MONITOR CULTURAL * on-line

~Maria Ciornei: „George Muntean – In Memoriam“

E greu să vorbeşti despre George Muntean la trecut.

S-au scurs ca o clipă, iată trei ani, de când bunul nostru prieten s-a mutat într-o stea, numai a lui, căci altfel unde ar locui un spirit atât de luminos şi cald.

Sufletul lui iradia mereu bucuria lucrului împlinit, sau a ideii, care tocmai urma să devină realitate.

Personalitatea sa modestă  şi aparent liniştită, ascundea o mare putere de implicare în viaţă.

 A călătorit mult în ţară, ţinând conferinţe despre marile inteligenţe ale neamului, despre genialitatea surprinsă în unele opere folclorice şi nu numai.

A înconjurat aproape tot pământul din America în Japonia, a avut adevăraţi prieteni peste tot, pentru că a ştiut să se facă purtătorul de cuvânt al neamului său românesc, pe care l-a iubit ca nimeni altul

Dar de oriunde venea, întotdeauna se întorcea la rădăcini, acasă la Bilca sa ; şi-a iubit părinţii, ţărani luminaţi, şi-a iubit satul, şi pe consătenii lui, ale căror obiceiuri şi tradiţii l-au determinat să scrie chiar o monografie despre Bilca.

De altfel, George dispunea de o putere de muncă şi de o mare forţă de pătrundere a firii omeneşti,  aduse la lumină, în tot ce insemna gândirea sa, creaţia sa, încât mereu surprindea prin ineditul  judecăţilor de valoare emise .

 Pentru cei ce l-au cunoscut în primii ani de studenţie, la Bucureşti ,în lumea ternă a anilor 1952-1953, George era un personaj aparte, parcă născut să fie lider.

Deşi terminase abia liceul, avea o cultură generală solidă, avea talent în a convinge  în orice abordări, prin argumente nu numai de bun simţ, dar care trădau şi această cultură pe care si-o însuşise printr-o imensă dragoste de carte.

Printre altele,  aceştia îşi amintesc că uneori apărea îmbrăcat în costum naţional, cu un suman evazat, cu o croială elegantă, cum lucrau pe-atunci numai meşterii vestiţi din Straja Bucovinei.

Era frumos şi la chip, mîndru flăcăiaş parcă descins dintr-o baladă-unele fete îi spuneau chiar Păunaşul Codrilor.

Aflat mereu în preajma oamenilor de valoare din generaţia lui, remarcat şi de dacscălii de excepţie, cum a fost  de pildă, George Călinescu, cu care a şi lucrat la institutul care mai târziu îi va purta şi numele, impresiona prin modestie şi prin disponibilitatea de a  pune şi pe  ceilalţi, prietenii lui, în legătură cu evenimentele culturale.

Împreună stimulaţi de George, participau şi aceşti prieteni ai lui, ce nu erau la filologie, la electrizantele cursuri ale lui George Călinescu, sau ale lui Tudor Vianu.

De la aceştia au aflat de nume mari ale literaturii interbelice, despre care în plină epocă proletcultistă, puţini îndrăzneau să vorbească, temându-se să nu fie daţi afară din facultăţi, ca exponenţi ai intelectualităţii înfierate ca burghezo-moşierească.

Împreună se duceau, dornici de a se cultiva, la concertele-lecţii, ţinute la Casa Prieteniei Româno-Sovietice, de pe Batiştei.

Şi iarăşi  prietenii îşi amintesc, cu emoţie, că tot la iniţiativa lui George, l-au văzut şi auzit, pentru prima dată, pe poetul ostracizat ani buni, numit de cântăreţii de curte, ai noii epoci, poetul putreziciunii şi al decadenţei.

Se anunţase că Tudor Arghezi va ţine o conferinţă pentru studenţi,  la Biblioteca Centrală Universitară.

 Acolo, au putut vedea ceva aproape incredibil: o mare de studenţi luase cu asalt intarea în aulă, au văzut uşi scoase din balamale şi geamuri sparte – începeau să se dezgheţe apele – venise vremea noii generaţii de scriitori, care în frunte cu Labiş, au rupt zăgazurile nonvalorilor, refăcând continuitatea cu marea literatură dintre cele două războaie

George era o adevărată locomotivă, pentru formarea celor apropiaţi, ca intelectuali, iubitori de literatură şi muzică, dar şi de folclor

Toate aceste preocupărări s-au concretizat în timp, în opere literare, în critică literară, în cercetări avizate şi întotdeauna interesante, privind nu numai viaţa literară, dar şi viaţa cetăţii.

Cu timpul s-a întărit pritenia noastră şi oridecâte ori trecea prin Suceava găseam măcar o oră să vorbim.

Ne spunea ce-a mai văzut prin lume, pe unde a mai umblat; a călătorit mult, însoţit mereu de soţia sa, Adela Popescu, poetă de o mare sensibilitate exprimată într-o fineţe a metaforei, ce trăda trăiri adânci, stări sufleteşti pe care numai cei aleşi, puteau să le inducă, forţând cuvintele să li se supună.

De fiecare dată însă, se întorcea în Bucovina, în Bilca, unde, cât a avut răbdare timpul, i-a ocrotit şi pe părinţii săi.

