MONITOR CULTURAL * on-line

~George Mirea: Cine „strică/urâţeşte” limba?

lată o temă apărută şi dezbătută în legătură cu scrisul românesc pe când nici nu prea aveam aşa ceva. Când abia se stabilise un alfabet funcţional (v. Gramatica rumânească, de Ion Heliade Rădulescu 1828). Când nu exista un Abecedar ori şcoală în limba română. Ba, şi mai dureros, nu exista nici… România, decât în conştiinţa puternică a vorbitorilor limbii române neşcolite şi nenormate ştiinţific. E de amintit că în anul de cumpănă, 1840, în Introducţia semnată de Mihail Kogălniceanu în primul număra! revistei Dacia literară (laşi) se consemna imperativul vizionar, fundamenta! al naţiunii, al unităţii ei! „Ţălul nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi“. Menţionăm şi „corespondenţa între doi români“ – C. Negruzzi (laşi) şi Ion Heliade Rădulescu Bucureşti), despre„stricătorii de limbă“, după anul amintit mai înainte. Nu ne propunem să :acem un istoric al temei de la care am pornit am făcut acelaşi lucru, pe larg, în Junimea: implicaţii lingvistice Ed. Junimea, laşi, 1983).

Vom încerca/insista să răspundem neepuizând tema!) la întrebarea din titlu şi să subliniem gravitatea acesteia. Nu vom trece cu vederea culpabilitatea, iresponsabilitatea, suficienţa grobiană, aroganţa multor factori rarticipanţi la mutilarea părţii celei mai sensibile, definitorii, din personalitatea fiecăruia.

Aşa-zisa „limbă de lemn“, „creaţie“ insidioasă a incomunicabilului dirijat, a logoreei vidate de substanţa unui mesaj inteligibil, a aparţinut aparatnicilor şi pseudo-filosofiei comuniste. Această uscăciune în vorbire nu a dispărut nici în prezent din limbajul politic pidosnicit până la o formă pronunţat metastazică. Unii sunt de părere că i-ar fi luat locul o „limbă de plastic“, la fel de incomunicativă, de sterilă şi subculturală, propulsată agresiv de media. Acestea ar aspecte generale de „subminarea“ conştientă a principalului mijoc de comunicare. Nu vom insista. Ne preocupă acei factori individuali care infestează exprimarea orală în mod alarmant. Spunem aceasta sta pentru că avem în vedere nu vorbitorii cu un nivel de cultură scăzut, ci tocmai pe acei care ar avea răspunderea canonică în cultivarea limbii naţionale. Ei au „inventat“ o „limbă de plumb“. Greoaie. Atârnând celor mai cunoscute cuvinte câte un sinonim pleonastic, sporind inutil numărul cuvintelor într-o comunicare. Pleonasmul nu subliniază, nu nuanţează, ci împovărează exprimarea până la ridicol. Acestora li se alătură adevăraţii „stricători de limbă“, cei care stropşesc bietele cuvinte şi le propagă prin „autoritatea“ lor „canonică“. De „model“. Desigur, nu avem în vedere o limbă „perfectă“. Limba fiind un organism viu, în neîntreruptă devenire şi, deci, uşor alterabilă în formele ei de manifestare. Dar nu ne îndoim că, dacă fiecărui vorbitor i-ar păsa de ridicolul în care se expune (am în vedere pe cei „culţi“!), nu ar fi nevoie să se insiste asupra acestui aspect alarmant de grosierism subcultural. lată câteva mostre din cele mai agresive!…

Doi ziarişti de la cotidianul Adevărul au publicat în ziarul vâlcean Infoplus (24-26.03.06) o scrisoare din care cităm: „… pentru că înţelegem să ne facem cinstit şi onest datoria faţă de cititori“… Cinstit şi onest, eticşi moral se luptă să fie (cu fiecare apariţie la microfon, „pe sticlă“ ori unde dă Dumnezeu!) şi şeful celui mai mare partid parlamentar. Şi alţii şi… alţii. Dar, să nu cunoască, aceşti români bine şcoliţi, cu studii superioare (bănuim!), că perechile de cuvinte subliniate, repetate insuportabil, sunt absolut sinonime şi… pleonastice? Că nu aduc nimic în fluiditatea şi substanţa comunicării? în presă, pe „sticlă“, la catedră, aceleaşi neglijenţe în comunicare, în exprimare. Epocă face şi hârâitorul, iritantul hibrid, parazit lexical, la un mare număr de vorbitori „culţi“, „a vroi“. Rezultat al contaminării inculte dintre prea cunoscutele verbe auxiliare a vrea/a voi, neadmis în lucrările normative (dicţionare).

Un profesor universitar, conducător de doctorate, masterate, fost şef („al celui mai mare partid“!), o ţine una şi bună cu „foarte pozitiv“, „foarte negativ“, „foarte corect“, „foarte complet“, „şaptişpe“, „optişpe“, „comunicare suprarenală“ şi alte… „cultisme“.

