MONITOR CULTURAL * on-line

~Traian Filip: Plante care înfloresc

DOCUMENT INEDIT

Publicăm astăzi un eseu necunoscut al scriitorului Traian Filip, redactat de cel ce ne-a părăsit prematur, în condiţii misterioase, în 1993, imediat după evenimentele din 1989, când monopolul ideologic instituit de aceeaşi grupare care stăpâneşte şi azi cultura română începuse vastul proces de epurare ce nu s-a încheiat nici până acum. O epurare care are în vedere nu doar „prezenţele în viaţă” ci, în primul rând, tradiţia nostră şi memoria. O re-scriere a istoriei organizată sistematic şi cu tenacitate, făcută prin intermediul „instituţiilor ocupate”, caracterizează această perioadă de ne-fanariotism sălbatic care, însă, se va încheia curând.

______________________

Când anumite tratative cu forţele întunericului devin delicate şi periculoase, se cere mijloacelor de comunicaţii de massă: silezio stampa! În felul acesta spiritele se potolesc, agitaţia se mută în altă parte, locul senzaţionalului în ordinea distribuţiei noutăţilor fiind substituit de alte evenimente. Cam aşa ceva s-a petre­cut în România, după revoluţia din decembrie. S-a impus unor personalităţi (nedreptăţite înainte, de-a dreptul persecutate azi) retragerea la domiciliu, demi­terea din funcţii. Desigur, această retragere nu este voluntară şi ea ne aminteşte de Judecăţile şi sancţiunile atribuite celor răspunzători de mari daune sau de complicitate la genocid. În timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi neinclusă în legislaţia clasică apartenenţa politică la curentele de dreapta a fost de regulă drastic sancţionată, mai ales sub aspectul ra­sismului, delict adesea vag, pur teoretic (la Eliade, la Cioran), uneori poate chiar inofensiv. Extrem de severi în privinţa condamnării fascismului, italienii au admis ei înşişi schimbarea la faţă (cazul Aldo Moro) şi n-au împiedicat pe cel ce avea să devină cel mai mare ziarist al Italiei, Indro Montanelli, să-şi desfăşoare nestingherit activitatea de istoric, scriitor şi Jurnalist, autoritar creator de opinie.

După anii de plumb, care au apăsat România mai mult ca oricare altă ţară din Estul Europei, se ridică din nou problema responsabilităţii scriitorului (şi intelec­tualului în genere) faţă de actul politic şi de orientarea curentelor oficiale. S-a instituit un delict unic în analele presei: participarea la eshibiţiile cultului personalităţii. Această participare nu este reproşată maselor, căci ele nu greşesc, nu se ploconesc lucrând sub puterea unor impulsuri mistice, iar adesea reacţionând cu inconştienţa unor roboţi. Cel puţin aşa s-a pretins, când s-a deslănţuit caccia alle streghe, când apele Carpaţilor au început să intre în propria matcă şi când vechi şi noi rânduieli caută să restruc­tureze nu numai economia, industria, viaţa politică, ci şi conştiinţa oamenilor grav afectată de intemperii. Incendiul a mistuit chiar din primul moment faţada de paradă a comunismului, presa care a întreţinut ceremonialul osanalelor şi teroarea. Au căzut ziduri şi pilaştri şi pe ruinele lor au apărut alte edificii, care par imaginate de un arhitect cuprins de febră şi nelinişte. Pe noua scenă a presei vechii actori joacă roluri diferite, scriu de pe alte poziţii, abordează teme şi fac polemici care, odinioară, erau rezervate numai celor extrem de curajoşi sau extrem de nebuni. Fără cenzură, fără condeie în lanţuri, şi totuşi…

Până acum, noua promoţie de ilegalişti, foşti deţinuţi politici ieşiţi din închisori, este extrem de săracă. Predomină disidenţii, refugiaţii politici scăpaţi în lume, contestatarii şi protestatarii care, într-un fel sau altul, au dat dovadă de putere de sacrificiu şi de curaj în înfruntarea dictaturii. Adesea aceste acte de revoltă individuală s-au soldat cu sacrificarea individului sau cu scoaterea lui din luptă. În faţa unor morminte ne oprim cu pietate şi inchietudine. Cine va evoca figura lui Pompiliu Marcea, care, cu câţiva ani în urmă, era decis să-şi dea foc în Piaţa Revoluţiei, în semn de protest pentru cenzurarea lui Eminescu? Gestul lui a trecut nebăgat în seamă, deşi era consecinţa unui şir de proteste la cel mai înalt nivel. El scrisese două memorii împotriva distrugerii satului, fiind îndepărtat dintr-un post de răspundere, ca să fie folosit în conflicte ideologice. A scris apoi un roman în care se descrie distrugerea personalităţii într-o societate tota­litară. Refuzul său de a elogia geniul Carpaţilor a stârnit furia securităţii, care i-a atribuit o moarte nemernică, aruncându-i trupul în apele lacului Herăstrău. Nu pot să-i rostesc numele fără să simt cum îmi ard buzele, aşa cum nu-mi voi simţi împăcată conştiinţa până când nu voi vedea tipărite memoriile înaintate CC ului de Vasile Drăguţ, în care protestul împotriva dărâmării monumentelor de artă religioasă atinge un patetism cutremurător. Şi el a plătit cu viaţa curajul, demnitatea de a înfrunta tiranii de la înălţimea desti­nului său pe care l-a pus în joc cu o seninătate şi o încredere neţărmurite.

