MONITOR CULTURAL * on-line

~Ilie Gorjan: „Poezia patriotică în declin?“

Cuvântul „patrie” este înrudit semantic cu „pater” şi, întocmai ca acesta, desemnează nu numai descendenţa, dar şi o relaţie afectivă ce, în virtutea firii, se crează între individ şi locul naşterii sale, tot aşa cum creşte, dăruită de Dumnezeu, dragostea dintre tată şi fiu.

Patria este deasupra rânduielilor politice. Ea este un dat şi trebuie să ne-o asumăm, tot aşa cum ne asumăm părinţii şi fraţii.

Aridă, încărcată de floare sau bătută de vânturi, ea ne amprentează adânc Sinea, determinând o anume specificitate.

În anii pe care-i parcurgem, lumea e bântuită de un val de cianură ideologică, pe care, însă, ca popor ortodox, avem obligaţia să-l stăvilim, dacă vrem să păstrăm lucruri dragi ca: identitate naţională, vatră strămoşească, familie etc. În pofida experimentelor sociologice, desfăşurate entuziastic mai ales în estul Europei, tocmai cei care propagă „generoasa” idee a globalizării manifestă un conservatorism extrem şi fără complexe, îşi clamează meritele, îşi glorifică trecutul şi îşi laudă ţara.

Aşa stând lucrurile, nu văd de ce poeţii noştri, cu o frumoasă tradiţie în ceea ce priveşte poezia patriotică, nu ar continua să o cultive, manifestând, ca şi înaintaşii, sinceritate şi caldă simplitate. Câte generaţii nu au ascultat extaziate versurile nemuritoare ale poeziei „Scrisoarea a III-a” de Mihai Eminescu ? Sau ale poemului „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” ?

În dezorientarea generală postdecembristă avem nevoie, oricât de paradoxal ar părea, şi de poezie patriotică, cu condiţia ca aceasta să fie total depolitizată. Din păcate, însă, perioada anterioară anului 1989 a făcut ca obiceiurile menestrelilor de curte să devieze grav percepţia poeziei patriotice, identificată de cei mai mulţi cu osanalele penibile adresate conducătorilor politici de atunci. Iată ce scria Eugen Jebeleanu în anii 50: „Dar ca să cânt pe cel ce-a-ntors al lumii crez / Şi-a cărui frunte suie mai sus decât stejarii / Cuvântul să-mi călească şi vorbele ce fug / În ajutor chemat-am minerii şi-oţelarii / Şi scrie fără grijă, că-i călimarul plin / Şi-ăst scris îl înţelege tovarăşul Stalin.” Sau : „ Unde-i el şi fraţii lui, / Flamura partidului, / Nădejdea poporului, / Unde-i el Gheorghiu-Dej, / Cu tovarăşi-i viteji”. Cum să nu-ţi fie lehamite de o astfel de poezie „patriotică”? Păcat, pentru că poetul este o fiinţă unică, ce simte într-un mod cu totul special, iar sentimentele sale nu pot fi poruncite şi nici strunite. El se sustrage recomandărilor de orice fel şi urmează calea simţirii proprii.

Iisus îndemna la mărturisirea credinţei, arătând că prin semnul crucii pe care şi-l face deschis şi în văzul tuturor, creştinul afirmă că nu se ruşinează cu Domnul şi cu biserica sa. Tot astfel, am comite un păcat de neiertat dacă nu ne-am manifesta sentimentele legitime faţă de ţară şi de poporul ei. În virtutea căror argumente n-am face-o, de ce ne-am preface că suntem cetăţeni universali şi că spaţiul natal ne este, cel puţin, indiferent ? Fără stridenţe retorice şi poză, lăsând vorbele să bată simplu la poarta sufletului, poezia dragostei de ţară face să înflorească sufletele copiilor şi tinerilor noştri.

Cei care acum resping oripilaţi poeziile cu tematică patriotică sunt „mondenii literari”, adică cei, care cu nişte ani în urmă, erau infatigabili trepăduşi politici şi lăudaşi de frunte, iar acum, schimbându-se moda, suflă cu sârg şi-n iaurt. Ei nu cunosc virtuţile adevăratei poezii, care este mai presus de orice recomandare sau reţetă de creaţie. Trebuie doar să simţi cu sinceritate şi să redai cu talent aşa cum au făcut-o, de pildă, Andrei Mureşianu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Mihai Eminescu şi atâţia alţii.

LUTUL DOINITOR 

Din cântec Dumnezeu a făurit o ţară,

Pe care a gândit-o dulce, surâzând,

I-a pus o cruce-n frunte, luminând,

Şi-un Caraiman, ca veşnic să nu piară. 

I-a dăruit covoarele de galben grâu,

Pe-o mioriţă cu sclipiri de nuntă,

I-a dat şi glasul cucului, pe care îl ascultă

Şi păstrăvii sărind prin argintiu pârâu. 

I-a dat popor mai blând ca nimeni altul,

Cu sufletul aproape de lutul doinitor,

I-a pus şi ciocârlii cutreierând înaltul 

Cer, pe care l-a încins c-un curcubeu

Din picături de soare, din vis nemuritor,

Din Eminescu, simplu şi veşnic ca un zeu. 

General(r) Conf. univ. dr. ILIE GORJAN

Anunțuri