MONITOR CULTURAL * on-line

~Ion Coja: „Ce a însemnat Mişcarea Legionară?”

80 de ani de la Întemeierea Mişcării Legionare

          Onorat auditoriu,

          Încep cu începutul în ceea ce mă priveşte, momentul când, pe la sfârşitul anilor 70, fără să ştiu ce mă aşteaptă, în hol la Atehenée Pallace aflându-mă la o cafea cu mai multă lume de faţă, hodoronc-tronc m-am pomenit întrebându-l pieziş pe Petre Ţuţea, cu care abia ce făcusem cunoştinţă, întrebându-l cu un soi de reproş:

          – Aţi fost legionar, domnule Ţuţea!

          – Sunt legionar! A răsunat peste toate mesele răspunsul bătrânului. În discuţia care s-a lansat astfel, eu am mai pus câteva întrebări, incomode pentru orice legionar, de genul:

          – De ce legionarii l-au ucis pe marele naţionalist Nicolae Iorga?

          – Dar cu evreii ce aţi avut? Chiar i-aţi atârnat de vii în cârligele de la Abator?

          – E adevărat că aţi asasinat la Jilava vreo 60 de politicieni de prin rang? Vreo 4 prim miniştri, magistraţi, generali…

          – Dar cu I.C.Duca ce-aţi avut, săracul?! Sau cu prefectul ăla de poliţie de la Iaşi pe care Căpitanul l-a împuşcat ca pe un câine?!…

          Încet-încet, pe măsură ce discuţia se încingea în jurul acestor întrebări, a acestor acuzaţii care circulă îndeobşte la adresa legionarilor, s-a făcut gol în jurul nostru, toţi s-au retras să-şi bea cafeaua la alte mese, la o distanţă neutră de subiectul abordat. În final, am rămas la acea masă numai eu cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea. Ne-am revăzut apoi de nenumărate ori în aceeaşi formaţie, iar subiectul discuţiilor noastre a fost mai ales acesta: acuzaţiile de tot felul ce se aduc Mişcării Legionare. Paralel cu aceste discuţii în care Ţuţea şi Ghinea încercau să se dezvinovăţească, să disculpe Mişcarea Legionară, eu am făcut propriile mele cercetări pe acest subiect. Vă comunic rezultatul: nici una dintre acuzaţiile grave, incriminante la adresa legionarilor, nu rezistă la o verificare atentă a probelor, a argumentelor. Şi conchid că poporul român îşi poate asuma cu bucurie şi satisfacţie acest capitol de istorie care se cheamă Mişcarea Legionară. Poporul român nu are nici un motiv să repudieze Mişcarea Legionară, ci dimpotrivă, are toate motivele să meargă pe mâna legionarilor, aşa cum a făcut-o şi electoratul român care, în 1937 a votat, practic, pentru venirea legionarilor la guvernarea Ţării. Un vot istoric. Orice discuţie despre legionari de aici trebuie să înceapă, de la succesul electoral pe care legionarii l-au obţinut la alegerile din toamna lui 1937. Erau nebuni românii când i-au votat pe legionari în 1937, an în care se împlineau zece, zece ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare, prilej cu care Corneliu Zelea Codreanu constata cu reţinută satisfacţie: „Camarazi, Peste câteva zile, Joi, 24 iunie 1937, se împlinesc 10 ani de când a luat fiinţă Mişcarea Legionară. Am plecat alături de Moţa şi încă trei camarazi. În total am fost cinci. Din primul moment ne-au acoperit toate insultele, am primit apoi palme şi loviturti, închisorile ne-au supt oasele, am fost condamnaţi la moarte în gândul vrăjmaşilor noştri, iar de câţiva ani suntem obiectul tuturor uneltirilor întunecate. Război de nimicire dus ceas cu ceas. Pentru noi nici o milă. Am trăit din mila lui Dumnezeu şi din vârful spadei noastre. Am răbdat şi am răspuns năpraznic. Şi acum, la zece ani vom spune vrăjmaşilor noştri:

        După zece ani rezultatul uneltirilor voastre este acesta: suntem un milion! Un milion de suflete, femei, copii, bărbaţi şi bătrâni, care au o credinţă nouă, care trăiesc, care luptă, care jertfesc sub steag legionar, care aşteaptă România legionară şi cred într-însa. Unde vă este biruinţa? Căci dacă n-aţi putut nimici cinci suflete, cum veţi putea nimici de două sute de mii de ori mai mulţi?!”(Am citat din Circulara nr.79.)

