MONITOR CULTURAL * on-line

~Florin Contrea: „Aurel Contrea, un poet creştin din Banat“

Personalitate multilaterală a culturii române bănăţene, Aurel Contrea (1895-1968) a realizat o operă pe cât de merituoasă, pe atât de necunoscută marelui public. În presa interbelică din Ardeal şi Banat numele său se întâlneşte deseori sub poezii cu teme variate, articole despre artă, cultură, ştiinţă etc. A început să publice încă din 1917, în preajma începutului primului război mondial. După cum a afirmat, cu ocazia lansării primului volum de poezii al autorului, intitulat Bănatului, în anul 2003 regretatul poet Marius Munteanu, fost elev şi discipol al său; profesorul Contrea a scris emoţionant şi avizat despre foarte mulţi scriitori importanţi ai vremii sale, ziarele şi revistele literare erau pine de poeziile şi de articolele sale, dar nimeni nu a pomenit, în timpul vieţii sale, nimic despre opera lui literară. Nu este menţionat nici măcar în monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, realizată de cunoscutul critic şi romancier G. Călinescu, ce i-a fost, un timp, coleg de catedră la Liceul economic din Timişoara, în anii 1920. Este adevărat că pe atunci, ambii profesori erau tineri şi nu s-au afirmat încă pe tărâmul literaturii sau al criticii literare. „Poate, – continua elevul şi discipolul său, sus pomenit, – astăzi profesorul meu, aflat undeva în înălţimile cereşti, analizează cu lupa roci de pe lună şi praf stelar, aruncând din când o când, câte o privire înduioşată şi un zâmbet cald către îndepărtatul său pământ, unde noi, muritorii, ne vedem de ale noastre treburi”, (citat din memorie, n.a.). Pentru a explica, într-un fel, motivele acestei situaţii cel puţin ciudate, este necesară o analiză mai aprofundată a personalităţii sale, destul de complicate.

Deşi din poeziile sale desluşim un spirit cutezător şi hotărât, în viaţa publică se manifesta mai degrabă cu timiditate dovedindu-se a fi foarte modest. Îşi afirma opinia răspicat, atunci când socotea că e nevoie, dar evita cu străşnicie să se afişeze în primul plan al vieţii publice fără a fi necesar. Prefera, – ca un poet autentic ce era, – activităţile de ordin spiritual acelora prea legate de viaţa cotidiană.

Acest interes putea fi observat încă din tinereţe, pe când se pregătea să călătorească la Roma pentru a-şi susţine doctoratul. Într-o scrisoare de-a fratelui său, George Contrea din Comloşu Mare, adresată poetului, şi păstrată în arhiva familiei noastre, ne aduce câteva precizări în acest sens: „ Prea-onoratul Călugăr – preot unit de la noi; Părintele Bodocan, m-a rugat să-ţi scriu, ca să scrii mai pe larg despre bisericile din Roma, cum ai scris în „Primăvara”. Să scrii cum sunt făcute aşezămintele bisericeşti (Statutele, legile, etc.) tare se bucura Dl. Părinte Bodocan că ai nişte ochi şi minte atât de ageră şi îţi mulţumeşte că te-ai îngrijit şi de biserici.” Pentru un credincios creştin ortodox din acele vremuri, deschiderea înspre alte aspecte ale creştinismului dă gândirii sale o dimensiune modernă, europeană.

