MONITOR CULTURAL * on-line

~Petre Bucinschi : Relaţia scriitor – cititor

Ce motiv i-a determinat oare veacuri de-a rândul pe cititori să se dea în vânt după noi apariţii de carte? Aşa s-a născut imensa cantitate lăsată de mai toţi marii creatori, din care s-au putut alege capodoperele, ca şi volumul strivitor de cărţi astăzi uitate, scrise cândva de unii autori reîntorşi între timp în anonimat ori reţinuţi de către posteritate doar cu numele, nu şi cu opera. Din ce motive, veacuri de-a rândul, cititorii au solicitat noutatea în literatură, însă astăzi se feresc de ea, ocolind lansările de carte şi refugiindu-se în recitirea cărţilor ştiute? Ar fi prea comod să dăm vina doar pe o imaginară nepăsare a scriitorului pentru a justifica reacţia cititorului contemporan faţă de opera acestuia, determinată de o mai acută conştiinţă adresată către viitor, sau pe o inerţie conservatoare a iubitorilor de literatură. Relaţia dintre creatorul şi cititorul de literatură s-a schimbat, din nefericire nu în bine, în urmă cu câţiva ani cititorii manifestând încă un incontestabil interes pentru noile apariţii literare, nu puţini au investit sume considerabile în cărţi care să le satisfacă setea de noutate. Puţinii scriitori ce au avut meritul unor cotituri spectaculoase pe acest traseu al literaturii, în general lin şi rectiliniu, s-au izbit nu de puţine ori de neînţelegerea contemporanilor, dar nu şi de dezinteresul lor. Scriitorii, în cel mai rău caz, au fost primiţi cu răceală, însă public a existat întotdeauna pentru o nouă carte oferită spre judecare semenilor. Astăzi, nimeni nu îşi mai exprimă violent dezacordul faţă de poziţia estetică sau faţă de valoarea autentică a unei cărţi. Acest lucru se întâmplă nu numai datorită unei schimbări de mentalitate a cititorului modern, având un anume respect faţă de carte şi de scriitor, impunându-şi o conduită mai reţinută. Lucru pozitiv, dacă avem în vedere menajarea directă, fermă, deschisă, a cititorului într-o evaluare a cărţii supuse atenţiei publice. Lucrul acesta se datorează şi prezenţei reduse a cititorilor la lansările de carte sau la alte activităţi ce privesc viaţa literară, prea puţini sunt dispuşi să se implice într-un dialog interior cu scriitorul şi cartea sa, dialog care, la urma urmei, poate lua şi o formă exterioară, sub forma ovaţiilor sau protestelor. Scriitorul însuşi, de ceva vreme, a adoptat o altă atitudine faţă de public, urmărind din ce în ce mai mult să se exprime pe sine, susţinând răspicat adevăruri grave, adevăruri ale epocii sale care se cer rostite într-un limbaj al timpului său. Limbajul a cunoscut o evoluţie vertiginoasă în secolul douăzeci, lăsând oarecum în urmă puterea de înţelegere şi adaptare a celor cărora scriitorul se adresează. Astăzi, când acest limbaj pare a se fi stabilizat, când explorarea cuvântului pare să fi lăsat locul cultivării terenurilor astfel descoperite, ar fi normal ca cititorii să se apropie de cartea nouă, de literatura nouă, să şi-o însuşească apoi, pentru a reajunge în cele din urmă la situaţia ideală, de a o dori, de a o aştepta, de a o căuta şi solicita. Doar atunci cititorii se vor reintegra în drepturile lor fireşti de judecători ai operelor literare, vor putea valida în timp, fireşte, valorile autentice, vor putea astfel respinge nonvalorile, vor putea astfel respinge nonvalorile, vor putea selecta capodoperele din noianul de producţii meritorii, cât şi din cele de modestă calitate. Amputarea sterilă a extravaganţelor literare, propuse în unicul scop de a şoca, nu a apărut decât în cazuri cu totul izolate, prompt sancţionate de către obştea literară şi rapid abandonate de înşişi autorii în cauză. Este posibilă o transformare a relaţiei scriitor-cititor, care să-şi recucerească valenţele originare, pierdute sau doar rătăcite pentru o vreme. Prefacerea acestei virtualităţi în realitate reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai de seamă ţeluri actuale şi de perspectivă. Pe acest domeniu, raportul dintre progres şi perenitate, categorii aflate în prezent într-un fel de antagonism de conjunctură, îşi poate recăpăta adevărata sa menire, aceea de vehicul al acumulărilor de valori autentice, în conştiinţa literară a contemporaneităţii.