         Câteva luni mai târziu, Mişcarea Legionară înregistra un succes electoral răsunător. Pentru a bara intrarea legionarilor la guvernare, clasa politică românescă şi internaţională s-a coalizat în jurul lui Carol al II-lea, permiţându-i acestuia să instituie, în modul cel mai abuziv, un regim de dictatură, binecunoscutul regim al regelui poltron şi asasin!

        Pentru percepţia mea şi la nivelul meu de înţelegere a lumii în care trăim, afirm calm, deloc retoric ori emfatic, gata să demonstrz oricând, afirm şi pot demonstra oricui că Mişcarea Legionară este fapta cea mai de ispravă pe care românii au săvârşit-o în epoca lor de istorie modernă.

        Mai întâi câteva cuvinte despre personalitatea cu totul excepţională a Căpitanului. Megem strict pe documente şi vă citez din Circularele lui Corneliu Zelea Codreanu, Circulări le numea Căpitanul. Vă citez dintr-un text prea uşor trecut cu vederea, vă citez din cuvîntul rostit de Căpitan „la inaugurarea pensiunei legionare din Predeal”, a unei cabane, a unei cantine. Ce se putea spune oare aşa de important la o ocazie atât de banală, de …prozaică? Şi totuşi: „Camarazi şi prieteni,

           În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mîncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un maximum fixat de noi, cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult. Dacă unul zice: eu nu am nici un ban – nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce nu are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă cu ce plăti. Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El singur, clientul însuşi. Atât am judecat că pot plăti, atât cred eu că e drept să plătesc. Judecata lui este fără apel.” …Şi acum urmează partea năpraznică:

         „Iubiţi Camarazi,

         Un principiu al Justiţiei spune: „Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”. Răspund: acest principiu înjoseşte şi jigneşte omenirea, pentru că pleacă de la premisa că omul este prin natura sa laş şi hrăpăreţ. Aşa e! Omul este într-adevăr laş şi hrăpăreţ. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecăruia ceea ce este al său, adică de a fi drept! Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi.

         La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise, Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă. La ceea ce avem şi cât avem.”

         …După părerea mea, acest text, rostit la inaugurarea unui restaurant, a unei cârciumi, dacă vreţi, reprezintă un moment de culminaţie în gândirea legionară şi nu numai. Nu cunosc alt text romînesc care să se fi putut ridica la înălţimea de la care Corneliu Zelea Codreanu contestă cel mai puternic şi mai îndătinat principiu din justiţie: nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză… Iar Codreanu îl contestă profetic în numele omului legionar ce va să vină. În numele a ceea ce legionarul ţine să fie, ca onestitate, corectitudine şi sinceritate. Nu comit o blafemie spunând că prin contestaţia totală şi atât de bine, de pătimaş argumentată, adusă principiului „nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”, Codreanu se ridică cel mai aproape de nivelul Predicii de pe Munte…

       Vă mai citez din circulara nr.63, intitulată Ordin confidenţial, cu subtitlul „Nu se va publica nicăieri această scrisoare. Ea e confidenţială, numai pentru legionari.” Când afli de asemenea precizări, te aştepţi să afli ceva despre strategia electorală ocultă a legionarilor, despre ce făceau aceştia în ascuns, probabil încălcând legea şi preceptele morale, ferindu-se de ochii alegătorilor. Şi ce ordine secrete le dădea Căpitanul legionarilor? Citez, selectiv, fără să omit cumva vreun element compromiţător pentru legionari. Ce le ordona deci Căpitanul în plină campanie electorală:

O linie de mare corectitudine. Până la cel din urmă legionar veţi păstra o notă de mare demnitate;