Acest lucru apare şi înr-o scurtă meditaţie găsită într-un manuscris, reprodusă în volumele publicate, din opera sa. Despre aceasta, profesorul universitar şi scriitor de valoare, dr. Ioan Viorel Boldureanu observa: „Lirica propriu-zisă, inclusiv transpunerile textelor lirice, se încheie în volum printr-un scurt poem în proză, reflex al dorinţei poetului de a găsi şi a fructifica o gamă cât mai largă de modalităţi lirice de expresie a preaplinului şi a înălţimii trăirilor nu doar intime, ci şi moral-cetăţeneşti, precum şi a unor comandamente de ordin estetic…” (Prefaţă la vol. Bănatului, Ed. Marineasa, Timişoara, 2003). Este vorba de fragmentul intitulat Mărturisire (2/15 nov. 916):

„Vieaţă! Cât farmec cuprinzi tu pentru mine, cât drag zbuciumat şi dulce iubire! Vrafuri de cărţi nu-s în stare să descrie tainele Tale ascunse. Firea lumii eşti Tu, fiinţa adevărului încununată într-o sfântă armonie cu gândirea Dumnezeirii. Liman de mântuire eşti tuturor, Fiinţa idealurilor şi-a ursitei veşnice. Te pricep? Mi-ai strâns fiinţa inimei la Tine, – zăbrele de sclavie scumpă mi-ai ales şi-o zvâcnire ca o cale, cale lungă, cu-ntreg drumul minunat de-a fi, Tu singură-o-mplineşti. Rostul meu e Ţie să mă-nchin, să jertfesc comoară nestimată, Sufletul meu lămurit în flăcări, Ţi-l dedic cu ruga mea grozavă: să-mi frămânţi fiinţa mea cu noroi, dacă-un petec dintr-a mea gândire nu Ţi-ar fi sluga credincioasă, rob de patimi, patimilor sfinte, răsărit pornirii Tale, Vieaţă, piatră scumpă-a scumpului meu neam.” Este un legământ de credinţă pe care s-a străduit să-l împlinească prin opera sa în întreaga sa existenţă.

Cuvântul-temă esenţial în acest fragment credem că este „viaţa” deoarece atunci, în 1916, în plin război modial, aceasta era – şi va fi permanent, – noţiunea care exprimă cea mai periclitată  dintre valorile oricărei fiinţe de pe pământ. Riscul de a fi mereu în pericol de a pierde totul, îi făcea pe oameni să trăiască într-o permanentă nelinişte, o sursă a nefericirii, depresiei şi disperării. Atunci, cuvântul poetului, alături de al preotului, învăţătorului sau al medicului poate fi hotărâtor. Este nevoie de îmbărbătare, de încurajare, de sprijin sufletesc, de multă nădejde şi credinţă în Dumnezeu. Acesta este şi sensul expresiei latineşti „Sursum corda!”, în traducere liberă; „Sus inima”, care constituie titlul unei poezii compusă în acel timp:

O rugare blândă şi duioasă

Ţi-a trimis suflarea mea trudită,

Inima, pierdută în ispită,

Mi se sfâşie în desnădejde:

Rogu-mă, mă mântuie, Hristoase!

Cu-nvierea zilelor de vară

Vezi atâta farmec e-n natură,

Şi cât drag! – În mine tot e ură,

Tot amaru-n luptă se înjghebe,

Chinul meu, durerea mea amară.

Cât noroiu din lumea urgisită

S-a astrâns în cuib în piept la mine,

Un lăcaş din rău, sălbăticime,

Loc stârpit de dor şi de nădejde,

Inimă pierdută în ispită…

Cum te strâng cu hohote-n suspine,

Ce mi-eşti tu, comoara mea pustie,

Cum te frâng cu dragostea mea vie

Inimă, comoară ce se pierde,

Dărui-ţi-ar Dumnezeul bine,

Să înviezi credinţa mea pustie.

Tu înţelegi, Hristoase, frământarea

Inimii înfrânte de durere,

Mă înţelegi când sufletul îţi cere

Să înviezi credinţa mea pustire.

Să mi-o-nvii, să-mprăştii turburarea,

Îngenunchind zdrobit de suferinţă

Mi-ai venit cu taina-mpărtăşirii,

Şi nădejdii sfinte, fericirii,

I-ai înfrânt cătuşul de robie

În clipa rugii mele de căinţă.

Ce tumult a fost în piept la mine!

