MONITOR CULTURAL * on-line

~Maria Cobianu-Băcanu: I.P.S. Patriarhul Teoctist

            În ziua de 30 iulie 2007, într-o zi toridă de vară, pe neaşteptate, asupra tuturor românilor, s-a năpustit vestea că Prea Fericitul Patriarh Teoctist, părintele şi duhovnicul nostru, a trecut la cele veşnice. Pentru moment, o tăcere totală, care spunea mai mult decât oricâte cuvinte, s-a aşternut în sufletele noastre. Parcă un stâlp al întregului neam românesc se mutase de lângă noi, printre stele, tocmai când aveam mai multă nevoie de El şi de rugăciunile Lui pentru a ieşi din focul ce atinsese ţara, pădurile, câmpul şi risca să ne ia şi pâinea de la gură. Parca-l vedeam şi auzeam cum se ruga pentru ploaie, pentru maibinele şi maibuna înţelegere între oameni, pentru iubirea aproapelui şi întrajutorarea lui.

            Predicile lui erau nu numai ale unei fiinţe născute pentru a sluji semenii, pentru a-i orienta spre o viaţă trăită în duh, cinste şi iubire, ca un trimis al lui Dumnezeu, mai ales, dacă avem în vedere că de la 14 ani a intrat în viaţa monahală ca să fie slujitor al Domnului, pe acest pământ, mult prea zbuciumat şi lovit de secole de rele şi dureri, dar şi ale unui om cultivat, ale unui cărturar, trăitor între cărţi şi iubitor, practicant al învăţăturilor lor, care îi deveniseră principii de viaţă, pe care le transmitea cu întreg patosul sufletesc credincioşilor săi.

            Credem că nu greşim dacă vorbim de o adevărată pedagogie religioasă pe care o profesa cu un talent şi un har care nu se întâlneşte întotdeauna şi la toţi slujitorii bisericii noastre. În vorba lui înţeleaptă, în timbrul ei cald şi melodios, se concentra întreaga înţelepciune a poporului, întreaga iubire divină, pe care o dorea instituită şi în viaţa mirenilor, în gândirea şi   comportamentul lor.

            Înălţarea sa la ceruri într-un sfârşit de iulie de foc a fost urmată de zile în şir de ploaie, pe care o invocase în biserică împreună cu toţi credincioşii, parcă, să ne dovedească, fără echivoc, că Dumnezeu l-a ascultat, i-a împlinit ruga cea grea de temeri că norodul lui va suferi după un an atât de secetos. Urcat la dreapta Tatălui, căruia i-a slujit cu întrega sa fiinţă fizică, sufletească intelectuală şi, mai ales clericală, cert, Părintele Teoctist ne veghează de-acolo de sus, dintre îngeri şi stele, dintre cei buni şi drepţi, pe care Dumnezeu şi i-a luat alături ca modele de viaţă pentru cei rămaşi pe pământ.

            Patriarhul Teoctist a fost un mare iubitor de oameni, un excepţional vorbitor, şi spun acest lucru pentru că, de fiecare dată când îl auzeam vorbind, era atât de distins, distincţie izvorâtă din vasta cultură teologică şi umanistă, din limbajul specific celor special trimişi pentru a se face înţeleşi de toţi mirenii, încât trăiam un sentiment de înălţare spirituală, culturală, morală, care venea dinspre Sfinţia sa către noi, oamenii de rând.

            A fost un mare patriot şi un mare militant pentru păstrarea fiinţei naţionale a poporului român. Sub patriarhatul său s-au construit nu numai biserici, mânăstiri, lăcaşuri de cult, muzee bisericeşti, dar s-a zidit şi conştiinţă naţională, conştiinţă de neam care întăreşte şi coagulează energiile acestuia, îi dă putere să lupte cu forţele ostile, dinăuntru şi din afară, nu puţine, care conlucrează şi urzesc de zor destrămarea teritorială, economică şi nu mai puţin morală a acestui străvechi neam european. A manifestat o grijă deosebită faţă de situaţia românilor aflaţi în minoritate numerică din Covasna şi Harghita, la care venea spre a-i ajuta şi încuraja să-şi păstreze identitatea naţională şi tradiţiile. Prezenţa Sfinţiei Sale la o Universitatea de Vara din anii 2000-2001 a constituit un real eveniment ştiinţific în care s-a antrenat la dezbateri cu un entuziasm ştiinţific şi tineresc incredibil. Întâlnirea a constituit momentul de vârf al discuţiilor şi al satisfacţiei de a-l avea în mijlocul nostru şi de a analiza problemele arzătoare ale timpului nostru.  

