MONITOR CULTURAL * on-line

~Octavian Dărmănescu: „Mărturisirea ortodoxă din Chicago, 1959”

O fotografie veche de 14 ani a lui Mircea Eliade este una dintre bijuteriile literaturii creştine laice. Într-adevăr, Eliade reuşeşte în mai puţin de 15 foi să ne prezinte menajul dintre o bucurie şi o dramă. Prin forţa condeiului şi cu complicitatea ficţiunii ne sunt aduşi în faţă doi oameni: vindecătorul şi soţul vindecatei, venit să-i mulţumească.

Autorul, din raţiuni de complexitate, schimbă datele naraţiei. Da, Dumitru, soţul vindecatei, este acelaşi ţăran de la Dunăre căsătorit în State cu o yankee bolnavă de astm, vindecată de doctorul Martin de la distanţă, prin simpla fotografie. Însă doctorul Martin, de acum patru ani, nu mai este acelaşi. Acum este un simplu barman, pe nume Dugay, care a stat doi ani la închisoare, învinuit fiind de escrocherie. Iar Dugay a citit roabe de cărţi la închisoare, toate de teologie. Concluzia?

„- Dar cum? Dar cum? întrebă Dugay, cuprins parcă de-o bruscă fervoare. Cum de se poate mântui cineva într-o biserică? Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. (…) S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel undeva nu face parte din lume noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa este o formă a morţii. Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască într-o biserică?…” (Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. II, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, pag. 157).

Argumentele tăioase ale prezbiterului apostat nu-l tulburaseră defel pe românul venit de peste marea cea mare. Dumitru îşi păstrase credinţa neaoşă, plimbându-şi firesc ortodoxia printre munţii de beton şi sticlă. Pentru el Dumnezeu exista pentru că era musai. Cum adică să moară? Cine-a mai văzut? Şi, cu blândeţea uncheşului, rosti cu glas voios şi compătimitor: „- Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin, spuse. Noroc şi sănătate. Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră, cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las nici eu aşa uşor păcălit de o glumă…” (pag. 158). Da, eterna discreţie a românului, care, pentru a nu supăra, numeşte păcăleala glumă. Adică popa Martin s-a cam păcălit că Dumnezeu ar fi murit. Da, îşi au şi ţicnelile pitorescul lor…

Din acest moment, printre sticle şi pahare, acolo, în barul „Three Hundred” începe o luptă surdă între răspopit şi învăţăcel. Doctorul Martin se minunează de crezul nativ şi îndărătnic al acestui imigrant dunărean. Mai mult, vede că trecutul, pe care dorea atât de mult să şi-l şteargă, revine cu o presiune şi mai mare. Cine-o vindecase pe nevasta lui Dumitru? El sau Acela despre Care acum credea că zace într-un sicriu, pe undeva, prin ceruri? Exista o minune pe care Dumitru nu putea să n-o dea pe faţă. Acest ţăran care mesteca inabil o engleză stâlcită îi demonstra că până în urmă cu patru ani Dumnezeu lucrase prin el ceva ce nu ţine de normalitate, o minune, o răsturnare a realului. Între timp, cât fusese la răcoare, Dumnezeu dispăruse, lovit de moarte de cărţile aruncate de doctorul Martin după El. Era o antiteză imposibil de suportat care-i făcea tâmplele să-i zvâcnească de emoţie şi de regăsire. Dăm cuvântul autorului:

„Reflectorul se schimbă brusc şi-l scăldă în lumină, dar Dugay nu se intimidă. Cu tava în mână, foarte palid, privea peste mese, parcă ar fi aşteptat pe cineva să răsară deodată, acolo, lângă uşă.

– … E vina noastră, care am ştiut de Dumnezeul adevărat şi nu l-am mărturisit. Aşa cum Dumitru, cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană, e mai aproape de Dumnezeul adevărat, decât noi toţi. Şi tot el are să-l vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa, nu în biserică, nici în universităţi, ci se va arăta pe neaşteptate, deodată, aici, între noi, poate pe stradă, poate într-un bar, dar noi nu-l vom recunoaşte şi nu vom mărturisi pentru El…” (pag. 170).

Această mostră de proză fantastică a fost numită de Nicolae Steinhardt în Dăruind, vei dobândi drept Mărturisirea Ortodoxă, Chicago, 1959. Un adevărat exerciţiu de certitudine că Dumnezeu există. Este cel mai mare adevăr dintre cele pe care le ştim.