Iar acum în rugăciune sfântă

Inmlădii drag şi duioşie blândă,

Ţes nădejdea-n vremea ce-o să vie

Şi mă-ncred soliilor de bine.

Dincolo de unele stângăcii stilistice specifice tinereţii şi lipsei de experienţă în arta literară, nu se poate contesta poetului inflăcărarea şi pasiunea sentimentelor complexe, şi dorinţa de a-şi depăşi frământarea sufletească printr-o credinţă nestrămutată în puterea dumnezeirii, de a aduce – peste toate nefericirile prezentului, – o rază de speranţă şi de încredere în viitor.

La 16 noiembrie 1916 nota într-un caiet manuscris, – păstrat, ca prin minune, de vitregia vremii, – o poezie inedită, cu o firmă stilistică neobişnuit de modernă la un tânăr de 21 de ani, câţi avea pe atunci. I-a pus titlul Rapsod, întrucât astfel se considera el, cu gândul la nefericirea pe care o suferea patria sa, în plin război:

Mă rog plângând îngenunchiat la cruce,

Să nu-mi despoi nădejdea sfântă, dulce,

Nici să-mi omori credinţa mea amară,

Ce-am aşternută-n vifor şi ocară…

C’aştept să vie ceriuri înroşite

– Şi răsplătind la plânsuri obidite –

Vor răsări cu zarea peste câmpuri

Fâlfâind biruitoare stâlpuri –

Plângând

Cu hohot o să-mi frâng

Furia,

Deslegând la patimi din sclavie…

Ah! O lume nouă să fie

Vie!

Cu-n suflet nou, cum n-a fost niciodată,

De va cădea gemând îngenunchiată

Urgia…

Să vii atunci nedejdea răsplătirii

Încorbăcind sălbăticia firii

Tu să îneci în flăcări nedreptatea

Scriind cu sânge spre vecie, cartea

C-a răsărit din vifor libertatea…

……………………………………………

Cu glasul sfânt din rugăciune sacră

C’un gând arzând, ca focul de pe vatră

Un zbucium strâns din piepturi o să salte

Un imn spre ceriurile nalte!

Cu veşnicia vieţuiască-odată

Un geam, ce şi-a croit un rost în vieaţă

Cu noi puteri, cu râs de dimineaţă!

Având un puternic caracter mesianic, această încercare poetică, ne poate aduce o mărturie peste vremuri despre dezastrul sufletesc şi moral care bântuia sufletele noii generaţii in acele vremuri de cumplită retrişte. Este semnificativ faptul că, dincolo de toate suferinţele îndurate, sensul final al poeziei este totuşi, unul optimist, de încredere în voinţa divină care va pune capăt, până la urmă, tuturor nefericirilor.

Cu câteva zile mai târziu, la 19 noiembrie 1916, poetul îşi va face cunoscute gândurile despre soarta noastră, a tuturor, printr-o altă poezie purtând semnificativul titlu Cunună de martir:

O suferinţă sfântă, grozavă şi cumplită

I-ai dedicat, părinte, iubitului meu neam,

Un gând pustiu în umbră, credinţă neclintită

În Dumnezeirea-ţi sfântă, abia mai pot să am.

Cununa biruinţii s’a fost urgiei’ntinsă

Şi plânsurile toate le-au sugrumat în frâu.

A clocotit durerea’ntr’o rugă prăbuşită,

Spre tronul tău, părinte, un clocot lung, – cu fir

Legatu-ne-ai nădejdea’n cunună de martir

Neascultată rugă de chinuri răguşită.

Un singur strop mai ţine-mi sălbăticiunea’n cumpăt,

Să stea nerăsturnată în valurile vremii,

Că o să’nvii dreptatea din freamăt şi din huiet,

Să fie, chiar ascunsă în ghearele gheenii.

