MONITOR CULTURAL * on-line

~Istorie cu jumătăţi de măsură

Stimate domnule editor Grigore L. CULIAN,

Mă numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (IATC) şi am lucrat la multe studiouri din România, îndeosebi la Televiziunea Română. Actualmente, îmi continui activitatea la studioul meu de film, “Kiro Studio International”, cu sedii în Manhattan (New York) şi Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, în calitate de grafician, ilustrator şi pictor.

În data de 20 martie 2008 a avut loc, la Institutul Cultural Român din New York, un eveniment dedicat special Holocaustului din România din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. La această manifestare a participat şi o delegaţie din România, remarcându-se prezenţa d-lui general Mihai Ionescu, directorul Muzeului Holocaustului din Bucureşti. Pentru că adevărul istoric a fost prezentat unilateral şi subiectiv, am avut o intervenţie pe care, în cazul că o consideraţi pertinentă, vă rog să o publicaţi în ziarul Dvs. Redau mai jos intervenţia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleză, deoarece la ICR din New York este încă interzisă folosirea limbii române!

Doamnelor şi Domnilor,

Deoarece v-aţi referit în expunerea Dvs. la necesitatea ca generaţiile viitoare să afle adevărul despre tragedia Holocaustului şi pentru că astăzi copiii învaţă la şcoală că românii sunt vinovaţi de genocid, aş vrea ca ei să afle şi faptul că românii au fost aceia care au salvat întreaga populaţie evreiască de pe teritoriul actual al României. Asistăm la un fapt poate unic în istoria celui de al Doilea Război Mondial, anume acela că un om s-a opus presiunii germane, salvând mai mult de jumătate milion de oameni de la pieire. Acest miracol românesc se datorează în primul rând poziţiei intransigente şi plină de curaj a mareşalului Ion Antonescu. În al doilea rând, mai trebuie ţinut cont şi de caracterul specific al societăţii româneşti din perioada respectivă. Mă refer aici la Ion Brătianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Bălan, la întreaga Biserică Ortodoxă Română şi la mulţi alţii care au pus umărul la salvarea evreilor. Cred însă că factorul principal îl reprezintă mentalitatea, psihologia şi omenia românilor.

Care sunt faptele istorice? După începerea războiului, se desfăşoară foarte rapid operaţiunile militare în Basarabia şi Bucovina de Nord, unde este masacrată populaţia evreiască şi unde forţele româneşti cooperează cu cele ale germanilor. În curând, în spatele frontului, apar comandourile germane specializate în operaţii de “curăţire” şi, paralel, încep deportări de familii întregi din populaţia evreiască, dincolo de Nistru, în Transnistria. Pentru mine, moartea chiar şi numai a unui singur om nevinovat reprezintă o tragedie, dar trebuie să iau în consideraţie şi statistica. Pentru că subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audienţei să deducă adevărul – din diferite surse. Una dintre ele ar fi “Enciclopedia Iudaică”, o lucrare de referinţă, în care se menţionează cifra de 40.000 de morţi, plasând România pe locul 10, ca vinovăţie, în timp ce raportul Dvs., al Comisiei, se referă la 420.000 de victime, România ajungând pe locul 2, imediat după Germania. Ţinând seama de paritatea populaţiei, România devine, nici mai mult, nici mai puţin, prima “Killing-machine” din istoria celui de al Doilea Război Mondial!

În aritmetica Comisiei se adaugă şi Ardealul de Nord, acolo unde populaţia evreiască a fost decimată, numai că, atunci, Ardealul de Nord se afla sub controlul maghiar. Dumneavoastră mai treceţi cu vederea şi alte fapte: că toţi bărbaţii evrei în putere au fost încadraţi în Armata Roşie, că o mare parte din populaţie a fugit în interiorul Rusiei şi că foarte mulţi evrei au murit de moarte naturală sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit întreaga populaţie, inclusiv Armata Română. Responsabilitatea Guvernului României în aceste evenimente este mare, dar nu este greu să fie separată de responsabilitatea germanilor.