            A fost şi o mare personalitate de atitudine, de reacţie, care nu a rămas indiferentă la fenomenele negative, prezente în subteranul societăţii noastre, dar şi împrumutate şi mult exacerbate şi practicate de lumea „civilizată” occidentală, care nu corespundeau tradiţiei noastre străbune sau moralei noastre religioase şi laice, ca homosexualitatea, prostituţia, drogurile. Şi-a spus cu curaj şi fermitate atitudinea faţă de devierile comportamentale ale homosexualilor, s-a împotrivit, pe bună dreptate, susţinut de enoriaşi şi de populaţie, manifestărilor stradale ale homosexualilor, acceptate de autorităţile noastre politice şi publice, fără pic de cunoaştere şi înţelegere a specificului nostru naţional, ca popor de bun simţ, având ca valori de preţ ruşinea, respectul faţă de familie şi de copii, demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul şi asemănarea lui.

            O altă trăsătură ce îl aşează în palmaresul personalităţilor de seamă ce constituie panteonul culturii şi spiritualităţii româneşti a fost talentul de diplomat şi negociator, capacitatea de a împăca, de a înmlădia ceea ce nu se putuse înmlădia aproape o mie de ani, după marea schismă de la 1054, anume biserica catolică şi biserica ortodoxă, prin invitaţia făcută Suveranului pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, de a vizita ţara noastră în mai 1999. Prin această vizită, Patriarhul Teoctist a realizat o punte, poate chiar un pod puternic, între ortodocşi şi catolici, între poporul nostru, păstrător al credinţei străbune, şi popoarele de credinţă catolică, unite sub semnul credinţei în acelaşi Dumnezeu, ca fii de aceeaşi credinţă ai lui. Primirea călduroasă şi numeroasă pe care poporul român i-a făcut-o Suveranului pontif, îmbrăţişările călduroase şi sincere dintre cei doi ierarhi, fraţi de aceeaşi religie creştină, a fost o demonstraţie plauzibilă că toate tensiunile şi conflictele umane se pot stinge dacă se pun în joc spiritele curate, cinstite, nobile, cu idealuri comune spre binele tuturor celor care îi urmează pe drumul credinţei.

            Vizita Patriahului Teoctist la Vatican în octombrie 2002, a parafat legătura puternică între cele două biserici şi a deschis şi poarta spre drumul ecumenismului, al împăcării tuturor religiilor, în virtutea principiului că toate sunt reflectare a existenţei aceluiaşi Dumnezeu, care primeşte diferite nume în diferite ţări şi culturi. Într-o cercetare sociologică pe tema contactului dintre culturi, realizată în judeţul Constanţa, într-o comunitate etnică de tătari, un tătar mi-a exprimat cât se poate de simplu de ce între români şi tătari sau alte etnii nu ar trebui să fie tensiuni sau neînţelegeri: „pentru că toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu şi iubirea de semeni trebuie să ne unească pe toţi”.

            Părintele Patriarh Teoctist s-a născut la 7 februarie 1915, în Tocileni, judeţul Botoşani. A urcat treptele ierarhiei clericale de la baza ei, de la 14 ani, ca frate la Schitul Sihăstria, apoi la Mânăstirea Verona, după care a urmat perioada de călugărie unde a primit şi numele de Teoctist. În 1945, a fost hirotonit ca ieromonah la Catedrala metropolitană din Iaşi şi a absolvit şi Facultatea de Teologie din Bucureşti cu calificativul de Magna cum laude. După trecerea la cele veşnice a Patriarhului Iustin Moisescu, a devenit locţiitor al Patriarhului la 31 iulie 1986. Apoi, a fost numit Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Cei 21 de ani de Patriarh nu au fost uşori, Sfinţia Sa trebuind să facă faţă tuturor loviturilor date bisericii ortodoxe prin demolarea sau translatarea, în cel mai bun caz, de către cuplul dictatorial, a bisericilor ortodoxe în locuri cât mai dosnice, ascunse de ochii oamenilor. Dar structura sa de personalitate puternică, de fiu de la ţară, obişnuit cu munca şi cu greutăţile vieţii oamenilor simpli, talpa acestei ţări, fără de care poporul român n-ar fi mai existat pe harta Europei, a rezistat tuturor încercărilor, reuşind să păstreze trează, vie credinţa ortodoxă în sufletele oamenilor. A traversat o perioadă istorică dintre cele mai dificile, viaţa sa de Patriarh semnificând un arc peste două regimuri social-politice, fiecare cu traumele şi cu neîmplinirle sale.

