MONITOR CULTURAL * on-line

~Grigore Arbore: Inexorabilul declin al cotidianelor

O lucidă trecere în revistă a problematicilor economice şi evoluţiilor tehnologice şi culturale care în următorii ani vor provoca, cu siguranţă, declinul iremediabil al presei tipărite în favoarea mijloacelor telematice de comunicare a fost făcută cu câteva luni în urmă de Rupert Murdoch, figură dominantă în panorama ultracolorată a industriilor mediatice ( cf.www.newscorp.com/news : Speech by Rupert Murdoch at the Anual Livery Lecture at the Workshipful Company of Stationers an Newspaper Makers – 13 martie a.c.). Murdoch, al cărui imperiu mediatic îşi întinde tentaculele pe toate continentele, ocupând poziţii de primară importanţă atât în reţelele globale de televiziune, cât şi în domeniul presei şi editorial, este de părere că după o perioadă lungă în care în jurul hârtiei tipărite s-au putut construi iniţiative economice profitabile şi s-a putut dezvolta un excelent circuit de afaceri, aceasta este pe cale de a-şi epuiza capacitatea de a produce profit. Tema reflecţiilor lui Murdoch a fost recent aprofundată într-un sintetic articol cu un titul oarecum neliniştitor – Who killed the newspaper? (Cine a ucis ziarele?) – din „The Economist” (nr. din 26.08.2006). Pentru autorul sau autorii textului din prestigiosul săptămânal britanic, „ultimii mohicani” îndârjiţi ai lecturii ziarelor ar putea renunţa la propriile obişnuinţe cam în deceniul al cincilea al acestui secol. Între timp, problemele economice ale presei tipărite vor deveni deosebit de grave prin pierderea treptată a „intrărilor” derivate din mica şi marea publicitate care migrează masiv spre internet, urmând tendinţa cititorilor, la rândul lor stimulaţi magnetic de trend-ul tehnologic. În câteva decenii, în conformitate cu proiecţii oarecum optimiste, numeroase publicaţii din ţări industriale importante vor dispărea de pe scena economiei ducând cu ele locurile de muncă. Între 1990 şi 2004, se arată în analiza citată, în S.U.A. s-a redus cu 18% numărul angajaţilor din presă. Din experienţa proprie, dobândită ca fost consultant al uneia din marile industrii ce puncta în mod aproape unilateral pe hârtia tiparită, nu pot decât să confirm că revirimentul pe piaţa bursieră a cotărilor acţiunilor unor grupuri editoriale a intervenit în ultimii ani doar în urma reuşitei integrării activităţilor tradiţionale ale acestora cu altele având la bază multimedialitatea. Obişnuinţele noilor generaţii sunt cu totul altele decât ale generaţiei din care fac parte: dacă în Marea Britanie deja cititorii de o vârstă situată între 15-24 ani dedică, recurgând la computer, cam 30 minute zilnic lecturii ziarelor, se poate presupune că ceva asemanător se va întâmpla şi în alte ţări, acum mai puţin dezvoltate, atunci când nivelul de folosire a reţelei se va apropia de nivelul „exploatării” ei, să zicem, în împrejurimile Londrei. Modalitatea tradiţională de răspândire a presei tipărite va fi înlocuită de distribuirea informaţiei prin reţeaua telematică globală: deja un cititor din România care recurge la internet pentru a se pune la punct cu „ştirile zilei pe scurt” – am folosit formula standard întrebuinţată în fiecare seară cândva de speaker-ul de serviciu la „Europa Liberă” – are un evantai remarcabil de opţiuni; el va opta pentru aceea sau acelea în funcţie de educaţia şi cultura proprie, încercând a nu risipi timpul avut la dispoziţie. Publicitatea drenată cândva către hârtia tiparită – şi care încă mai asigură resurse financiare, mereu în scădere, ziarelor cu un tiraj mai ridicat – se va reorienta treptat catre site-urile de referinţă. Efectele acestei „migraţii a resurselor” pentru rentabilizarea ziarelor deja nerentabile sau a celor ce trăiesc de pe urma publicităţii nu sunt greu de prevăzut. Conform statisticilor, în anul 1995, presa cotidiană absorbea 36% din totalul publicitării; în anul 2005, a absorbit doar 30% urmând ca, după toate probabilităţile, în următorii ani să mai piardă pe drum încă 5%, ceea ce înseamnă practic dispariţia altor publicaţii şi accentuarea procesului de concentrare a presei, prin absorbirea de către marile grupuri a publicaţiilor vulnerabile. Un proces