Mă voi ocupa în continuare de momentul crucial, anul 1942, care este şters cu buretele sau distorsionat ca semnificaţie istorică. Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, se întâlneşte cu Hitler, în acea toamnă, şi îi comunică hotărârea de a nu-i preda pe evreii din Regatul României. Vreau să vă mai amintesc, domnule general Mihai Ionescu, două documente semnificative, pe care sper şi cred că le cunoaşteţi: la o săptămâna de la această întâlnire istorică, Ion Antonescu declară, într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri: “Nu voi face jocul rasist al germanilor şi îi voi slava pe toţi evreii mei”; după alte două săptămâni, la o altă şedinţă a Consiliului de Miniştri, Ion Antonescu declara: “Eu mi-am dat cuvântul să asigur viaţa şi libertatea evreilor şi mă voi ţine de cuvânt”. Toamna lui 1942 pecetluieşte pentru totdeauna salvarea unei întregi populaţii de la moarte, condamnată la “soluţia finală” de către Hitler.

Mă voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare unde o reală tragedie este folosită pentru anumite interese politice. În 2002, Guvernul României, bazându-se pe documentele Arhivei Naţionale şi în conjuncţie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decretează, fără echivoc, că pe teritoriul României nu a avut loc Holocaustul. La mai puţin de doi ani, însă, Guvernul României îşi schimbă poziţia, înfiinţând o Comisie care, bazându-se pe exact aceleaşi documente, decretează că în România a avut loc un genocid de proporţii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos!

Vreau să mai spun asistenţei că Raportul Wiesel de cercetare a crimelor Holocaustului reprezintă un atac fără precedent la adresa demnităţii românilor. În concluzia raportului se spune: “Românii sunt vinovaţi de genocid, chiar dacă în anumite regiuni au supravieţuit evrei”. Înainte de a intra în fondul problemei, doresc să mai remarc că “anumite regiuni” reprezintă, de fapt, România de bază, România esenţială, adică în actualele ei graniţe. Raportul aruncă o vină colectivă,

acuzând de genocid întreaga populaţie românească. Această idee de vină colectivă aparţine ideologiei fasciste şi/sau comuniste, aruncând vina – reală sau imaginară -câtorva asupra unei întregi colectivităţi naţionale, rasiale sau sociale. Iar o vină colectivă nu are ce căuta în discursul unei democraţii! Se merge atât de departe încât se spune că majoritatea populaţiei româneşti a sprijinit Holacaustul!

Mă întreb: oare cum a fost posibil aşa ceva, când faptele din Bucovina şi Basarabia au fost foarte puţin cunoscute de populaţie. Eu personal am plecat la 32 de ani din România şi nu am auzit niciodată despre aceste evenimente. România este prezentată în acest material ca o ţară fascizată şi complet rasistă. Aş vrea să-i amintesc domnului general şi cercetător istoric faptul că fascismul a fost lichidat în România cu ocazia rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este următorul: “Holocausul îşi are rădăcini adânci în istoria şi cultura română”! Această constatare aduce un atac frontal Istoriei României şi nu scapă de această decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei şi nici al monarhiei. Deci, Istoria României este prezentată de Comisie în primul rând ca o istorie a antisemitismului. Acelaşi tratament i se aplică însă şi Culturii Româneşti. Nu scapă de “atenţia” noii inchiziţii nicio personalitate culturală, de la Alecsandri, Eminescu, Kogălniceanu, Hajdeu, Slavici etc., iar în epoca modernă nu scapă nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade. Aşadar, în opinia Comisiei, Cultura Românească nu este importantă prin valenţele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist şi antisemit. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu şi ceilalţi piloni ai Culturii Româneşti sunt, nici mai mult, nici mai puţin, vinovaţi pentru cauzarea Holocaustului. Cruciţi-vă, doamnelor şi domnilor, cruciţi-vă, domnule general!.