Sunt versuri care prevestesc, peste vreme, măiestria versificării şi bogăţia semantică a poetului creştin Vasile Voiculescu, iar frământarea sufletească, nădejdea, deznădejdea, dorinţa de a ieşi la liman şi disperarea de a nu găsi ieşirea din acel coşmar, toate aceste sentimente puternice, nu pot depăşi credinţa lui Aurel Contrea, în puterea Divinităţii de a „învia dreptatea” din „freamătul şi huietul” asurzitor al vremii potrivnice.

Dar poetul reuşeşte să cânte în versuri şi bucuria sărbătorii creştine, chiar în acele zile negre pe care le traversam. Este vorba de poezia Crăciun, compusă în ziua de 25 decembrie, 1916:

Se-ncurcă privirea în zarea-mbrodată

Cu văluri de brumă, cu blăni de zăpadă,

Se-ncurcă suflarea din piept, şovăirea

Se zbate cu plânsul în luptă ciudată.

Tu dragă te-alină şi nu te frământe

E ziua de praznic, şi lasă să intre

De-afară micuţii ţî cânte cu toţi.

E ziua Serbării cu rugă duioasă,

E ziua mea sfântă din toate ce sunt,

Cântare de drag e suflată de vânt.

O, naştere sfântă, zidirea credinţii

O, ziua’nvierii nădejdilor mari, –

Sădeşte-ţi sămânţa în piept biruinţii,

Sămânţă de aur, comorilor rari.

O ştergeţi, o ştergeţi durerea din suflet

O ştergeţi furtuna de plâns din obraz,

Şi dă un locaş fericirii din cuget

Şi-ţi uită amarul atâtui năcaz.

Un stol de vieaţă ne-aduce Crăciunul

În cânturi duioase – colinzi de copii,

Cu soli fără vină, cu vestea că Bunul

Va da ascultare dorinţelor vii,

Ascultă la cântec, s’auzi răsplătirea

Ascultă drăguţă, că-n suflet te strâng,

Ridicăţi în sus, cătră ceriuri privirea,

S-asculte şi Sfinţii la jalnicul cânt.

Răsună din buze o doină duioasă

La marginea satului blând din văzduh,

Iar firea-i răspunde cu zarea-i frumoasă

Pătrunsă din suflet de-al dragostei duh.

Iar firea-i răspunde-n mirosul de seară

Şi pieptul se’nalţă de farmece vii,

Izlazul se scaldă’n iubire de vară

Cu rodul din holde şi poame din vii.

Dincolo de toate necazurile existenţei cotidiene, poezia transmite un gând de lumină şi de speranţă. Opera se cuvine integrată în mometul şi locul istoric în care a fost creată, chiar dacă acest lucru presupune un mic efort de acomodare din partea cititorului. Există aici, dincolo de o anume naivitate explicabilă, o candoare, o gingăşie a sentimentului care emoţionează sincer.

Merită a fi menţionate, în aceeaşi ordine de idei, câteva versuri în care exprimă bucuria sărbătorilor de iarnă în lumea satului: De sărbători:

În orice casă inima exaltă

Căci flacăra-ndurării e înaltă,

Căci focul mântuirii e aproape:

Azi patimile rele să se-ngroape

Pe orice vatră arde o lumină

Şi sufletul cu dragoste se-nchină

Minunii care ne cinsteşte casa,

Altarului, ce ne sfinţeşte masa.

Odată cu venirea primăverii, se apropie şi alte mmente semnificative pe plan creştin, cărora poetul Arel Contrea le dedică versuri emoţionante. Este vorba acum de sonetul în care titlul se confundă cu primul vers:

În văpaia de rugări cernite

Mi s-a stins durerea adunată,

M-oprit din plânsuri obidite

O lumină palidă, curată.

Mi-am rostit durerile cernite

Dintr-o cale turbură, pribeagă,

M-am rugat să-mi dai cele pierdute,

Dărui-mi-ai fericirea-ntreagă.

Din sfinţenia cu aer de tămâie

Tu-ai privit la pâlpâirea-mi slabă

Rugăciunea flacării gălbuie

O găseai, c-atâta e de dragă,

Că ai strâns-o-n piept cu îndurare

Şi i-ai dat norocul în rugare.