Alte expresii „de plumb“, care trag în jos comunicarea: mari genii, mari savanţi, mari performanţe şi mari… „vedete” etc, în raport comparativ cu cele mediocre sau chiar mici.

Altele de tot hazul, hilare chiar, agresându-te peste tot în fief canonic dâmboviţean! „Cora – cel mai mare supeimarket“. Supera a luat, ca parazit lexical, locul neconcluzivului deci, de se cere, nu se cere. Totul este super, atunci când nu este… mişto! După care, terminând „textul“, ţi se oferă o hlizeală cretinoidă.

Un alt universitar (tot conducător de… şi de…) ne prezintă o lucrare de referinţă în istoria literaturii ca fiind „o amplă sinteză“. Pe acelaşi palier al delirului verbal mas consemnăm o scurtă alocuţiune, împreună la bine şi la rău (?!), cu surle şi trâmbiţe (nu tobei), cad precipitaţii (săracele!), averse de ploaie, muşchi file, îşi aduce aportul (adusul!), a da randament, metru pătrat, neapăratele, etc. Papagalisme de care se ferea până şi… Gâgă.

Sărăcia limbajului, în prea bogata limbă românească, este cronică în „stilul publicistic“. Existenţa, viaţa, munca, lupta, totul se percepe a fi şi a avea o formă geometrică de… ruladă. În consecinţă, totul se „derulează“ (proiecte, acţiuni, lecţii, afaceri, întâlniri etc, etc!). Ce rămâne „nederulat“, se „demarează“, „imple­mentează“, se „monitorizează“, precum sălbaticele gâşte „aviare“ din Deltă. „Performanţă“, nu?!

Un caz de delir de grandoare verbală, în probleme de geografie, ne-a oferit, cu suficienţă şi aplomb, doamna ministru de la „mediu“ cu privire la judeţul… Oradea! Judeţ necunoscut nouă, „neminiştrilor“. Nu ne mai miră. Un „catindat“ la preşedinţie (ajuns ulterior ales!) nu ştia care e imnul ţării pe care urma s-o „conducă“. Desigur, ca… „jucător“. Şi asta „pe sticlă“, în văzul „tutulor“. Hî, hî, hî!

Absurdul la pătrat. În ziarul Curentul (7.04.2006), „data de 1.01.07 (intrarea României în UE!) este situată în amonte şi în aval de aceste evenimente“. Probabil de inundaţii!

Concurenţă grotescă între doi primari din „citta dîmboviţeana“: cel de la Sectorul V a demonstrat, inatacabil, că verbul existenţial „a fi“ n-are plural decât de la cincizeci de miliarde în sus. Cel de la Sectorul I a ordonat (cu re-re-reluare „pe sticlă“) în privinţa unor măsuri în legătură cu un meci Steaua-Rapid: „se va închide toate restaurantele, buticurile şi magazinele în care se vinde băuturi alcoolice…“.

Mai adăugăm urarea paroxistică – Paşti Fericit! Evident, imperativul verbului a paşte e pus în seama bovinelor şi a altor „păscătoare“. Bipezii au „Un Paşte fericit!“, „Un An Nou fericit!“, „Un Crăciun fericit!“.

Semnalăm şi anume cazuri de „pervertire“ semantică în limbajul justiţiei/presei. Bandit, tâlhar, escroc, mega-mafiot nu mai înseamnă ce ştim noi din dicţionare ori de la Adam-Babaadam. Nu! Sensul acestor vocabule a fost angelizat. Aceştia sunt „prosperi oameni de afaceri controversaţi“. Hoţ e badea ion care a furat o Dacia 1300 (an de producţie 1975!). Marian lancu şi Ovidiu Tender, care au delapidat statul cu 2.700 de miliarde (ziarele şi teveurile, plus justiţia!) = 8.000 de automo­bile LOGAN sunt „controversaţi oameni de afaceri“ (sărmanii!). Şi, mai departe, „dacă vor fi găsiţi vinovaţi, riscă (vai! vai!) o pedeapsă…“. Deci (concluziv!), una e hoţul-hoţ şi alta controversatul om de afaceri. Citarea reală a numelor unor persoane nu ne-a preocupat, deşi nu sunt „secretizate“.

Bombonoaia pe colivă – noul (contro­versatul!) DOOM! Cine strică/ urâţeşte/ stropşeşte, perverteşte limba? Aoleu! Care limbă? Cum rămâne cu existenţa reală (de 15 ani!) a două ortografii care se înfruntă în defavoarea unităţii limbii române?

Întrebări fără un răspuns real/responsabil actual pentru că nu-şi pune nimeni ori aproape nimeni. Şi, mai ales, dacă ţinem seama că un ayatollah român (da, român!) a „govorif că limba noastră va dispărea în următorii 30-40 de ani (v. Ziua literară, 8.09.2003, p. 1), ce rost mai are să ne punem întrebări?

Mai, 2006,

Prof. dr. GEORGE MIREA

Anunțuri