MONITOR CULTURAL * on-line

~Radu Mihai Crişan: „Revoluţie şi pseudorevoluţii”

Fragment din vol. SPRE EMINESCU. RASPUNS ROMANESC LA AMENINTARILE PREZENTULUI SI LA PROVOCARILE VIITORULUI

Nu există revoluţii, ci numai tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere. Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Dacă e o restructurare a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Christos.

Considerând revoluţiile ca fiind curmări nefireşti ale mersului lin al istoriei, junimiştii au prefigurat esenţializarea pe care, în veacul următor, Petre Tuţea avea să o facă asupra conceptului de revoluţie: „Nu există revoluţii ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere. Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie.

Dacă e o restructurare a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Christos”981, deoarece, „a fi creştin înseamnă a coborî (transpune n.n.) Absolutul la nivel cotidian”982.

Căci, argumentează Nae Ionescu, caracterul sublim al creştinismului constă în „dezrădăcinarea subiectivismului şi sentimentalismului obişnuit să centreze toate întâmplările asupra noastră înşine – şi, punerea noastră absolută în slujba unei realităţi transcendente nouă”983, această doctrină religioasă fiind „religia iubirii, a milei şi a iertării, a eroilor anonimi, care s-au înfrânt pe ei în ambiţiile şi poftele lor”984.

Aşadar, sintetizează Lucian Blaga, „religia lui Isus e circumscrisă de ideea unui Dumnezeu ca tată al lumii, de ideea unui raport filial, întemeiat pe iubire nemăsurată, între om şi tatăl său din ceruri, de ideea că viaţa pământeană se transformă într-o împărăţie a lui Dumnezeu, de ideea că oamenii între ei, chiar şi vrăjmaşii, sunt fraţi, de ideea că în lume miracolul e cu putinţă, dar că mai presus de orice miracol este miracolul iubirii aproapelui, ce izbucneşte în om”985, iar „caritatea, care este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oamenilor – relevă Nicolae Paulescu –, formează diadema sublimă a moralei creştine”986.

De aceea, subliniază Petre Andrei, „creştinismul este o morală unitară şi universală, care fereşte pe cei sărăci şi mângâie pe cei ce plâng”987; o morală „universalistă şi nepolitică – în sensul că formulează principii valabile pentru orice om, indiferent de naţiune –, cu spirit larg de toleranţă şi iubire umană”988.

„Isus Christos – detaliază Nichifor Crainic – s-a născut între ciobani şi îngeri, adică în simplitatea naturii şi în simplitatea spiritelor pure. Dar, nu e mai puţin adevărat că, la sfântul său leagăn, au venit să se închine regii-magi, conducătorii şi învăţaţii timpului. Biserica îmbrăţişează, în mare, această solidaritate din coliba Betleemului; şi regii, şi învăţaţii, şi ciobanii, reprezentând, fiecare, neamurile lor, şi categoriile sociale din care fac parte. În ortodoxie grecul trăieşte ca grec, sârbul ca sârb, românul ca român; dar toţi devin creştini ortodocşi, adică solidari întru Isus Christos, care e baza spirituală a ortodoxiei. Universalismul ortodox sau ecumenicitatea, se traduce, în concret, prin ideea de armonie între naţiuni, care, diferite ca rasă, devin surori în Duh. Tot astfel, în sânul fiecărei naţiuni: Biserica nu e a clasei cutare sau cutare; ci, fiind a întregului popor, e a fiecărui om în parte şi a fiecărei categorii de îndeletniciri. Varietatea naturală a oamenilor, fie socială în sânul unei naţiuni, fie etnică în sânul omenirii, se adună şi îşi află unitatea spirituală în dumnezeiasca dragoste a lui Isus Hristos. Solidarismul acesta e cosmic în principiu şi naţional în concret.

Naţionalismul, ca formulă militantă a solidaritătii etnice, se integrează firesc în Biserică, prin aderenţa la idealul ei de viaţă. Această aderenţă îl obligă să aducă în politică o mentalitate creştină. Iar mentalitate creştină, transpusă în acţiune politică, înseamnă: Legea lui Hristos, legea statului! Statul e însăşi naţiunea organizată dinamic, iar naţiunea noastră e creştin ortodoxă, născută, iar nu făcută989.

Prin urmare, idealul moral al statului (român n.n.) nu poate fi (nu trebui să fie n.n.) în dezacord cu idealul spiritual al naţiunii noastre”990.