La 1 septembrie 1918, Aurel Contrea s-a făcut cunoscut publicului cititor cu o impresionantă poezie intitulată Mater dolorosa, pe care a publicat-o în revista arădeană Biserica şi şcoala, nr. 34. O prezentăm în întregime:

Au sunat ciocanele în cuie

În mâni, în trup şi-adânc în lemnul crucii –

Fiul tău sbătându-se cu moartea

Pecetlui cu vieaţa jertfa muncii.

Cum sunat-au ciocanele în cuie

Tu le simţeai, că-n pieptul tău pătrund,

Patimile-n suflet răscolite

Că-n luptă grea sălbatic se alung.

Sângele curgând pe trup şiroaie

Ţâşnea-n talazuri lungi, nepotolite,

Te ardea brăzdându-te văpaia

Umplându-ţi inima cu rugi cernite.

Tu plângând la rădăcina crucii

Te-ai prăbuşit zdrobită de durere

Te sbăteai în spasmuri chinuite

Şi te simţeai lipsită de putere.

Pătimind ai petrecut Calvarul

Dând suferinţii prada-mbelşugată,

Tot amarul cât se încape-n lume

L-ai strâns în inima Ta dintr-odată.

Într-un alt poem, publicat în revista culturală Lumina din Caransebeş, judeţul Timiş, datată 5 noiembrie 1918, intitulat Ave Maria, poetul realizează un omagiu suferinţei Calvarului în nădejdea că prin ruga sa, suferinţa provocată de războiul care părea că nu se mai sfârşeşte, va putea fi alinată:

Câtă vieaţă se frământă într-o rază de lumină,

Câtă dragoste nespusă-n tremurarea ei se-mbină!

Şi de rază, de lumină, câtă lume se fereşte,

Câtă-n patimă, în ură şi-n noroi se zvârcoleşte!

Când făptura în neştire s-a supus deşertăciunii,

Fiul tău simţind în suflet toată măreţia lumii,

Dărui făpturii triste-al mângâierii dulce freamăt

Mântuind prin rugăciune-al omenirii plâns şi geamăt.

Căci din farmecul luminii-atâta vraje izvorăşte,

Chiar eterna mângâiere în tăria ei sporeşte, –

Câtă vieaţă se frământă într-o rază de lumină,

Câtă dragoste nespusă-n tremurarea ei divină…

¤

Oamenii ca răsplătire l-au stăpuns cu lănci şi săbii,

Ca-ntre vieaţă şi-ntre moarte sufletul să ţi-l îmlădii,

Să te zbaţi într-o durere pentru chinu-i îndărătnic,

Şi în jalea fără margini tot durerea stându-ţi sfetnic.

Inima îţi sângerase-n zbuciumarea morţii crude,

Cât ai petrecut Calvarul, calea veşnicelor trude,

Tu-ai purtat, oh, Preacurată chinul cel mai greu din lume,

Când zdrobită-n deznădejde îţi chemai Fiul pe nume…

Şi-nţelegi întreg amarul cât în lume se încape,

Cătră Tine-alerg Preasfântă ca durerea să îmi scape,

Tu prin patimile-Ţi sfinte-ai cucerit ceriu-ndurării,

Cătră Tine-alerg Stăpână-nvins de groaza disperării.

