MONITOR CULTURAL * on-line

~Monica Grosu: „Confesiunile unui călător prin Europa“

Petru Comarnescu a pledat pentru literatura confesivă, pe care aproape toţi membrii generaţiei ’30 au încercat-o. Pe lângă jurnalul propriu-zis, călătoriile comarnesciene, cele de peste ocean şi cele prin Europa, au constituit un motiv în plus în realizarea şi concretizarea unor cărţi confesive şi de analiză a spaţiului nou, confesii, îndeplinite cu multă obiectivitate şi responsabilitate.

Cărţile de călătorie ale lui Petru Comarnescu s-au constituit într-un veritabil jurnal spiritual, mai mult decât atât, într-un studiu amplu, cu referiri erudite la oameni, locuri şi opere, depăşind simpla notaţie. Intuiţiile omului de cultură, Petru Comarnescu, cărturar cu însuşiri plurale, au avut acoperirea profesională a cercetătorului de tip interdisciplinar, atent la tot ce-l înconjura, fără a neglija ansamblul, dar nici detaliile. Memoriile sale de călătorie, adunate în mai multe volume, au invitat şi invită la receptarea valorilor străine, făcându-ne să străbatem teritorii spirituale de excepţie. Valoarea memorialisticii comarnesciene a rămas una de ordin documentar, biografic şi istoric, multe pagini au oferit portrete, chiar autoportrete, din care au ieşit la iveală mult talent şi calităţile unui bun povestitor, ce a stăpânit deplin arta evocării şi a descrierii. Indubitabil, Comarnescu a avut acea forţă extraordinară de a vedea şi a se vedea, de a privi şi a analiza, de a înţelege şi a exprima complexul amalgam de stări şi sentimente. Notele de călătorie din America şi Europa au rămas ca o dovadă vie a acestui talent.

Chipurile şi priveliştile Europei este cartea ce reface un itinerar mai vechi al scriitorului, ce vizitase în 1937, Italia, Franţa şi Elveţia, revenind în 1966, şi percepând totul cu ochiul unui privitor matur. Mergând la Veneţia, cu expoziţia Ţuculescu, în cadrul Bienalei din 1966, Petru Comarnescu a fost întâmpinat de o Europă puţin diferită de cea pe care o ştia din 1937, o Europă ce îşi cultiva cu orgoliu tradiţiile, luând serios în considerare şi caracterul pragmatic al acestui fenomen. Această revedere a celor trei ţări (Italia, Franţa, Elveţia), după aproape treizeci de ani, este aducătoare de bucurii şi tristeţi, plimbările pe străzile oraşului în care a poposit, îi provoacă nostalgii. Cu prilejul Bienalei, Petru Comarnescu a revăzut Veneţia, Torcello, Murano, Roma, Tarquinia, Viterbo, Parisul, Zürichul, Padova, Berna, Basel etc., s-a întâlnit cu vechi prieteni, foşti camarazi, cu artişti mai mari sau mai mici, cu personalităţi de renume mondial. Aceste confruntări au devenit pentru autor, motiv de analiză şi autoanaliză, prilej de a se raporta la foşti colegi de generaţie, ajunşi acum oameni importanţi în viaţa culturală occidentală, încercând să înţeleagă succesul lor, dar gândindu-se şi la propriul său destin. A revăzut, în acest itinerar european, pe Ionel şi Marga Jianu, vechii şi bunii săi prieteni, pe Eugen Ionescu, Emil Cioran, Jacques Lassaigne, Carole Giedion – Welcker, Sergiu Celibidache, Marietta Guetta, soţii Nicodim, pictori amândoi, alţi artişti români aflaţi în străinătate cu burse de studiu sau stabiliţi definitiv peste hotare. Comarnescu s-a supus cu acest prilej unui amplu rechizitoriu, având forţa interioară de a se autoanaliza obiectiv, de a-şi compara cariera personală cu cea a foştilor colegi de generaţie.

