MONITOR CULTURAL * on-line

~Emil Poenaru: „Marile Muzee – efectul conquistelor”

Plămădită de spiritualitatea ardentă a Renaşterii şi iradiată de Iluminism, noua atitudine referitoare la monumente şi-a găsit o strălucită expresie în cadrul suflului înnoitor adus de revoluţia franceză din 1789, când prin Decretul Convenţiei Naţionale din anul II al Republicii se recomandă conducătorilor departamentelor administrative ale ţării: „Amintiţi-vă că voi sunteţi păstrătorii unor bunuri pentru care marea familie a naţiunii are dreptul să vă ceară socoteală. Barbarii urăsc şi distrug monumentele de artă; oamenii liberi le iubesc şi le păstrează.“

Treptat s-a dezvoltat aria şi caracterul sistematic al săpăturilor arheologice. Cu toată dispersarea zonelor de interes arheologic, Roma a rămas constant în atenţia cercetătorilor şi în afară de echipele naţionale, aici se deschid săpături arheologice şi din iniţiative străine, cum au fost cele iniţiate de Lucien Bonaparte, cele din grădinile Farnese, unde zona fusese achiziţionată de Napoleon al III-lea, sau cele organizate de ţarul Nicolae I pe Palatin.

În conştiinţa omenirii s-a instaurat tot mai limpede atitudinea de respect faţă de creaţiile înaintaşilor, adoptându-se o conduită de preţuire efectivă a monumentelor, cât şi de valorificare a informaţiilor pe care acestea le cuprind – reverberând tot mai larg şi mai adânc în conştiinţă rostirea revoluţionarilor francezi, în sensul că oamenii liberi iubesc şi păstrează monumentele.

1.7. Cu toate acestea, din păcate, nu au încetat atitudinile de dezinteres faţă de monumente şi au continuat chiar unele distrugeri.

Astfel, în anul 1740, arhitectul F. Sanfelice, tăind un drum la sud de Salerno, l-a proiectat să treacă prin mijlocul unui amfiteatru antic, iar coloanele templului din Paestum a vrut să le folosească la construirea unui pavilion de vânătoare. A fost însă oprit la timp de regele Carol al III-lea de Neapole. în anul 1879, splendidul templu egiptean de la Luxor, numit „Amon-Min“ sau „Haremul lui Amon“ era să fie transformat în hotel dacă nu ar fi fost intervenţia energică a arheologului Auguste Mariette.

Dar, în alte cazuri, demersurile salvatoare de ultimă clipă nu au mai avut loc. Astfel, nimeni nu l-a oprit pe guvernatorul turc care a dărâmat templul din Elefantina, ridicat de Amenophis al III-lea, astfel că acest atât de preţios monument nu îl mai putem cunoaşte decât din descrierile făcute de călătorii francezi din secolul al XVIII-lea.

Jefuirea statuilor şi a obiectelor de artă descoperite în villa lui Hadrian a continuat până în anul 1870, când guvernul italian şi-a asigurat stăpânirea asupra teritoriului. În zona de unde arheologul Ernest de Sarzec a extras 30.000 de tăbliţe cu scriere cuneiformă, după încetarea săpăturilor, au mai fost găsite şi furate aproximativ 40.000. Dintre toţi taurii înaripaţi, în greutate de 40 de tone, care au fost dezgropaţi cu ocazia săpăturilor făcute în Mesopotamia, în urma atacării de către bandiţi a plutelor cu care erau transportaţi, doar unul a ajuns la muzeul Luvru. Despre tezaurul descoperit în anul 1834 la Turang Tepe, numit „tezaurul de la Astrabald“, nu se mai ştie nimic. Din fabuloasele tezaure descoperite de Schliemann, celebra „comoară de aur a lui Priam“ a pierit sub bombe, împreună cu clădirea care o adăpostea, iar colecţiile de ceramică antică au fost distruse de către locuitorii din preajma castelelor din Lebus şi Schonebek, care nu le cunoşteau valoarea. Dintre multele exemple cu care am putea continua, mai amintim celebrul muzeu al Londrei ottrc A «capul „cu prin minune“, fiindcă două bombe ItmiHUe Iu intervule diferite au lovit exact acelaşi loc şi perforând plafonul, s-au oprit în subsol fără să explodeze. La fel a scăpat şi celebra catedrală de la Aachen, unde se află mormântul lui Carol cel Mare şi unde au fost înmormântaţi treizeci de regi. O bombă care a intrat printr-un vitraliu s-a lovit de o coloană laterală şi apoi, prin ricoşeu, a ieşit printr-un vitraliu şi a explodat în exteriorul monumentului.