Din aceste considerente, în opinia aceluiaşi Nichifor Crainic, „statul nostru de astăzi, inspirat de alt spirit decât cel românesc, nu este, încă, organizarea dinamică a naţiunii pe sacrificiul căreia se întemeiază. Legea lui păgubeşte acestei naţiuni în loc să-i creeze o ambianţă prielnică”991…Cauza deosebirii, şi chiar a opoziţiei de mentalitate, între truditori şi clasa dirigentă, consideră el, „este sciziunea profundă dintre sufletul ţăranului (în sens larg truditorului n.n.), rămas în tradiţiile ortodoxiei, şi sufletul intelectualului, sedus de ideologia Revoluţiei Franceze. În orice caz, duşmănia de sus, este evidentă în sistemul de exploatare a păturilor populare, instaurat de individualismul democratic. Individualismul imoral de sus îşi are cauza în influenţa unor ideologii străine de spiritul creştin. În măsura în care s-a descreştinat, pătura noastră conducătoare a devenit mai invidioasă, mai egoistă şi mai cu poftă de a exploata pe cei de jos. Ea nu mai trăieşte în solidaritatea spirituală a neamului. Singur naţionalismul creştin poate suprima acest divorţ(;). Fiindcă naţionalismul adevărat nu recunoaşte nici clase sociale, care împart în tabere duşmane familia naţională, nici sciziuni de mentalităţi. El reprezintă formula integrală a solidarităţii spirituale în care trăieşte încă ţăranul (truditorul n.n.) nostru. De aceea, educaţia politică a viitoarei pături conducătoare trebuie să fie în armonie cu sentimentul solidarist al poporului nostru, iar rezultatul ei trebuie să fie: cugetare conducătoare în acelaşi ritm cu inima poporului992″993.

Pentru a-i asigura şanse de reuşită semnificative, transpunerea în practică a acestui deziderat ar trebui începută cât mai curând, întrucât, avertizează Mihai Eminescu: „Ireligiozitatea, abstracţie făcând de dogme, se întinde într-un ritm înspăimântător (;). Căci, la drept vorbind, credincioşii bisericilor nu prea au ştiinţă deplină despre dogmele si canoanele care îi stăpânesc: ceea ce formează adevărata tărie a bisericii este sentimentul religios de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti. Acest sentiment piere, pe zi ce trece, în România: comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate, care existau între toate clasele societăţii, şi care făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de câştig fara munca

În sfera procesului de educare în spirit creştin şi, totodată, naţional, trebui inclus fiecare membru al societăţii, încă de la vârsta copilăriei – adică a sugestionabilităţii maxime –, în acest sens un rol de prim rang revenindu-i familiei. Aceasta, arată Romulus Seişanu, este „cea dintâi comunitate socială apărută în istorie, comunitate pe care o găsim şi astăzi la temelia societăţii moderne. În căminul familiei se păstrează cultul religios, ritualul, tradiţiile, obiceiurile, limba, cântecele, costumele, care s-au transmis urmaşilor din generaţie în generaţie. Ereditatea, care permite fiului să continue persoana tatălui, după fericita expresie a dreptului roman, presupune existenţa unui tezaur spiritual şi a unui principiu cardinal, de ordin moral, ce leagă strâns, între ele, toate generaţiile ce se desprind succesiv unele din altele în cursul timpului ad infinitum, ca şi când viaţa nu s-ar stinge niciodată. Familia la originea sa, fie de tip matriarhal, fie de tip patriarhal, a fost celula socială care a dat naştere naţiunii şi statului modern. De la apariţia sa, familia a avut caracterul unui stat în miniatură, membrii săi având drepturi şi datorii în interesul micii comunităţi. Căminul familial este adevăratul simbol al continuităţii şi evoluţiei sociale, care a favorizat trecerea omenirii prin toate fazele, până la aceea a naţionalităţii şi a naţiunii. El este izvorul nesecat şi viu al iubirii între oameni şi (a celei n.n.) de patrie; el este depozitarul bunelor moravuri; el dă impuls progresului şi civilizaţiei, prin spiritul de disciplină şi de solidaritate al membrilor săi, prin instinctul continuităţii şi al perpetuării, prin munca colectivă şi constructivă, prin spiritul conservator şi tradiţionalist, prin economie si practica virtuţilor…Căminul familial este leagănul umanităţii şi al naţionalităţii. Acolo unde predomină tipul de familie nestabilă, naţiunea este ameninţată să fie dezagregată. Naţionalităţile şi naţiunile puternice sunt acelea în care predomină, în toate păturile sociale, tipul de familie stabilă şi fecundă”995.

Totodată, subliniază Ion Pătroianu, procesul educaţiei naţionale, la nivel macrosocial, „se poate clădi şi progresa numai prin exemple date de către însuşi aceia care sunt la conducerea familiei, a şcolii, a universităţii şi a bisericii, în special, precum şi la aceea a tuturor instituţiunilor Statului, în general, ca: părinţi, învăţători, clerici şi dregători, îndrumători ai culturii şi educaţiei, ca şi ai administraţiei publice româneşti!