Legionarul ne se va deda la aluzii răutăcioase, la calomnii, insulte la adresa adversarilor politici;

Oamenii să voteze pe cine vor. Pe noi să ne voteze cine crede în noi;

Nu atacaţi pe nimeni. Nu veţi zice: să ne votaţi pe noi pentru că ceilalţi sunt răi. Ci veţi zice: votaţi-ne pentru ce avem noi bun. Votaţi-ne pentru credinţa şi jertfele noastre;

Pe legionarul pe care îl voi descoperi că merge şi începe să vorbească de rău pe alţii, îl voi scoate din luptă.”

        Sunt de imaginat asemenea reguli la vreunul dintre partidele noastre de azi?…

        Şi punem altă întrebare, mai serioasă: A reuşit Codreanu în vasta sa operă pedagogică? – căci aşa îl considera Petre Ţuţea pe Căpitan: „cel mai mare pedagog al neamului românesc”!… A reuşit Codreanu să modeleze un chip uman nou, al legionarului?

         Din multele poveşti, basme şi legende depre legionari, mai toate inspirate de ţinuta morală impecabilă a legionarului, am să vă aleg una şi veţi aprecia singuri roadele pedagogiei legionare: în primăvara lui 1944 la închisoarea din Suceava se aflau încarceraţi circa o mie de legionari, condamnaţi pentru participarea la aşa zisa rebeliune din ianuarie 1941. Cum linia frontului se apropia, se punea problema ca aceşti deţinuţi politici să fie mutaţi într-o altă închisoare, departe de linia frontului, şi anume la Alba Iulia. Conducerea închisorii se lovea însă de o problemă insurmontabilă: era nevoie de cîteva zeci de jandarmi care să păzească convoiul de deţinuţi, iar lipsa de militari era acută în toată Ţara din pricina războiului. Legionarii, aflând de aceste necazuri ale onor direcţiunii, un reprezentant al lor s-a prezentat la director oferindu-i soluţia problemei: „Ne daţi fiecăruia un răgaz de 48 de ore ca să ajungem la Alba Iulia. Trecem fiecare pe acasă, pe la familiile noastre, şi după aceea ne prezentăm la închisoarea din Alba Iulia.

         – Ce garanţie am că veţi respecta acesta angajament?

         – Nici una în afara cuvîntului nostru de legionar!”

         Cum directorul închisorii ajunsese să-i cunoască bine pe legionari, ce soi de oameni sunt, a acceptat imediat propunerea. După 48 de ore de libertate, nici unul dintre legionari nu a lipsit de la apelul de seară de la Alba Iulia…

          După câteva luni, a venit 23 august: căderea guvernării mareşalului Ion Antonescu. Au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici, mai puţin legionarii. În decembrie 1944, legionarii au tratat cu directorul penitenciarelor din România ca să fie învoiţi trei zile de Crăciun, să-şi revadă familiile şi apoi să se întoarcă, aşa cum făcuseră în urmă cu câteva luni. Au fost din nou eliberaţi, câteva zile, pe cuvînt de onoare, onoarea de legionar. Din nou, la fel, fără un minut de întârziere, toţi s-au întors în mizeria unei detenţii la care fuseseră condamnaţi fără nici o vină.

     Un detaliu uitat: când ministrul de interne de atunci, comunistul Teohari Georgescu, a aflat că legionarii au fost eliberaţi pe cuvînt de onoare, a făcut o criză de nervi că printre subordonaţii săi se află imbecili care cred în cuvîntul de onoare al unor criminali de legionari. Fireşte, a dispus şi destituirea imbecilului!

