MONITOR CULTURAL * on-line

~Ion Marin Almăjan: „Opinii de spectator“

O scrisoare regăsită… parţial

 Fericită ideea de a plasa pe fundalul scenei , la premiera Teatrului Naţional cu O scrisoare pierdută, a unui text scris de marele dramaturg. Un text ce ilustrează odată în plus genialitatea lui Caragiale,capacitatea sa de a pătrunde în adâncul fiinţei românilor, atenţionându-i asupra tarelor profunde moştenite sau dobândite, ce le sunt specifice.

 Să pui în scenă O scrisoare pierdută îţi trebuie pe lângă  mult curaj, să nu zic inconştienţă, având în vedere  uriaşele montări datorate lui Sică Alexandrescu şi Liviu Ciulei, cu interpreţi uriaşi, precum: Ion Talianu, Grigore Vasiliu Birlic,Ion Finteşteanu, Radu Beligan, Elvira Godeanu, Carmen Stănescu, Rebengiuc, Marian Mihuţ, Dem Rădulescu etc.  şi o trupă omogen valoroasă, în măsură să susţină textul şi să se contrapună meritoriu amintirii celor de dinaintea  lor. Fireşte această ultimă observaţie este valabilă doar pentru cei ce au văzut pe scenă sau pe Internet marile spectacole  despre care am vorbit.

Scrisoarea pierdută a naţionalului timişorean în regia doamnei Ada Lupu are câteva calităţi, printre acestea aş remarca jocul foarte bun al Claudiei Ieremia în rolul lui Zoe Trahanache. Îndrăznesc să afirm că această actriţă poate să concureze cu oricare altă interpretă din teatrul românesc contemporan, fără să fie pusă în umbră. Păcat că regizoarea a transformat-o pe  adultera  Zoe , într-o putană ce se sărută cu Tipătescu în faţa lui Pristanda, Agamiţă Dandanache, ba  chiar şi în faţa propriului bărbat,  dar şi, inexplicabil, cu Nae Caţavencu.

O zglobie prestaţie scenică a avut Ionuţ Pârvulescu în rolul lui Pristanda, un Pristanda modern, mânuind ustensile de secol XXI, procopsit pe tot parcursul evoluţiei scenice  cu o tavă încărcată cu pahare cu băuturi  ce voia să sugereze aservirea poliţiei faţă de autoritatea lui Tipătescu, dar degenerând, prin persuasiune, în ridicol.

Discursul lui  Victor Manovici a fost asociat de sală cu  realităţi româneşti contemporane ceea ce a declanşat aplauze la scenă deschisă, dovedind. dacă mai era cazul, ce orizont de aşteptare are spectatorul, cât de avid este ca teatrul să-i ofere nu  izmeneli postmoderne, ci răspunsuri artistice la  întrebările pe care şi le pune în confruntarea cu

viaţa.

 Ca să scape de model ( Beligan şi Fory Etterle), maestrul Vladimir Jurăscu a propus un Agamiţă Dandanache nici fâsâit, nici ramolit, ci doar viclean, ascunzându-se în spatele unei urme de ramolisment. Fără îndoială, este greu să acoperi asemenea modele, dar nu imposibil  .

 Mi-a plăcut baia de aburi inventată de regizoare, ca un mic Purgatoriu pentru caracudă, ba chiar şi pentru stimabilul Zaharia Trahanache.

Un Trahanache care în piesa lui Caragiale este soţul mai vârstnic al Zoiţei, rutinier, venerabil şi onorabil. În realitate, interpretul Romeo Ioan  n-a fost nici venerabil nici onorabil. Doar necredibil pentru calitatea de soţ încornorat al Zoiţei, prezident al atâtor comitete şi comiţii etc.

Cea mai palidă prezenţă în spectacol a avut-o ion Rizea în rolul lui Nae Caţavencu,Caţavencu, bombă cu explozie imediată, motor al intrigii piesei lui Caragiale.

 Patru sunt purtătorii principali ai conflictului Scrisorii pierdute : Tipătescu, Zoe, Trahanache, Caţavencu. Mărturisesc a nu înţelege de ce un prefect, deci înalt funcţionar al statului, trebuie să arate ca un motociclist dintr-un film american. Ce a câştigat Tipătescu,  ( şi implicit spectacolul) că şi-a arătat pântecul în permanenţă şi, sporadic ,celelalte părţi componente ale trupului? Au mai fost şi alte lăsări pe vine pe care nu le-am înţeles.

Cetăţeanul turmentat, Valentin Ivanciuc al doamnei Ada Lupu arăta ca un răufăcător din reclamele făcute înainte de război filmelor de spionaj. Nici o apropiere de personajul caragialean, în afara propriei declaraţii de identitate.

Fireşte acestea sunt  opiniile mele, fără să am  pretenţia de a monopoliza cumva   adevărul. Nu mă îndoiesc de existenţa altor puncte de vedere, poate mai penetrante şi mai abile în descoperirea unor calităţi şi semnificaţii deosebite  acestei premiere.

ION MARIN ALMĂJAN