MONITOR CULTURAL * on-line

~Kirsten Thomson: Candoare desăvârşită şi „libertate abolută“

Prizonier în fier, de Gabriela Pachia, primul volum de versuri al autoarei, reflectă realul într-un mod uimitor, „radiografiază“ în profunzime sinele, sufletul. Prin sentimente puternice, tensionând în sublim frontierele limbajului, Gabriela Pachia oferă un expozeu complex, intens şi dureros de onest al eului liric.

Căci pretutindeni în acest volum, eul liric îşi semnalizează foarte limpede viziunea despre sine ca fiinţă inseparabil încorporată în natură, în pământul însuşi. În acest sens, chiar din primele versuri ale poemului Autoportret, se afirmă răspicat:

Sunt ultimul mesteacăn suplu,

cu coaja netedă şi albă,

din parcul invadat de arbuşti.

Aceeaşi imagine este mai apoi dezvoltată în poezia Lacătele nemuririi, unde mai fiecare lacrimă reprezintă nu numai apropiaţii eroului său liric, ci şi elemente de geografie spirituală încorporate – „dealuri“ şi „văi“ – în priveliştea fiinţei. Totuşi, ele nu sunt reliefuri întâmplătoare ale subcerescului, ci specifice pământului naşterii. Acesta  este pământul românesc:

rodind roş-galben-albastre rime

şi stindarde carpatine…

Cu deltaplanul demonstrează că legătura poetei cu Ţara-Mamă atinge profunzimi nebănuite:

Am ţâşnit pe Dunăre, mereu spre rădăcini

împletite în alfabetul latin…

Pe de altă parte, poemul Simţul mirosului exprimă conştiinţa trează că România este o prezenţă majoră în viaţa poetei, încă din copilărie:

am început uitându-mă în ochii câinelui,

în oglinda fluviului carpatin…

Perceperea cu mare acuitate a tuturor lucrurilor din ordinea naturii, a cosmicului, îi permite Gabrielei Pachia să creeze imagini şocante, neobişnuite, ca şi în poezia Zbor de pradă, unde „zborul păsării“ durează mai mult decât „zâmbetul de copil“. Astfel se potenţează referirile autoarei la Dumnezeu, printr-o majoritate de expresii simple, spuse cu smerenie, din adâncul inimii. Că-n imperiul naturii, Dumnezeu este, desigur, Atotstăpânitorul:

„Doamne, ajută-mă să ajung acasă !“

„Noroc că Dumnezeu era prin preajmă !“

Prizonier în fier este grăitor şi prin iubirea ordinii naturale, şi prin patriotismul românesc, şi prin religie, şi prin credinţa în familie. Însă, înainte de toate, rafinarea / calitatea limbajului Gabrielei Pachia rămâne între cele mai remarcabile însuşiri ale prezentului volum. Capacitatea poetei de a explora semantismul sincretic al cuvintelor din contexte neaşteptate ale concretizării / abstractizării revelează valori ale imaginarului cu surprinzătoare puteri de evocare, precum în poezia Vremuri de volbură:

Suntem îngereşti mâine-mâini, aripi yin-yang,

forfotind pe claviatura mileniului,

Silabe scanate-n curcubeu,

ţâşnind panere cu fructe…

În ciuda faptului că îşi îngăduie „libertatea totală“ a cuvintelor, autoarea nu se pierde niciodată în exagerări lipsite de înţeles; fiecare imagine este voit pictată şi articulată întregului, fie că se aude strigătul îndurerat, fie că-i vreun răspuns la o întrebare / enunţare a iubirii, a bucuriei.

Pe această cale, Gabriela Pachia nu numai că dărâmă barierele limbajului tradiţional, dar îl nunteşte cu candoarea-i desăvârşită, spre a-i insufla o extraordinară forţă emoţională. Strigătul final din poemul (Hamangia) care dă sintagma-simbol de titlu al volumului relevă, cu generozitate, libertatea poetei atât întru simţire, cât şi în cuvânt, conlucrând la realizarea ansamblului de mare efect al acestui debut impresionant.

Dr. Kirsten THOMSON