MONITOR CULTURAL * on-line

~Ion Marin Almăjan: „Vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul „

Din iniţiativa Societăţii culturale Ţara Almăjului din Timişoara a fost reeditată „Monografia comunei Pătaş” realizată la 1910 de preotul paroh al respectivei comune, Vasile Popovici. La vremea ei, monografia a fost considerată de Institutul social Banat- Crişana ca lucrare model pentru mediul rural, adresîndu-se îndemnul către intelectualii satelor, învăţători şi preoţi, de a urma exemplul lui Vasile Popovici.

Pentru curiozitatea cititorului, voi încerca să urmăresc succint elementele care mie mi se par mai interesante, adesea spectaculoase, chiar şi acum , la aproape un secol de la scrierea ei.

 Referindu-se la şcoala din Pătaş, care după matricolele bisericeşti ar fi fost în funcţiune încă la anul 1790, dar atestată documentar doar de la anul 1830, Vasile Popovici scrie că „zidirea şcolii s-a făcut pe timpul graniţei militare cu caracter de şcoală naţională. Limba de propunere în şcoală a fost limba română, având 4 clase. Pruncii se înscriau în şcoală la 8 ani.(…) După ridicarea ( desfiinţarea n.m.) graniţei ( 1872 ) şcoala este luată sub îngrijirea Consistoriului diecezan din Caransebeş, până la anul 1890, când autorităţile politice ( austro-ungare n.m.) fără voinţa poporului , luând şcola sub îngrijirea lor , acesta este tratată ca şcoală comunală până în zilele noastre, pierzând din infuenţa sa tot mai mult şi biserica, respectiv confesiunea, ca şi consiliul şcolar şi impunându-se inspectoratul regesc , limba română abia mai este tolerată în citit şi scris.Soarta acestei şcoli ca şi peste tot soarta poporului român de aici este destul de jalnică, căci până pe la anii 1850 stând poporul sub ierarhia bisericească sârbească de la Vârşeţ i se impun şcolii nu numai slovele greoaie chirilice ci şi spiritul limbii slavone şi dacă a fost un respiriu  de reculegere, acesta cu drept se poate zice că a existat de la anul 1980 până la anul 1890. Restrângându-se dreptul limbii materne tot mai mult , în acelaşi raport se întuneca şi conştiinţa sărmanilor elevi şi chiar iubirea  de carte scădea”.

Atrag atenţia cititorului că aceste cuvinte au fost scrise de preotul român în vremea celebrelor Lex Aponiy din vremea dualismului austro-ungar.

 Autorul monografiei  fixează pentru urmaşi trăsăturile pătăşenilor  spunând că atât femeile cât şi bărbaţii „îşi fac toate singuri , aşa că măiestria  pentru fiecare se simte a fi înăscută.Aproape fiecare bărbat îşi face singur carul, zideşte sălaşul,ciopleşte lemnul, îşi tocmeşte dârjala de coasă, de topor, îşi face jugul pentru boi, saina ( sania) şi chiar sicriul”.”Din fire locuitorii sunt blânzi, ascultători, miloşi,dar prea puţin încrezători şi greu de capacitat. În manifestprile lor de bucurie nu sunt prea zgomotoşi, timpurile din urmă i-au făcut preocupaţi , gânditori şi puţin comunicativi….La datinile şi obiceiurile lor , între care sunt unele destul de frumoase, ţin cu încăpăţânare”. ” Ei sunt o seamă de oameni binefăcuţi, mândri de sine şi iuţi la mânie. Firea lor pornită spre eroism erupe de timpuriu , aşa că se poate vedea îndată la copiii de 12 ani….vorbindu-le cineva despre lupte naţionale, la moment se aprind şi ţin cu o  tărie de admirat „.Sunt multe asemenea consideraţii pe care preotul autor le face cu multă chibzuinţă şi dreptate. Mă opresc aici, citând îndemnul pe care părintele ni-l adresează îndemn uitat, trecut de mult în rândul lucruilor inutile, vetuste:Vorbeşte cum ţi-e vorba şi poartă-te cum ţi-e portul.O tempora, o mores!

 ION MARIN ALMĂJAN