Chipurile şi priveliştile Europei dobândesc o şi mai mare importanţă fiind un document viabil de viaţă, conţinând numeroase fragmente de existenţă umană, referiri la oameni şi personalităţi culturale cu care Petru Comarnescu şi-a intersectat destinul. Această impresie de viaţă intensă, bogată, a adăugat un plus de farmec descrierii. Notaţiile comarnesciene au o certă calitate literară, rezultată din asocierile neaşteptate, din fineţea observaţiilor şi profunzimea comentariilor. Mărturiile autorului sunt interesante, extrem de vii şi fac dovada existenţei spiritului creator în lume, sub diverse forme, în diverse locuri. Chipurile şi priveliştile Europei corespund în genere unor memorii de călătorie, numai că Petru Comarnescu nu a trasat niciodată o linie despărţitoare între ceea ce publica şi ceea ce însemna în Jurnal, circulaţia ideilor era aceeaşi, fără graniţe, tot ce vedea sau auzea putea deveni pretext pentru o observaţie sau o descriere.

Cele două volume de memorii fac referire la două călătorii europene, prima prin Italia şi Franţa, a doua prin Elveţia şi Italia. Textul poate fi  perceput la cel puţin două nivele, unul în care naratorul prezintă realităţi occidentale, ţinând cont de contactul direct cu multitudinea informaţiilor, evenimentelor, întâlnirilor la care a participat, iar, al doilea nivel dezvăluie un personaj inedit, extrem de complex, un călător cu reacţiile sale intime, nedisimulate. Aceste memorii de călătorie propun, pe lângă chipuri (personalităţi, scriitori, artişti), unele imagini ale oraşelor vizitate, descrieri, scurte povestioare, totodată impunând şi personajul din spatele rândurilor, un om dornic de cunoaştere, aflat la vârsta senectuţii, când totul se încarcă de gravitate.

Lectura unui prim nivel al textului, cel ce face dese referiri la exterioritate, îmbină într-o armonie binecunoscută scrierilor comarnesciene, observaţia sociologică, psihologică şi estetică, dezvăluind nu numai dorinţa de cultură şi artă, ci subliniind o tradiţie, cea a călătorului român, plecat să descopere orizonturi noi, nu doar din punct de vedere geografic şi istoric, ci şi spiritual. Aşadar, călătoria includea, şi în viziunea comarnesciană, un caracter educativ – instructiv, cu trecerea timpului nu-şi pierduse din atribuţiile principale, călătoria fiind în continuare mai mult modalitate de cunoaştere, decât relaxare şi delectare. Aceasta nu excludea însă prilejul bucuriei, rezultat în urma contemplării unor monumente artistice, privelişti minunate în faţa cărora călătorul nu ezită să exclame, să se extazieze, să fie fericit.

Petru Comarnescu a fost atent, ca şi-n itinerariul american, la fizionomii, vestimentaţie, comportament, atitudini, nelăsându-se condus de aparenţe, ci încercând să se transpună în miezul problemelor, pe care le judeca din perspectiva unui moralist. Deşi plăcut impresionat de frumuseţea statuilor şi de grandoarea arhitecturală din unele oraşe italiene, totuşi călătorul nu-şi poate reprima reacţia dură faţă de ignoranţa şi lipsa de respect a cetăţenilor de acolo, pentru creaţia de valoare. Occidentul i se dezvăluia atunci lui Comarnescu într-o imagine paradoxală, coexista luxul unor cartiere cu sărăcia deprimantă a altora, exemplele de civilizaţie şi înaltă cultură erau contrabalansate de ignoranţă şi prostie, doar modernitatea şi tradiţia constituia singura dihotomie ce i-a atras pozitiv atenţia călătorului, căci italienii ştiau să exploateze cât mai pragmatic acest specific al zonei.