Să-mi trimiţi o rază sfântă din puterea-ţi fără margini

Un altar să-mi lumineze sufletul meu plin de patimi,

Ca-n noianul de-ntuneric văl luminii să s-aprindă

Şi prin el să ardă răul ce stă lumea s-o cuprindă…

Spiritul modern, în literatură, pune mare preţ pe originalitate, pe înlăturarea modelelor, pe care le socoteşte „şabloane”, lipsite de conţinut, pentru a le înlocui cu altele, mai potrivite cu schimbările vremii. Spiritul clasic, mai prudent şi mai modest, preferă în schimb, să păşească pe urmele inaintaşilor, pe care le consideră a fi superioare.  Aurel Contrea a ales această din urmă cale. Deci, pe plan formal, a continuat – pe măsura puterilor lui, – să compună versuri după tiparul maeştrilor săi într-ale scrisului: George Coşbuc, Octavian Goga şi mai ales, Mihai Eminescu. Influenţa acestuia din urmă se resimte în prozodie, muzicalitate, şi armonie stilistică. Dar fondul ideatic rămâne profund original, în esenţa sa, punând în contrast idealul divin cu chinurile la care este supus omul comun, legat de pământ şi supus vitregiei istoriei.

Dar registrul stilistic al poetului se dovedeşte a fi mult mai bogat. Peste ani, se va apropia în versul său, şi de structura prozodică a versului popular într-o poezie care evocă atmosfera lumii satului, în preajma Învierii Mântuitorului: Bate toaca:

Toaca-n turn răsună sacadat

Hăt departe sunetele bat

Prin grădina paşnică cu nuci

Peste văi şi dealuri la răscruci, –

Ca o creangă ruptă şi uscată

Bate toaca-n inima săracă.

Bate toaca răzbătând din turn

Temeri negre gândurile-mi scurm

Gânduri negre, patimă cu foc, –

Piei de-aicea ceas fără noroc! –

În altar luminile se-aprind

Plec spre templul înălţat pe grind.

Hristos a-nviat! Cum bate toaca,

Ce blând zâmbesc toţi oamenii-n Răstoaca!

Râd florile, grădinile-n verdeaţă,

Albinele în sârg de dimineaţă:

Simt peste toate sfânta Înviere, –

Şi patima din inima mea piere.

Poetul se dovedeşte a fi un bun cunoscător al lumii satului, în care-şi petrecuse copilăria şi adolescenţa, de aceea este foarte sensibil la felul cum locuitorii satului îşi exprimă credinţa în Dumnezeu şi în Mântuitorul nostru Iisus Christos.

Într-o poezie scrisă şi publicată în presa vremii în 27 aprilie 1935, intitulată Înviere, Aurel Contrea sintetizează cele afirmate până acum, în mod succint:

Într-un adânc de întuneric

Ce cotropise lumea ostenită,

I-a răsărit pustiului isteric

Strălucitoarea rază răzvrătită…

Altare vechi, cu datini trecătoare

S-au prăbuşit sub flacăra luminei,

Ce aprindea în veci biruitoare

Deşertul câmp, nefast, al păgânimei…

Oh, creşti şi-acum, mai tare, tot mai tare,

Cu foc mântuitor, cu mare vlagă,

Nădejdea mea, credinţa-nvietoare,

Că-n rostul tău e fericirea-ntreagă.

Am lăsat la sfârşit, un poem impresionat, realizat în luna aprilie a anului 1923 la Florenţa, pe când poetul se afla la studii de specialitate în Italia în vederea pregătirii doctoratului său în ştiinţele naturii, unde fusese trimis cu o bursă, imediat după terminarea primului război mondial. Tema abordată face parte din istoria zbuciumată a Italiei, şi titlul ales este: În piazza Savonarola:

În zări amurgul farmece aşterne

Şi-aprinde fire-n flacări din infern,

Din larguri vântul patima şi-o cerne

Spunându-şi frunzei dorul său etern.

Îi simt suflarea ce vine dinspre mare

În foşnet dulce, purtător de somn,

Mă simt vrăjit de tainica-i chiemare,

Şi pier în cântu-i moleşitor. Adorm.

