MONITOR CULTURAL * on-line

~George Liviu Teleoaca: Paideia şi Citadela

Mai ales după 1989, m-a obsedat constatarea că într-o lume care este aceeaşi pentru toţi, românitatea se restrânge din ce în ce mai mult şi pe toate fronturile. Între cele două războaie mondiale Ovid Densuşianu mai ţinea cursuri despre românii din Tatra, pentru ca astăzi să asistăm neputincioşi la extincţia generalizată a românilor de peste tot. Chiar în ţară, România îşi pierde vorbitorii de limbă română prin deznaţionalizare, dar mai ales prin emigrare, prin emigrarea celor mai valoroşi, ceea ce este şi mai grav.

Dincolo de răutăţile lumii care au fost, sunt şi vor fi pentru toţi aceleaşi, trebuie să ne recunoaştem greşelile. Suntem loviţi sistematic nu doar pentru bogăţiile noastre sau pentru excepţionala noastră poziţie geo-strategică, pe care încă o mai deţinem, ci fiindcă fără PAIDEIA, ca mod de a trăi, am pierdut prin estompare în timp sensul existenţei noastre. Prin pierderea conştiinţei valorii de sine, românii, ca ultimi purtători ai înaltelor tradiţii valahice, continuă să fie desconsideraţi şi ca urmare agresaţi şi în Serbia, şi în Bulgaria, şi în Grecia, şi peste tot. Dincolo de orice limită a instinctului de conservare, am ajuns să trăim fără un mare ideal moral, în numele căruia să nu ne tăiem singuri craca de sub picioare, uzurpându-ne ţara la toate nivelele prin nepăsarea şi prin imoralitatea generate de lăcomia la vârf.

La vârf, pe fondul lipsei de cultură şi a lipsei unei veritabile responsabilităţi naţionale, ca parte a unor obligaţii europene asumate, se fură pentru îmbogăţirea frauduloasă în numele unui liberalism primitiv şi fără reguli, iar săracii, după modelul bogaţilor, fură pentru supravieţuire. Sunt puţini cei care şi-au păstrat demnitatea de om şi încă şi mai puţini cei care şi-au păstrat conştiinţa de neam şi de ţară ca pe o contribuţie la marea simfonie europeană. Duşmanii jubilează şi ne lovesc din ce în ce mai dur. Pe ori cine vom învinovăţi, tendinţele spre scindarea României în forme mai mult sau mai puţin evidente reprezintă consecinţa pierderii credinţei în rostul nostru european.

Dezinteresul, minciuna şi corupţia generalizate, favorizate de acel tolerant „Asta este!”, de care sufeream cu mult înainte de 1989, reprezintă semnele unei maladii letale. Pe atunci o poetă ne avertiza: „popor vegetal” şi, Doamne, ce puţini au fost cei care fără să o blameze, au resimţit duşul rece şi au făcut efortul să se trezească pentru a rămâne apoi mereu treji. Disperat în faţa aceleiaşi letale maladii, Andrei Mureşanu ne soma, ca pentru o reanimare, „Deşteaptă-te! Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”. Versul îl cântăm şi acum, dar credem că este doar o licenţă poetică şi doar un reproş pentru „barbarii de duşmani”. Tot doar licenţă poetică ni se par şi versurile lui George Coşbuc: “Viaţa-i datorie grea/Şi laşii se-ngrozesc de ea /Să aibă tot cei laşi ar vrea/Pe neluptat”. Deşi vedem bine că lumea trăieşte schimbări uriaşe din cauza nevoii de tot mai multe produse şi servicii pe fondul epuizării treptate a rezervelor naturale de materii prime. Furându-ne unii pe alţii ne-am pulverizat coeziunea specifică celor care creează (CREEAZĂ!) uniţi în numele propriului ideal, ideal care se tot scufundă în uitare sub avalanşa de informaţii, dacă nu este actualizat prin învăţare continuă, adică prin paideia ca mod de a trăi. Într-o Europă Unită nimeni nu are nevoie de pete negre, petele negre slăbind în mod drastic întregul.

Înainte de a fi fost ucis prin trădare , Ioan Vodă cel Cumplit şi-a adus ţara la prosperitate în numai trei ani, guvernanţii noştri nici în trei legislaturi. Din contra,, ei au ruinat-o sub toate aspectele: material, cultural şi implicit moral, fenomenele entropice evoluând în ritm galopant. Nici pentru propriul lor interes, ei n-au înţeles avertismentul fostului preşedinte al SUA, John Fitzgerald Kennedy că: „Dacă o societate liberă nu-i poate ajuta pe cei mulţi şi săraci, ea nu-i poate salva nici pe cei puţini şi bogaţi.”. Dar erorile lor sunt şi erorile noastre, iar ele vor dăinui în măsura în care cauza tuturor relelor este necunoaşterea, Panait Istrati îi spunea prostia, ceea ce subliniază nevoia de studiu continuu şi implicit responsabilitatea programelor editoriale.