Pe pagini întregi se extind comentarii despre diversele capodopere contemplate, fie în cadrul Bienalei, fie în peregrinările sale prin diferite oraşe din ţările vizitate cu acea ocazie. Criticul Mircea Zaciu i-a conferit cărţii comarnesciene valoarea unui ,,adevărat roman cu personaje pestriţe, dineuri în grand stil, recepţii, spectacole, vernisaje, mondenităţi al căror fundal de rafinată arhitectură şi moleşită opulenţă devine butaforia unui decor pentru un carnavalesc Canaletto: artişti, colecţionari, oameni de afaceri, parveniţi, desţăraţi, tranfugi pe linia de plutire, snobi, boemi, potentaţi, decavaţi, cabotini, savanţi, pişicheri, amploaiaţi de ambasadă, beatnici, tipi crapuloşi, sau ingenui defilează de-a lungul paginilor într-o viu colorată sarabandă a vanităţilor. Dar dincolo de această dimensiune a derizoriului (admirabil surprinsă fără nici o intenţie de literaturizare) se simte boarea unei nelinişti tulburi, a Timpului necruţător. Fără s-o spună limpede, scriitorul ştie că se află într-un spaţiu al realităţii şi irealităţii, Veneţia fiind pentru el nu doar o magie ruskiană a Artei, ci mai degrabă o antecameră a morţii, ca pentru Thomas Mann. De aici confesiunea pe jumătate a erodării relaţiilor, a ceva misterios care-l separă tot mai tranşant – în pofida aparenţelor cordiale şi a efuzunilor mimate – de vechii priteni, regăsiţi accidental.”[1]

Cartea aceasta postumă nu conţine doar o transcriere directă a notaţiilor, rezultate în urma unei călătorii, ci Petru Comarnescu începea un dialog cu sine însuşi, ca o meditaţie morală asupra propriului său destin. Astfel, Chipurile şi priveliştile Europei se transformă într-un adevărat jurnal psihologic, jurnalul unui erudit ce-şi proiecta cu generozitate şi meticulozitate consideraţiile asupra pânzelor, monumentelor, statuilor, într-un mod extrem de instructiv şi încadrând faptele şi datele într-un context socio-uman. Întreaga sa viaţă s-a înscris în coordonatele unei mari aventuri a cunoaşterii, şi la 61 de ani, Petru Comarnescu avea aceeaşi dragoste de artă, aceeaşi sete de adevăr şi aceeaşi nevoie de a scrie, parcă mai imperios exprimată prin aceste notaţii de călătorie, după propria-i mărturie. ,,Rostul acestor însemnări zilnice este mai complex la mine decât la alţii – căci, povestindu-mi întâmplările, îmi descarc sufletul, îmi spun unele necazuri, care s-ar putea să nu intereseze pe cei care îmi vor citi însemnările. Nu ştiu în ce măsură scriu aceste note pentru mine şi în ce măsură pentru alţii. Oricum, pentru mine jurnalul este un fel de expurgare şi purgare, cu nuanţe narcisice, ca şi cu umbre platoniene şi o comunicare prietenească în sens aristotelian.”[2] Nimic blazat în atitudinea acestui scriitor – călător, care se angrenase într-una din ultimele sale călătorii, presimţind acest lucru şi interiorizându-şi trăirile nostalgice. Doar această nostalgie umbrea fericirea momentului, ameninţarea finalului necruţător fiind adânc resimţită de cel care scria mereu grăbit, sub presiunea neînduplecată a timpului ce nu mai avea răbdare.

Rămâne ca noi să avem mai multă răbdare şi deschidere pentru opera acestui creator, cunoscut animator al vieţii culturale din anii ’30, mare iubitor de artă şi pasionat călător ce în 1970, în luna rece a lui Brumar, a plecat în ultima sa călătorie, nu înainte de a-şi ţintui privirea în albastrul Voroneţului.

 


[1] Mircea Zaciu, Petru Comarnescu, călătorul singuratec, în ,,Transilvania”, X, serie nouă, 1981, nr. 1 (ianuarie), p. 17.

[2] Petru Comarnescu, Chipurile şi priveliştile Europei, vol. I, Editura ,,Dacia”, Cluj – Napoca, 1980, p. 58.