Căci, educaţia fără exemple zilnic trăite; fără fapte caracterizate prin patriotism, prin cinste şi demnitate civică; prin dezinteresare personală şi chiar prin jertfa celor chemaţi la conducerea acestora, nu se poate afirma, nici imagina. Într-o ţară bântuită de toate lipsurile şi nevoile, vom (putea n.n.) face să dispară nesăbuita dorinţă a atâtora, de a se îmbogăţi din averea Statului, înfrânând poftele acestora prin sancţiuni severe, printr-un control neîntrerupt şi riguros, dar mai ales prin exemplul moralizator, prompt, oportun şi vădit, care să se afirme cu atât mai evident, cu cât ne urcăm (situăm n.n.) mai sus pe scara conducerii familiei şi a societăţii! Nu se poate concepe educaţia, fără însuşi exemplul părinţilor şi acela al conducătorilor fireşti ai societăţii996!

A căuta să îndrumăm pe altă cale educaţia generaţiilor româneşti, decât aceea a exemplului şi a virtuţilor practicate de înşişi conducătorii lor, însemnează a face pe grădinarul care încearcă să-şi ude grădina, cărând apa cu ciurul. Crede, în adevăr, cineva, că dacă aceia care au astăzi în simţuri asemenea simţăminte, este datorită (le datorează n.n.) unui alt factor decât acela al influenţei exemplului ce le-a servit viaţa plină de virtute a primului lor dascăl, precum şi a disciplinei morale pe care au primit-o în casa părinţilor”997?

Iar dacă, aşa cum accentuează Nae Ionescu, „un creştin este, luptă şi cere împlinirea legii lui Dumnezeu”998, iar aceasta cere ca fiecare fiinţă umană să evolueze spiritual prin simbioză cu comunitatea naţională de iubire din care face parte, înţelegem că, între direcţiile majore ale activismului nostru personal, trebuie să includem, permanent şi pregnant, apărarea naţionalităţii noastre româneşti. În acest sens, să ne fie mereu viu în conştiinţă că pentru păstrarea, neştirbită, a fiinţei naţionale, avem, fiecare dintre noi, deplina îndreptăţire şi sfânta obligaţie de a folosi, în situaţie de necesitate – adică după ce, fără succes, am întrebuinţat toate mijloacele paşnice – chiar violenţa fizică.

Aceasta deoarece, exemplifică acelaşi Nae Ionescu: „Ştim că batjocorit, scuipat, pălmuit şi spânzurat (pironit n.n.) pe cruce, Hristos a gemut îndurător: Iartă-le lor Doamne, că nu ştiu ce fac. Dar tot Hristos, îndurătorul a toate, e cel care a luat biciul şi a gonit pe zarafii şi (pe n.n.) negustorii care spurcau casa Domnului. De ce se uită aşa uşor lucrurile acestea? De ce nu ne dăm seama că blasfemăm şi batjocorim tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creştinism, atunci când bagatelizăm iertarea creştină, făcând din ea o muşama cu care să acoperim păcatele ce se fac împotriva legii ?… De-ţi va greşi aproapele tău nu de … apte ori, dar (ci n.n.) de şaptezeci de ori câte şapte, iartă-l pre elIertarea în domeniul relativ al personalului e la locul ei: iertarea greşiţilor noştri echivalează cu indiferenţa faţă de răul care ni se face, pentru că acest rău noi nu-l simţim, (adică n.n.) nu trebuie să-l simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă terapeutică pentru prelucrarea noastră personală. Dar atunci, iertare pentru păcate împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte. Noi nu! Ar fi prea mare îndrăzneala şi orgoliul acesta ne-ar pierde. Înceta 99 i deci, mieluşei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate”99 …”în împrejurări excepţionale – ne îmbărbătează Constantin Kiriţescu – jertfa vieţii poate deveni preţul suprem pe care să-l pretindă mântuirea unui neam”1000. Însă, mare atenţie: „Viaţa e cel mai mare bun pe care ni l-a dăruit Providenţa. A-l irosi necugetat este o pagubă mare pentru neam şi un păcat de neiertat faţă de Dumnezeu” 001. De aceea, „sacrificiul suprem nu poate fi cerut pentru a asigura izbânda unei tovărăşii de ambiţioşi, de grăbiţi, ori de rătăciţi. Nu trebuie înmulţit nefolositor numărul mucenicilor neamului. Calendarul lor e şi aşa destul de încărcat”