De aici, din rădăcinile strămoşilor îşi lua puteri, ca Făt Frumos, din poveste, să meargă mai departe – să afle, să-nţeleagă şi să-i facă şi pe alţii să vadă frumuseţea sufletului munteanului român, care-şi lucra pământul cu îndârjire, dar şi cu dragoste, făcându- şi singur casele, pe care le împodobea cu semne străvechi, sub streaşină, pe varul ca cerul, sau punându-şi pe ii, pe scoarţe cu alese motive, pe ouăle încondeiate, pe icoanele din bisericile, ca nişte bijuterii, ca o pecete, genialitatea.

Despre acestea toate şi despre altele le vorbea George Munteanul, prietenilor străini, dar şi nouă tuturor, Voia să ne facă conştienţi de spiritualitatea unică a noastră, a românilor, de-atâtea ori nedreptăţiţi de istorie.

Întruna din discuţii, i-am povestit de un ţăran bâtrân, îmbrăcat în straie româneşti, masiv şi impunător ca un stejar, care a intrat în  casa noastră, unde păstrăm, ca odoare de preţ, câteva icoane vechi, ocrotite de ştergare rafinate prin ţesătura simplă, dar purtătoare de mesaje ancestrale, nişte străchini de sute de ani, ale căror culori trădau bucuria de a se exprima, şi de a se juca cu  lutul, a meşerului anonim.

După ce a privit cu ochii mari deschişi, ca ai unui copil uimit de ceea ce,  vede, s-a întors si-a spus: „ la ‘ neavoastre ni-o trecut – doru di dimult.”

Această sintagmă, aparent simplă, l-a uluit, prin puterea de a concentra imaginea unui univers aproape sacru, cu care bătrânul se trezise în casa părintească şi peste tot în copilăria sa, de care parcă, abia atunci şi-a dat seama , de parcă atunci a înţeles,  cât de mult îi lipseşte.

 Şi spunea George : „cine are curajul şi puterea de a descifra acest dor de demult, poate scrie volume întregi”, recunoscând că  şi pe el, de fapt,  acest dor de demult îl face să scrie să citească, să afle, şi că tot acesta i-a dat puterea să facă din casa părintească – un muzeu – pentru ca şi cei de peste o sută de ani, de peste două sute de ani, sau mai mult, să ştie ce rădăcini viguroase avem.

 I-am povestit şi de faptul că în casa noastră a poposit , venind de la un festival de folclor de la Prislop şi Marin Sorescu, amărât peste măsură că in ţara lui trebuie să se ştie cine eşti, trebuie să fii mai întâi umilit, ca să găseşti un loc la hotel ;poetul tocmai se întorsese din Germania, dintr-o altă lume, -era în anul 1976.

Prins de frumuseţile de pe obiectele făurite de mâna meşterilor geniali, maestrul a uitat de supărarea sa, căci i-au amintit şi acestuia de ceea ce spusese bătrânul despre dorul de demult şi despre exclamaţia ţăranului, ce trăda o bucurie imensă, ce parcă aşteptase momentul să se exprime; şi a făcut-o privind minunatele şi străvechile străchini de Cutty , cu ochi care  trădau inteligenţa şi puterea de sinteză a românului, aparent indiferent la frumuseţile naturii, spunând că niciuna nu-i ca ceilantă şi tăti-s una.

A definit, în cele mai simple , dar cuprinzătoare cuvinte, unitatea în varietate- ‘’şi când te gândeşti cât le-ar fi trebuit savanţilor– spunea autorul de excepţie- sa scrie, ca să ajungă la esenţă! „

Aceste miraculoase clipe le-a nemurit Marin Sorescu  într-o  dedicaţie pe o carte, ce ne-a dăruit-o, care este  încă o mărturie directă, că se revendică , ca şi George şi ca atâţia alţi făuritori de frumos, din aceşti ţărani sfinţitori de glie şi creatori de geniu, spunând ca şi bătrânul muntean, că a regăsit aici şi el, dorul de demult .

Câtă dreptate avea Eminescu când afirma că Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor.

Şi iarăşi ne întoarcem la cel ce ne-a fost prieten şi care ne lipseşte atât demult.

În discuţiile noastre, aproape, de taină, ne mărturisea cât de mult suferă pentru că neamul acesta a fost ţinut cu capul la picior, interzicându-i-se să vadă soarele, atâtea decenii.

Mi-amintesc cât de sugestiv interpreta el soarta ciobănaşului din balada Mioriţei; spunea că, de fapt, aceasta este soarta milenară a românilor, mereu înconjuraţi de duşmani, mereu obligaţi să strige – cum fac ciobanii şi azi când se apropie primejdia — lupii la stânăăăă !!!.

De multe îmi mai amintesc, dar plecarea dintre noi a celui mai bun, mă face să spun, parafrazând titlul unui volum editat prima dată peste hotare şi tot acolo premiat cu nenumărate distincţii, a poetei Adela Popescu, soţia sa, că – Între noi nu Timpul s-a pus, ci veşnicia, nu ca uitare, ci ca  nemurire.

 Acolo  unde te-ai aşezat, în eternitate, trimitem şi noi, prietenii  tăi, şi acum, la această tristă comemorare, aceleaşi gânduri de dor şi de neuitare, pentru tine Păunaşul Codrilor, al cărui suflet, de la naştere a fost  ales să poarte dulcea povară a dorului de demult.

Prof. CIORNEI MARIA