    Întrebarea capitală: cum au fost văzuţi legionarii de poporul român? Ce preţ au pus românii pe legionari?  Ei, bine, acesta este lucrul cel mai grozav: mişcarea legionară a fost de un idealism total, îngemănat, e drept, dar şi paradoxal, îngemănat cu un spirit gospodăresc, un simţ practic extraordinar. Pe cât de visător, de Don Quijotesc la prima vedere, pe atât a fost de eficient Căpitanul în munca concretă de organizare a Mişcării. A ştiut să se facă înţeles şi preţuit atât de oamenii de rând, cât şi de marile minţii ale neamului românesc, mulţi dintre ei viitoare somităţi ale culturii universale. Au fost alături în Mişcarea Legionară şi muncitorii de la ITB, dar şi profesorii din Universităţi, ofiţerii tineri şi generalii încărcaţi de glorie în luptele pentru Întregirea Neamului. În mod cu totul excepţional, înfrângând regula îndătinată, Corneliu Zelea Codreanu a fost profet în propria sa Ţară, iar Ţara l-a urmat până la sacrificiu.

         Onorată audienţă,

         Sunt mulţi cei care şi-au făcut o profesie, pe cât de murdară, pe atât de bănoasă, din a blama şi batjocori neamul nostru românesc, găsindu-ne toate defectele şi păcatele din lume. Acestora, în replică la noianul de acuzaţii şi de calomnii, li se poate răspunde printr-o întâmpinare simplă, uşor de mânuit: „dacă noi, românii, suntem aşa de păcătoşi şi de ultimii cum vă place să ne consideraţi, atunci cum se explică faptul că printre români s-a născut şi printre români a avut aşa de mare succes Mişcarea Legionară, doctrina politică cea mai generoasă, mai idealistă, mai onorabilă din toată istoria modernă a umanităţii?! Iar dacă printre detractorii neamului românesc se va nimeri ca unul dintre ei să aibă un moment de sinceritate, de înţelegere a păcatului în care trăieşte, s-ar putea să auzim acest comentariu: „Tocmai de aceea, pentru că dintre români s-au fost născut legionarii, sunteţi voi, românii, azi, atât de ponegriţi şi defăimaţi, atât de calomniaţi şi injuriaţi! Nu vi se iartă că aţi creat şi oferit lumii modelul legionar de luptă şi biruinţă asupra minciunii şi netrebniciei! Modelul probabil mântuitor! Salvator pentru omenire!”

         Nu fac, la acest ceas sărbătoresc, inventarul adversarilor, mai toţi nişte mişei şi sperjuri, dar voi apela totuşi la un adversar, la gura păcătosului, ca să închei cu adevărul rostit de un comunist, la 20 decembrie 1944, într-o şedinţă a comuniştilor din Frontul Naţional Democrat. Afirmaţia îi aparţine lui Lothar Rădăceanu: „Jumătate din ţara asta a fost în Legiune, în Mişcarea Legionară, într-un fel sau altul.” (Apud 

         Da, se poate vorbi în istorie de un „miracol românesc”. De mai multe ori istoricii au consemnat sub acest titlu isprăvi de-ale părinţilor şi înaintaşilor noştri. Un miracol, poate cel mai mare, este şi acela că Mişcarea Legionară, deşi a pus la temelia ei numai şi numai înalte comandamente morale, de un idealism total, a reuşit să fie mişcarea politică cea mai populară şi cea mai românească din toată istoria politică a românilor. Iar miracolul acesta are şanse de a spori în viitor pe măsură ce tot mai mulţi sunt oamenii de pe planeta noastră care, apucând să cunoască ideile şi faptele Căpitanului, ale camarazilor săi, simt nevoia să ni se alăture, să le perpetueze modelul, să facă din figura legionarului român speranţa lor de mântuire, de salvare a acestei omeniri minţită şi trădată de atâtea ori de politicieni. Din această perspectivă vreau să salut întâlnirea noastră cea de azi: va intra în istorie, căci dumneavoastră, aici, dejucaţi şi înfruntaţi strategia satanică a celor ce visează şi lucrează de când se ştiu la o Românie în care să fie uitată Mişcarea Legionară. La o omenire care să nu aibă habar că a existat Corneliu Zelea Codreanu şi ai săi camarazi! …Aşa ceva nu se poate! Aşa ceva nu rabdă bunul Dumnezeu! Amin!

Sala Dalles, 24 Iunie 2007-07-28

Ion  Coja

Anunțuri