MONITOR CULTURAL * on-line

~Gabriela Mocănaşu: Epoca lui „Părerea mea“

(1504 – 2008)  –   504 ani de memorie ştefaniană

Au trecut, iată, 504 ani din 2 iulie. Date din istorie, repere în memoria sau în uitarea afectivă a românilor de pretutindeni, rădăcini spirituale pentru moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului. Constatări, aprecieri, cuvinte ceremonioase, întâlniri festive, cărţi au păstrat vie în secole imaginea Voievodului.

De la canonizare însă, în mintea multor compatrioţi au încolţit nelămuriri, contradicţii. Imaginea ideii de sfânt, în genere, are atâtea repere câte minţi o percep. Se vede, aşadar, cum cu toţii ne pricepem la toate. Epoca lui „părerea mea” este în plină ascensiune, recesive fiind doar bazele pe care se poate clădi riguros, argumentat, asumat şi responsabil aceasta. Libertatea de exprimare este mult prea generoasă cu vorba goală, necioplită. Să nu uităm însă că faptă este întâi de toate cuvântul şi întru aceasta îl avem ca prim model pe Voievodul însuşi. A zis şi a făcut, ori a făcut şi-apoi a mărturisit despre sine prin faptele sale.

Argumentele care au dus la canonizare sunt de competenţa clericilor şi trebuie să avem încredere, fără a cârcocontesta cu puţinătatea minţii noastre aproape 500 de ani de probe şi revelaţii. Nu înclinăm prin aceasta a da credit „frazei” amendate de Mihai Eminescu în Împărat şi proletar pe care s-a înălţat ruina Inchiziţiei occidentale, ci a căuta înţelepciunea veacului pe care Ştefan cel Mare l-a lăsat moştenire cu numele faptei sale. Cuvânt în faptă – iar fapta este plină, autentică, viguroasă. Şi toate în numele Domnului, al creştinătăţii. Cu o retorică aspră mă-ntreb câţi dintre noi vor mai fi fiind astăzi creştini dacă n-ar fi păzit poarta creştinătăţii scutul lui Ştefan… Ce lăcaşe de cult ar mai face gloria spirituală de astăzi dacă fapta, hotărârea şi credinţa Voievodului n-ar fi ridicat spre cer miresme purificatoare de tămâie. Nimic n-a făcut pentru sine, ci toate pentru toţi spre slava lui Dumnezeu.

Să luăm atent aminte la pulsul rugăciunii sale, la dârzenia faptei, la neclintirea în faţa crucii. Din acestea de vom fi învăţat, abia atunci vom fi început a-l percepe la dimensiunea sa sfântă.

Pentru cei ce pun pe talerul balanţei fapta de lut pentru a cântări câtă lumină ne-ncepută a-ncăput în credinţa Domnitorului nu avem măsură lămuritoare pentru că judecata li-i strâmbă. Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! Şi le recomandăm o carte mult folositoare, Cum să gândim corect şi eficient, de Nigel Warburton, cu speranţa că-şi vor orândui „părerea mea” pe o cale în care opinia se clădeşte cu argumente, susţinut, cu repere bine definite şi delimitate. Ori poate mai aproape, în cultura română, li-l recomandăm pe Mihai Eminescu cu romanul Geniu pustiu pentru a constata singuri, cu propriul neuron, că umanitatea în miezul ei nu s-a clădit nicicând pe „gura lumii”.

Memoriei lui Ştefan cel Mare Sfântul Sinod i-a ridicat icoană în altar şi se cuvine să i ne închinăm cu credinţă şi cu cutremur. Amin!

GABRIELA MOCĂNAŞU