuritoare, legendele, cantecele populare, dansurile sunt tot atatea dovezi ale unui popor ca al nostru sedentar, nestramutat, inzestrat cu inteligenta si simt artistic.

Furata de ganduri, nu vreau sa uit, sa nu amintesc un fenomen apropiat noua din punct de vedere cronologic si anume ultima impresionanta rezistenta din munti desfasurata dupa al doilea razboi mondial  sustinuta de oameni curajosi si constienti ca o putere straina de sufletul neamului lor voiau sa disloce (prin  metodele lor comuniste: desproprietariri, interzicerea credintei, a sarbatorilor etc) ordinea ancestrala  ce razbatuse secolele. Au fost ani de prigoana care i-au infricosat pe multi, le-a „taiat” puterea de a se manifesta in chip razasesc, adica acela de om liber sub soare, de aceea indrazneala lor de a infrunta  o dictatura  si modul criminal cum a fost „eradicata”este un motiv in plus sa intelegem ca de multe ori rezistenta a insemnat si martiriu.

Acum acei ani au trecut, dar exista alte metode de ingenunchere, de subjugare economica, dar sunt convinsa ca tineri dotati  vor sti sa le invinga, oferind conditiile necesare dezvoltarii,  infloririi si tezaurizarii culturale, adica a promovarii si inmultirii gandului materializat in Cuvantul scris ziditor, inaltator si a altor forme de exprimare artistice.

-Sa nu uiti! este recomandarea care suna ca o porunca biblica.

Nu vreau sa se creada ca sunt o nostalgica dupa felul de viata trait aici de inaintasii nostri – populatia fiind majoritar rurala, este cunoscut ca aveau o viata dura, cu amaraciunile ei , contrastul fiind evident mai ales acum la contemporani, raportat la modul de viata al popoarelor europene care au alt nivel. Nu! Dar asa cum am afirmat mai sus imi doresc sa nu fie uitate darzenia si perseverenta, neodihna intru inaltarea neamului a acelora (fie conducatori de osti, fete bisericesti ori laici) care si-au dat seama ca un popor nu poate fiinta fara propria lui cultura, fara particularitatile care il fac sa fie distinct fata de alte popoare. Avem din acest punct de vedere o temelie trainica si radacinile copacului credintei sunt  bine infipte in acest pamant primitor si generos. Cultura este ceva viu, intr-o perpetua miscare, dar nu prin schimbare ci prin adaus. Ce trebuie schimbat sunt mentalitatile actuale ale multora din nefericire, golite de moralitate,  izvorate din ruperea legaturii cu divinitatea, acea legatura  tainica din sufletul fiecaruia, care pana la instaurarea puterii comuniste devastatoare, a inzecit puterile nadajduirii  si a mentinut simtul dreptatii. 

Reprezentantii marilor religii, ai cultelor religioase, (nu numai la noi) ii indeamna pe credinciosi sa nu priveasca la televizor  (  exceptand documentarele). Ei se bazeaza pe studii psihologice serioase ( si acest aspect de apropiere a religiei fata de stiinta trebuie sa ne bucure deoarece Adevarul este Unic), studii care pun in evidenta nu doar ratacirea fata de Dumnezeu ci si instrainarea fata de propria-i familie, racirea sufleteasca, insensibilitatea fata de tot ceea ce este sublim in natura,  dependenta fata de aparat, culminand cu instalarea unor stari patologice greu de tratat. Resocializarea  celor  atinsi de acest morb ( care de multe ori apeleaza la consumul de droguri sa-si creeze  senzatii  ale unei false fericiri in schimbul distrugerii lente a sistemului nervos) este o mare problema, uneori fiind chiar irecuperabili.

Ei se afla la antipodul celor care au cautat de la inceput sa traiesca in lumina Cuvantului, cea deschizatoare a unor canale care te fac sa devii constient de faptul ca un ins oricat de mare sau mic ar fi pe scara ierarhica a societatii, (instituita de oameni pentru ca in cea randuita de Dumnezeu, „s-ar putea ca o baba din Baragan sa  ocupe un loc superior  fata de un popa”, dupa cum cugeta Petre Tutea) fiecare are o misiune sacra: aceea de a fi parte a Intregului minunat care se numeste Viata, si din momentul cand ne-a fost data, ea trebuie traita  spre inmultirea binelui si frumosului pe Pamant, a pacii, armoniei, dragostei.    

            Logosul este cel care face ordine in minte si in simturi, le armonizeaza, le adanceste, le rotunjeste si ne ajuta sa sadim in noi, apoi face sa rodeasca umanitatea. Ne nastem fiinte instinctuale, dar prin efort personal, prin  acumularea culturii si a culegerii Cuvantului din locuri  sacre ori laice devenim fiinte spirituale.. Calea aceasta pe verticala mintii sfarseste in starea de sfintenie prin care nu trebuie sa intelegem neaparat retragerea in pustie si hranirea cu lacuste Nu! de pilda exercitarea profesiei ca pe un sacerdotiu, mai ales daca esti preot, jurist, medic sau profesor s.a, este calea luminii, deoarece discursul si gesturile tale, hotararile pe care le iei influienteaza destine!

 Fortelor obscure, intunecate, indivizilor care au tendinta de a domina, acapara ori distruge ce au altii mai sfant: traditia, cultura, valorile nationale, limba, trebuie sa ne opunem cu armele pacii: dialogul si scrisul ( am depasit oare perioada cand Marin Preda afirma ca uneori limba romana trebuie aparata si cu pumnii!?)  

Exista un secret al sanatatii si longevitatii!

Exista oare si un secret al evolutiei spirituale?

Raspunsul este afirmativ si acest secret cu siguranta se afla „ascuns’ intr-o biblioteca completa si complexa ce contine nu numai beletristica ci si carti de stiinta religie si filozofie. Trebuie doar sa bati si usile ei se vor dechide! Vei fi rasplatit pe masura.Vei vedea ca intr-un joc tainic cum mii de interfete se vor infatisa vederii interioare! Ucenicul perseverent va gasi si maestrul potrivit sa-i arate atat calea cat si inaintarea pe aceasta cale!

Temerile mele din copilarie si adolescenta legate de intreruperea continuitatii, de pierderea „firului” magic bine rasucit format din alte mii de fire tainice si trainice se sterg pe masura ce reteaua noastra culturala vorbeste atat de nuantat prin miile sale de voci, rostind si rostuind ( vezi C Noica) inestimabila noastra avere sufleteasca nevazuta salvatoare…  strabatuta de DOR (Dumnezeu Ocroteste Romania).

20 iulie 2007

Elena Armenescu

Anunțuri