Dar dintre toate aceste neîmpliniri, cea mai mare cu care s-a stins a fost neputinţa de a construi Catedrala Mântuirii Neamului, în care şi-ar fi dorit să fie îngropat, ca ctitorie de vârf a Sa, care ar fi încoronat cu succes întreaga-i activitate şi viaţă de ieromonah-călugăr. N-a fost să fie aşa. Dihonia politică ce s-a instaurat după 1990 între politicieni a făcut ca aceştia să nu cadă de acord cu repartizarea unui loc pe care l-ar fi meritat o asemenea clădire-simbol al credinţei neamului românesc, născut nu făcut credincios.

Decorarea de către Preşedintele României Traian Băsescu a Patriarhului Teoctist cu Ordinul Steaua României în grad de Colan, conferită după trecerea sa în rândul celor drepţi şi sfinţi, aşezată lângă sicriu, alături de tabloul Patriarhului, a venit prea târziu. Această distincţie, prima ce se conferă unui cetăţean român, ar fi avut o altă rezonanţă dacă ea ar fi fost primită în mainile sale ce ţineau Biblia şi Sceptrul de Părinte Patriarh când era în viaţă, măcar, dacă nu atunci când sfinţea înălţarea Marii Catedrale a Mântuirii Neamului Românesc.

Cu toate acestea, poporul român i-a cinstit osârdia cu care a servit înalta misiune de a păstra credinţa ortodoxă în sufletul lui cu o participare care a depăşit inclusiv capacitatea forţelor de ordine de a o opri să-l vadă şi să-i mulţumească. L-au cinstit şi onorat cu prezenţa la funeralii, de asemenea, multe feţe bisericeşti de diferite culte din ţară, mulţi oaspeţi din străinătate reprezentanţi ai tuturor religiilor şi cultelor – semn că a fost o mare personalitate şi a plecat în veşnicie cu această înaltă investitură a vieţii sale.

Pentru tot acest palmares de calităţi, pentru dăruirea şi profunzimea cu care a slujit Biserica Ortodoxă Română, pentru dragostea neţărmurită faţă de oamenii simpli din care s-a născut şi s-a înălţat la cea mai înaltă demnitate clericală, pentru ţinută demnă, frumoasă, albă, impecabilă în care se îmbrăca la marile evenimente şi sărbători, pentru cultura umanistă şi teologică temeinică pe care şi-a însuşit-o şi a manifestat-o într-un limbaj de o frumuseţe rară în toate predicile şi discursurile Sale, pentru diplomaţia şi spiritul concesiv necesar în momentele de criză sau neînţelegeri pe care l-a dovedit în relaţiile bisericeşti cu alte state şi biserici, pentru modul exemplar în care a reprezentat Biserica Ortodoxă   şi ROMÂNIA în străinătate, pentru vigoarea cu care a susţinut ca poporul român să-şi păstrze credinţa şi tradiţiile şi în cadrul Uniunii Europene, uniune multi culturală şi multiconfesională, noi considerăm următoarele:

I.P.S Patriarhul României TEOCTIST trebuie considerat o avere naţională, un patrimoniu naţional, o personalitate ce se poate înscrie în bunurile umane naţionale, ce aparţine naţiei, poporului român. I.P.S. a ştiut cu măiestrie să conducă poporul român, vitregit şi de cei dinăuntru şi de vecinii neprieteni, pe drumul credinţei, al încrederii în Dumnezeu şi în puterea sa atotstăpânitoare şi binefăcătoare. 

Dumnezeu să-i dea liniştea necesară şi să-l ţină în rândul celor drepţi şi buni! În plus, sperăm, ca de-acolo, din albastrul infinit, Sfinţia Sa cântă şi se roagă:

                         Doamne, ocroteşte-i pe români!

Anunțuri