La fel ca în antichitate, şi în perioada contemporană, monumentele, mai ales cele care întruneau atributele operelor de artă ca valori economice, au fost acaparate ca prăzi de război, jefuite sau tranzacţionate în fel şi chip.

Astfel, nucleul galeriei egiptene din British Museum este compus din piesele care fuseseră destinate muzeului Luvru, fiind luate din zona Memphisului şi Thebei de către Napoleon, ca prăzi de război. Ele nu au mai ajuns la Paris fiindcă în anul 1801, în urma ocupării Alexandriei de către englezi, au fost duse la Londra (cf. Liviu Rodescu, „British Museum“, în „Magazin Istoric“, nr. 7-8, 1968). Nu departe de această modalitate de acaparare se află „procurarea“ şi a altor piese celebre ale muzeului londonez. In mod similar au ajuns în Anglia sculpturile lyciene, provenind din fosta capitală a Lyciei, Xantos sau imensele sculpturi şi părţi componente ale palatelor din Nimrud sau Ninive. Obţinând din partea sultanului un firman permisiv, lordul Elgin a „ridicat“ din templele Acropolei ateniene statuia lui Dyonisios, o cariatidă de la Erehteion, patru plăci cu frize de la templul Atenei Nike, 80 de metri de frize, 92 de metope şi 17 figuri de pe frontonul Partenonului – mai mult decât au luat barbarii perşi când au cucerit Atena. Fără vreun firman din partea sultanului, au fost scoase din Turcia 17 frize şi statuia regelui Mausol, care au aparţinut Mausoleului lui Halikarnas.

O altă metodă de acaparare, cu acoperirea „legalităţii“, a fost cumpărarea. Astfel, după dezvelirea templului lui Apollon Epicurios, care fusese construit în anul 430 î.e.n. de către Ictinos, arhitectul Partenonului, au fost scoase sculpturile din friza interioară a cellei şi cumpărată de British Museum. în anul 1812 regele Ludovic al Bavariei a cumpărat statuile celor două frontoane ale templului din Egina. în anul 1821 a fost achiziţionată statuia „Venus din Milo“, care apoi a ajuns în muzeul Luvru. Alte trei piese de mare valoare ale muzeului parizian, „Codul lui Hammurabi“, „Stela vulturilor“ şi „Piramida lui Maniştusu“ (care în antichitate au fost răpite de Ia Babilon de către regele elamit Şutur-Nakhkunte şi duse la Suza), au fost „preluate“ din palatul Ahemenizilor de către misiunea arheologică franceză. Contele Choiseul, ca ambasador al Franţei la Constantinopol, a reuşit să achiziţioneze o fabuloasă colecţie de antichităţi.

Marchizul de Campana a „realizat“ şi el o colecţie de câteva mii de vase greceşti, pe care le-a vândut muzeului Luvru. Datorită acestor achiziţii şi a multor altora asemănătoare, s-a ajuns ca muzeul francez să păstreze în pivniţele sale peste 1500 de statui, busturi şi basoreliefuri greco-romane.