În mod deosebit, aş fi dorit ca puternicele şi elevatele noastre edituri să fi reeditat şi să fi promovat, imediat după anul 1990, pentru uzul politicienilor şi al nostru, al tuturor, acel excelent cod de etică pe care îl reprezintă CITADELA lui Antoine de Saint-Exupéry. În nici o carte nu se găseşte adunată la un loc atâta înţelepciune civică exprimată simplu şi convingător. În acest roman am găsit scris că doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorinţele lor nu diferă ( p.61), că este vană iluzia celor care cred că pot locui în pace în adăpostul lor fără o victorie permanentă asupra deşertului (p.30,32), dar mai ales că putreziciunea oamenilor este putreziciunea imperiului care îi creşte ( p.59) şi că numai fervoarea pentru o cauză salvează imperiul (p.60). Că dragostea de sine este contrariul dragostei (p.83) şi multe altele. Romanul conceput la nivel de principii, în termeni foarte generali, fără nume de locuri sau nume de oameni şi fără un timp precizat, nu ar fi deloc greu să se accepte că ceea ce autorul numeşte imperiu reprezintă orice formă de guvernământ, inclusiv un stat democratic.

De fapt nici o altă formă de guvernământ nu obligă pe cetăţean la responsabilitatea prin competenţă aşa cum îl obligă democraţia. Fără competenţă participarea cetăţeanului la dialogul democratic, participarea sa la guvernare sau la autoguvernare sunt non-sensuri. Din această perspectivă lipsa de angajare a intelectualilor este condamnabilă, este cu totul condamnabilă. Chemaţi să cunoască şi să interpreteze toate reuşitele şi neruşitele umanităţii, cauzele lor, învăţămintele lor, intelectualii sunt singurii responsabili de paradigmele în numele cărora trăiesc purtătorii gulerelor albastre ca şi purtătorii gulerelor albe.

Dacă ar fi intuit că CITADELA, acest roman care în vestul Europei a creat un curent filozofic de proporţii, reprezintă o excelentă bază de dezbateri pentru activităţi de tip PAIDEIA, fiecare dintre cărturarii noştri ar fi trebuit să ne vorbească mult despre învăţămintele acestei cărţi de neînlocuit, până când în întreaga ţară s-ar fi conştientizat că numai omul inferior inventează dispreţul ( p.97). Cărturarii noştri de marcă erau primii chemaţi să cultive la nivel de masă o nobilă şi eficientă mentalitate postcomunistă şi nu cei care, dese ori, vehiculează prin reclamele comerciale cea mai abjectă compromiscuitate, despre care tot în CITADELA se arată că „negustorii se transformă repede în pedagogi şi-ţi prezintă ca scop ceea ce, prin esenţă, nu e decât mijloc şi, înşelându-te astfel asupra drumului de urmat, te va degrada curând, căci dacă muzica lor este vulgară, îţi va fabrica un suflet vulgar.” ( p.164).

Or, în citadelele de civilizaţie ale Europei Unite nu de vulgarităţile, care duc la primitivism, avem nevoie ci de un comportament cu adevărat civic. Avem nevoie de civism şi el nu poate fi dobândit decât numai şi numai prin PAIDEIA.

S-a părăsit prea repede autenticul dialog socio-cultural la nivel naţional şi astăzi înregistrăm un regres moral fără precedent. În locul unor scuze care s-ar putea încropi, eu optez pentru reluarea dialogului. Mai bine mai târziu decât mult prea târziu, mai ales, având în vedere avertismentul lui A.D. Xenopol, care a arătat că este foarte bine când într-o societate există o diversitate de idei, dar că este foarte rău când nu există cel puţin o idee comună care să asigure coeziunea acelei societăţi. Dintre multele idei dezvoltate în CITADELA, ca şi în alte lucrări de referinţă, cel puţin unele pot deveni liantul civilizaţiei europene la care aspirăm. Dar pentru cunoaşterea, selectarea şi adoptarea lor la nivelul unui neam întreg avem nevoie de efortul conjugat al cărturarilor de marcă.

Anunțuri