care îşi va avea deci cauzele în altul, de largă respiraţie, constând în modernizarea metodelor de comunicare şi adaptat noilor exigenţe de penetrare în public a publicităţii. Ce se va întâmpla cu presa românească în contextul internaţionalizării informaţiei şi dominaţiei reţelei putem oarecum presupune plecând de la o realitate de necontrazis. În Bucureşti, capitala unui stat cu 22 milioane de locuitori, se tipăresc în acest moment mai multe cotidiane decât în cele trei principale (demografic vorbind) centre urbane ale Italiei (Roma – 3,3 mil locuitori, Milano – 1,7 mil. locuitori, Napoli – 1,1 mil. locuitori) luate împreună. În timp ce Bucureştiul (centru urban) are aprox. 2 milioane de locuitori, cele trei oraşe indicate au, luate împreună, aproximativ 6 milioane de locuitori (considerate ca zone metropolitane au 16,6 mil. loc.), populaţia Italiei fiind de 57 milioane. Conform statisticilor, în anul 2004 – şi situaţia nu cred că pare a fi prea diferită în 2006 – din 1000 de cetăţeni ai României doar 81 cumpărau un ziar, în vreme ce în Italia din 1000 de persoane cumpărau un ziar 149, verii latini ai românilor neexcelând de altfel în cumpărarea ziarelor (în clasamentul pe ţări ei sunt în poziţia 24 – cf. Wan, World Press Trends 2005). În ţări în care media cumpărătorilor de ziar la mia de locuitori este superioară cu peste 500% mediei cumpărătorilor din România, numărul de titluri de cotidiane „centrale” este net inferior numărului de cotidiane „centrale” din România. În elaborarea afirmaţiei de mai sus s-a ţinut cont şi de raportul între numărul de titluri de ziare „din capitală” şi numărul locuitorilor din respectivele ţări. În „clasamentul” numărului cumpărătorilor de ziare la mia de locuitori, la care ne-am referit mai sus, situaţia primelor 6 locuri se prezintă astfel: Norvegia 650 / 1000; Japonia 644 / 1000; Finlanda 522 / 1000; Suedia 489 / 1000, Elvetia 397 / 1000; Austria 372 / 1000. Urmează în ordine: Marea Britanie 331 / 1000; Germania 313 / 1000; Marele Ducat al Luxemburgului 303 / 1000; Ţăarile de Jos 302 / 1000; Danemarca 300 / 1000; Islanda 292 / 1000; S.U.A. 270 / 1000. În multe ţări din fostul lagăr comunist sunt mult mai mulţi cumpărători de ziare la mia de locuitori – şi implicit mai mulţi cititori – decât în România. Primatul îl deţine Estonia (poziţia 15 în clasament – 228 / 1000), urmată de Slovenia (poz. 16 – 208 / 1000), Repubblica Cehă (poz. 18 – 190/1000); Lituania (poz. 20 – 181 / 1000); Ungaria (poz. 21 – 174 / 1000), Polonia (poz. 25 – 126 / 1000), Slovacia (poz. 27 – 106 / 1000). Se cumpară în medie mai multe ziare (la mia de locuitori) în vecina Bulgaria (poz. 28 – 104 / 1000), în Croaţia (poz. 29 – 101 / 1000) şi chiar – statisticile sunt statistici! – în Turcia (poz. 30 – 96 / 1000) şi China (poz. 31 – 86 /1000). Forţând uşor lucrurile, am putea spune că în capitala Ungariei, ţara cu un potenţial demografic cam pe jumătate faţă de cel al României şi cu un număr de cumpărători de ziare la mia de locuitori dublu faţă de România, ar trebui să se tiparească un număr de cotidiane aproximativ egal cu numărul celor tipărite la Bucureşti. Sper să nu fiţi şocaţi constatând că nu este nici pe departe aşa… Ne-am oprit pe larg la aceste cifre pentru a nu deveni suspecţi de defăimarea virtuţilor naţionale în materie de informaţie. Dacă luăm ca reper doar numărul ziarelor din România, s-ar parea ca defunctul dicton leninist „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” a fost înlocuit în anii mai recenţi ai „victoriei democraţiei împotriva clasei muncitoare” cu dictonul „Citiţi ziare, citiţi ziare, citiţi ziare!” Ceva este putred în Danemarca presei din România, ţara în care unui număr redus de cumpărători de ziar la mia de locuitori îi corespunde un număr de titluri de cotidiane „centrale” care depăşeşte net numărul titlurilor cotidianelor ce apar la Berlin – capitala cu 3,4 mil. de locuitori (4,4 aglomerarea urbană) a unui stat cu 82 mil. locuitori în care media cumpărătorilor de ziare (la mia de locuitori) este mult mai mare decât în România, la Paris – capitala cu 2,125 mil. de locuitori (centrul urban, aglomerarea cu acelai nume având 11,57 mil. locuitori) a unui