Colecţia de antichităţi egiptene a muzeului Ermitage are la origine vânzarea făcută acestuia de ofiţerul italian Castiglione în anul 1825. Cei doi sfincşi din Leningrad, din granit roşiatic, care au fost sculptaţi în secolul al XV-lea î.e.n. sub faraonul Amenophis al IlI-lea şi aşezaţi în faţa mormântului acestuia, au fost dezgropaţi în anul 1828 de un negustor grec, care i-a vândut Rusiei pentru suma de 40.000 de ruble.

Cei patru cai din bronz aurit, care se află deasupra portalului bisericii San Marco, în antichitate împodobeau marele hipodrom din Bizanţ. In anul 1204, când participanţii la cruciada a IV-a au cucerit oraşul, monumentul a fost luat ca pradă de război de către venetieni. în anul 1797, din ordinul lui Napoleon, au fost duşi la Paris, tot ca pradă de război, dar după căderea împăratului francez ei au revenit la Veneţia. O altă piesă celebră, friza marelui altar al lui Zeus, din Pergam, a ajuns la muzeul din Berlin.

Dintre multiplele exemple de jefuire care se pot da, amintim cazul „Societăţii de Cartagina“, care sub pretextul unor săpături ştiinţifice în zona fostei colonii feniciene, a devenit o sursă de aprovizionare a muzeelor europene cu piese antice, de factură punică.

Desigur, spunând cele de mai sus, nu trebuie să ignorăm şi aspectul că piesele care au ajuns în muzeele europene au beneficiat de condiţii de conservare de care, în general, nu ar fi avut parte în ţările de unde provin.

Dincolo de toate acestea, s-au afirmat tot mai puternic respectul şi preţuirea faţă de marile valori create de umanitate. în acest context s-a pus problema dreptului de proprietate asupra monumentelor, a regimului juridic ai săpăturilor arheologice şi a cadrului legal al păstrării şi valorificării lor. Nu este, bineînţeles, în intenţia noastră să facem o analiză a diferitelor sisteme de drept cultural, mărginindu-ne să atragem atenţia – rezumativ – asupra unor aspecte însemnate pentru soarta monumentelor.

Sistemul iniţiativei private, care a dominat în secolele trecute şi care a dus la alcătuirea colecţiilor particulare, dintre care numai o parte au ajuns în patrimoniul statelor sau în uz public, chiar dacă uneori a dus la unele rezultate remarcabile, este pe drept cuvânt privit astăzi ca depăşit, fiind acuzat de multe inechităţi, abuzuri şi pierderi irecuperabile. Este adevărat, în numele interesului public, statul a intervenit în unele ţări cu reglementări în parte eficace. Astfel, în Rusia, încă de pe vremea ţarului Petru cel Mare a fost statuat dreptul statului asupra oricăror tezaure descoperite, reglementări similare apărând în unele ţări nordice, în Spania şi în Italia. Dar, chiar prin legiuiri mai recente, precum este legea Carcopino emisă în anul 1941 în scopul protejării antichităţilor, rămân totuşi nerezolvate o serie de aspecte, cum sunt dreptul de proprietate asupra terenului, dreptul asupra obiectelor descoperite în urma săpăturilor arheologice, dreptul intelectual asupra exploatării ştiinţifice a celor descoperite, situaţia valorilor artistice care au fost dobândite cu titluri precare etc.

Indiferent de regimul juridic general, diversele sisteme de drept cultural trebuie să se orienteze spre principiul caracterului colectiv al proprietăţii asupra creaţiilor înaintaşilor dreptul asupra monumentelor revenind statului, care este chemat să organizeze conservarea, restaurarea şi valorificarea lor în interesul întregii populaţii. Prin semnificaţia lor, monumentele sunt „bunuri publice“, iar sistemele juridice sunt chemate să confirme această apartenenţă. De altfel, acesta este spiritul în care au fost elaborate documente UNESCO, unanim acceptate.

EMIL POENARU

Anunțuri