¤

O umbră neştiută mă chiamă şi-mi arată

În mijlocul pieţei neobosita gloată

Tot cară împreună mai mult şi tot mai mult

Oglinzi şi amorette, tablouri, pietre scumpe,

Statui înamorate şi vase pentru flori;

Un stâlp isteţ se frânge, podoaba i se rumpe,

Svârlit e fără milă în vraful de comori,

Cu măşti, icoane dalbe şi toga purpurie

A unui nobil falnic ajunge-acelaşi loc;

Iar marmura lui Venus, suavă şi zglobie

Ăşi cearcă frântă-n patru perdutul ei noroc,

Bijuterii şi lanţuri de aur, talismane,

Covoare, candelabre şi cupe de argint

În praf e juvaerul de preţ al unei dame,

Ce-l zguduie pierzarea inel de mărgărint…

¤

În mijlocul pieţei răsună cuvântarea,

Pe-un piedestal se zbate călugăru-nfocat.

Mulţimea îl ascultă şi-o fierbe frământarea

Cuvintelor de-osândă, ce-o mână ne-ncetat,

Ce-o arde ca pojarul în arşiţa de vară,

Ce-o nalţă ca turbarea-n furtuna unei mări,

Ce-i tremură durerea-n cuvinte de ocară,

Ce zguduie cu vorba tăria unei ţări…

–  „ … ce vreau acele statui de-o jenă senzuală

Când omenirea piere de cel mai greu păcat?

Ori nu vedeţi dezastrul şi moartea infernală

Ce paşte la tot pasul un suflet blestemat?

Cu fiecare oră să clatine minciuna

Şi mârşăvia piară cu fiecare ceas,

Din datinile lumii să nu mai stea niciuna,

Când ei numai desfrâul ca lege i-a rămas.

Hristos n-avea covoare şi-n fapta Lui atâtea

Dureri s-au şters de lacrimi! – Şi voi nu vă mişcaţi?

Aveţi averi şi aur, sculpturi fără de treabă,

Şi el nici o avere la sine nu avea,

Şi totuşi El cules-a o fericire-ntreagă

În căi nemângâiate spre lumea ce pierea.

În laturi dar cu luxul de-o seacă strălucire,

Ce v-a umplut simţirea de-un dor nelegiuit.

Din Cartea Sfântă astăzi v-aduce-o veche ştire,

Ce ne-a trimis-o Domnul prin Fiul Său iubit,

Să sale orice suflet sfios de sărbătoare,

Piosul gând să-l spele curăţitorul foc,

Căci astăzi este clipa dorită cu ardoare

Când inima e plină de-un îngeresc noroc.

Să vă scăldaţi în flacări păcatele să ardă,

Să crească jertfa mare de bogăţii cereşti,

Iar avuţia voastră în ceriuri să se piardă,

Ca fumul de tămâie spre plaiuri îngereşti…”

¤

– În mijlocul pieţei neobosita gloată

Tot cară împreună mai mult şi tot mai mult

Oglinzi şi amorette, tablouri, pietre scumpe,

Statui înamorate şi vase pentru flori,

Un stâlp isteţ se frânge, podoaba i se rumpe,

Svârlit e fără milă în vraful de comori.

Cu măşti, icoane dalbe şi toga purpurie

A unui nobil falnic, ajunge-acelaşi loc,

Iar marmura lui Venus, suavă şi zglobie

O pierde nevăzută mistuitorul foc,

Ce creşte ca furtuna – în talazuri furioase

Şi răspândeşte moarte strălucitoarei sorţi,

Căci s-a ursit pieire chiar Artelor Frumoase,

Să-nvie o altă lume din praful celor morţi.

Este un poem amplu cu semnificaţii multiple. Este de datoria istoricilor şi a criticilor literari să realizeze o analiză mai aprofundată a acestuia. Oricum, din opera sa poetică dar şi din articolele sale răspândite prin o mulţime de reviste culturale din perioada interbelică, aflăm despre interesul cu care Aurel Contrea a studiat şi prezentat credinţele, datinile şi obiceiurile populare şi culte din Banatul timişean dar şi din alte părţi ale lumii. Notăm spre exemplificare: Un crăciun al lui Nicolaus Lenau, De sfintele Paşti la Roma, Despre cultura britanică, etc.

FLORIN CONTREA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s