stat cu aproape 60 mil. locuitori, stat în care numărul de cumpărători de ziare la mia de locuitori este dublu faţă de România etc. România pare să fie, deci, o „piaţă” înfloritoare pentru editorii de ziare. Care este reala situaţie economică a multora dintre acestea în condiţiile în care – ca să-l parafrazăm pe un cunoscut scriitor român, acum nepopular – „numărul câinilor a crescut, dar osul a rămas acelaşi, chiar cu mai puţină carne pe el”, nu este intenţia noastră să discutăm. În competiţia pentru dominarea economiei (şi nu doar a ei) României, grupurile de putere emergente şi-au creat instrumentele adecvate în scopul dobândirii influenţei politice necesare obţinerii beneficiului „de poziţie”. Cu alte cuvinte – şi nu ne ferim a rosti această neplăcută frază – în presa cotidiană din România s-a trăit în ultimii 15 ani şi încă se mai trăieşte, în mare măsură şi cu excepţii care confirmă regula, la centru şi „în periferie” (cantitatea de nămol revărsată zilnic de unele foi din judeţe este impresionantă), din şantaje politice şi juridice încrucişate. Din tiraj şi din absorbţia de publicitate – uneori obţinută „de la stat”, de cele mai multe ori prin mijloace neortodoxe – au putut trăi o vreme fie acele jurnale care luându-i cu asalt pe cei 81 cumpărători (abstracţi) din 1000 au reuşit să convingă o anume parte din ei că noutatea zilei constă în faptul că s-a născut un viţel cu două capete la Slobozia (unde noi ştim că, dimpotrivă, s-a născut în principal un poet cu un singur cap), fie cele care au reuşit să convingă o altă „parcelă” din menţionaţii 81 că a venit ora spovedaniei pentru toată lumea (la noua Biserică Naţională numită C.N.S.A.S.) şi că lucrul cel mai nimerit pe care îl pot face este să cumpere recomandările publicate zilnic ale noilor evanghelizatori, în caz contrar riscând focurile Gheenei. Altele nici măcar nu şi-au pus problema „absorbţiei” de resurse, deoarece erau deja subvenţionate de „mecenaţi” care îşi găsiseră anterior un alt Mecena în persoana Statului-Mamă care-i „înzestrase” – prin „reprezentanţii săi”, adică ai poporului suveran – cu obiective economice productive, cu găini cu ouă de aur alungate (în linii mari gratuit) în ogrăzi individuale şi uneori chiar sindicale. Inexorabila criză a ziarelor dintr-o lume care nu stă pe loc s-ar părea că priveşte doar realităţile editoriale din altă zonă a lumii, aceea în care până de curând, înainte de 1989, domnea „capitalismul muribund şi în putrefacţie”. Tocmai unii dintre reprezentanţii acestuia au pus umărul la gestionarea după criterii economice a unor ziare care aveau un anume bazin de cititori. Adică bazinul viţelului cu două capete sau al documentelor ce tot ies dintr-o eternă groapă de lângă Bucureşti, în care au fost aruncate la grămadă, vrem să credem că nu în scopul menţinerii tirajului publicaţiei care de un deceniu şi jumătate nu a sfârşit a le interpreta. Replicarea on-line a versiunii pe hârtie şi canalizarea pe internet a publicităţii se dovedesc – şi în România – a nu fi suficiente pentru a consolida poziţia unor ziare ajunse în criză de credibilitate prin campanii politice interesate, adeseori confuze şi mereu suburbane, prin neglijarea cultivării colaboratorilor cu capacităţi analitice şi în măsură a propune deschideri în orizontul de aşteptari al unor cititori stresaţi permanent de evenimentul negativ al zilei, asaltaţi mereu de câte un adevar elaborat în funcţie de interesele unui oligarh intrat în criză de abstinenţa politică, terorizaţi de ventilarea ideii de lipsă de libertate într-o Românie liberă, mai liberă decât oricând, atât de liberă încât, dacă lucrurile vor merge înainte în acelaşi fel, în curând îşi va putea permite luxul să aibă mai multe ziare decât cititori. Spre buna pace a celor care cred, că Rupert Murdoch şi redactorii de la „The Economist”, că declinul ziarelor, ca afacere, este inexorabil, datorită evoluţiei economiei în contextul progresului tehnologic. Se prevede că, în viitor, calitatea cotidianelor, adică a ce va mai rămâne din ele, să fie mai bună datorită faptului că vor fi editate de organizaţii non-profit. În ce priveşte România, nu ne facem griji. Numărul „mecenaţilor” este în creştere…