Concluzia acestei Comisii a dat o undă verde unei adevărate “vânători de vrăjitoare”, având ca victimă cultura şi limba naţională. Atenţia este în primul rând îndreptată asupra lui Mihai Eminescu şi a lui Mircea Eliade, fiind orchestrată din birourile preşedintelui Institutului Cultural Român (ICR), d-l Horia Roman Patapievici. Având la dispoziţie un buget de câteva milioane de dolari, având sub control edituri şi reviste culturale, el şi ciracii săi au pornit un atac delirant îndreptat împotriva a tot ce este românesc. D-l Patapievici spune în clar: “Eminescu, ca poet naţional, şi întreaga cultură naţională nu-şi au locul sub zodia internaţionalismului”. Sau: “Dacă vreţi să intraţi în Europa, trebuie să vă debarasaţi de Eminescu”. Dacă nu credeţi, mă voi referi la seara dedicată “Luceafărului poeziei româneşti”, desfăşurată la Consulatul General al României din New York şi boicotată de Institutul Cultural Român New York, condus de d-na Corina Şuteu, ai cărui angajaţi nu au avut decât curiozitatea de “a băga capul” la acest eveniment care a durat 6 sau 7 ore. Această manifestare a avut loc prin bunăvoinţa Consulului General al României la New York, d-l Pietro Lucian Pavoni, căruia trebuie să-i exprimăm sinceră gratitudine. Nu pot să nu adaug faptul că nu mi se permite (de doi ani!) să particip la activităţile ICR New York, deoarece am cerut să se vorbească şi româneşte la manifestările organizate de Institut (pentru participarea din această seară, a trebuit să mi se dea o derogare specială de la Washington!).

Vreau să mai adresez câteva cuvinte doamnelor şi domnilor din spatele meu, care strigă, cu înverşunare, să nu fiu lăsat să mai vorbesc şi să fiu dat afară! Dacă Dvs. mai sunteţi azi în viaţă, aceasta i se datorează mareşalului Ion Antonescu şi – în primul rând – omeniei românilor. Este greu pentru mine să înţeleg cum mulţi români acceptă orice compromis, inclusiv acest raport degradant. La fel, nu pot să înţeleg cum mulţi evrei, în loc să fie recunoscători şi să le arate gratitudine celor care le-au salvat viaţa, stau şi aşteaptă să le mai dea încă o palmă.

Un adevăr spus doar pe jumătate seamănă cu o minciună. Pe fundalul unei tragedii adevărate, asistăm aici la un atac fără precedent la adresa Istoriei şi Culturii Româneşti. Dacă vrem să ne recâştigăm demnitatea, trebuie să spunem adevărul întreg. Vă mulţumesc pentru răbdarea şi atenţia Dumneavoastră.

New York, 28 Martie 2008

NOTA REDACŢIEI. Am contactat-o telefonic pe d-na Corina Şuteu, directorul ICR New York, rugând-o să-mi explice cum promovează instituţia pe care o conduce imaginea României în SUA organizând astfel de acţiuni. D-na Şuteu mi-a răspuns cu un “citat” folosit în ultima vreme de preşedintele Traian Băsescu, sub al cărui înalt patronaj (şi finanţare) funcţionează ICR, coordonat de d-l Horia Roman Patapievici: “Dvs. sunteţi ostili Institutului şi reprezentaţi un grup de interese”! Îi vom aminti d-nei Corina Şuteu articolele 2 şi 3 din Legea de funcţionare (din 2003) a Institutului Cultural Român, unde (încă) îşi desfăşoară activitatea (pe bani publici!)…

*Articolul 2: “Institutul (ICR) are drept scop reprezentarea, promovarea şi protejarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în străinătate”.

*Articolul 3: “Institutul (ICR) are următoarele obiective: a) stimularea şi promovarea valorilor naţionale ale culturii, artei şi ştiinţei; b) susţinerea circulaţiei valorilor culturii şi ştiinţei dinspre şi înspre ţară, consolidarea şi amplificarea, sub diferite forme, a relaţiilor cu comunităţile româneşti de peste hotare”. Vă las pe Dvs. să apreciaţi în ce măsură d-na Corina Şuteu respectă legea şi îi recomandăm directorului ICR New York să folosească şi expresii proprii, nu să împrumute cuvinte din limbajul suburban prezidenţial (“grupuri de interese”, “moguli”, “tonomate cu euro” (pardon, dolari!), “păsărică” sau “ţigancă împuţită”. Şi mai am o întrebare: cum a fost posibil ca românii să fie etichetaţi drept un popor de criminali chiar sub acoperişul instituţiei care are drept scop promovarea imaginii ţării în străinătate?! Cei care au ceva de spus/scris sunt rugaţi să mă/ne contacteze.

GRIGORE L. CULIAN

Anunțuri