Când pe catafalc zăcea corpul inert al lui Marin Preda, pierit în condiţii misterioase la Mogoşoaia, nimeni nu bănuia că în această crimă era amestecat direct cel mai iubit dintre pământeni. Acum trebuie să se facă lumină în acest mister, să vorbească medicii legişti, să apară martorii oculari, corpurile delicte, manuscrisele confiscate, mărturiile celor dispăruţi în neant. Unii dintre cei asociaţi la crime au devenit disidenţi şi au părăsit ţara, arătându-şi nemulţumirea faţă de tot ce-a fost şi de tot ce urmează. Cineva crede că un asasin infam cu care clanul terorist a colaborat din plin şi care a înregistrat aproape treizeci de ani de neîntreruptă activitate, urcând de la gradul de soldat la cel de general de securitate pe baza meritelor sale de securist, Ion Mihai Pacepa, va fi reabilitat în ţară pentru cartea pe care a scris-o. În primul rând, cartea nu a scris-o el. În al doilea rând, Pacepa şi-a atribuit în memorii doar funcţia de observator şi figurant, în timp ce el era executantul orb al tuturor dispoziţiilor crimi­nale ale tiranilor. A produs mari daune în bugetul statului, dispărând cu milioane de dolari A făcut aranjamente costisitoare şi a achitat cu mâna lui plăţi pentru organizarea parăzilor prezidenţiale. Profund corupt, Pacepa ar trebui extrădat şi judecat împreună cu foştii săi subalterni şi colaboratori, Postelnicu, Bobu, Vlad şi Mănescu. Despre odiosul personaj a scris Mihai Creangă cu violenţă şi perfectă îndreptăţire.

Dacă sunt de iertat cei care au crezut în îmblânzirea scorpiei şi în deşteptarea netotului, nu sunt scutiţi de răspundere cei care au participat din plin la opera de represiune a culturii. Ştim că e mai comod să măsori paşii tinerelor generaţii decât să faci dreptate celor învinşi în anii de plumb şi a căror amintire se dizolvă în ceaţă, dar fără această operă de restituire a valorilor nu vom putea să mergem înainte.

S-ar spune că nu e loc pentru toţi, de vreme ce mulţi scriitori şi oameni de artă au fost reduşi la tăcere. Aşteptăm alte şi alte publicaţii din ţară. Ele sosesc în Occident ca nişte obiecte aruncate la mal de pe o navă în derivă. Aşteptăm expresii ale solidarităţii, vin semne de vrajbă. Procesele intentate marilor culpabili nu satisfac, cele ale micilor culpabili sunt mai degrabă răfuieli din alte timpuri. Ca de obicei, Saturn fiind lacom şi nemilos, ţapii ispăşitori trebuie să fie şi arătoşi, şi numeroşi. Tehnica definirii culpabilului este simplă: s-a bucurat de faimă, a avut putere şi poate privilegii, a trecut prin apă fără să se ude etc. Aşadar, semne puţine despre scriitori care ne-au obişnuit cu prezenţa lor constantă şi autoritară. Nu ştim ce fac şi ce gândesc în aceste momente Ungheanu, Lăncrănjan, Anghel, Ecaterina Oproiu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Leonida Plămădeală şi Eugen Barbu, mulţi alţii care au adus – în condiţiile vitrege ale dictaturii – contribuţii notabile la dezvoltarea culturii româneşti. Unii s-au făcut frate cu dracul până au trecut puntea; alţii s-au conformat unui ceremonial fără a-şi da seama când fac figuraţie şi când cântă cu adevărat în strună; o seamă de scriitori au crezut prea mult la început şi s-au resemnat mai târziu; poeţi nu chiar de mâna a doua au ridicat elogiul la nivelul absurdului şi al ridicolului, şi acest lucru nu s-a petrecut la periferie, ci chiar în casa noastră, la Luceafărul şi România literară, la Cronica şi la Tribuna, la Orizont şi la Ramuri. Ceea ce i se reproşează lui Barbu, ar putea să i se reproşeze din plin şi lui Stancu, şi lui Bogza. Luând tonul marilor dascăli, un Ierunca contemplă creaţia termitelor de la înălţimea Câmpiilor Elizee, fără să remarce nici o clipă discordanţa dintre estet şi moralist, confundând mereu aceste două noţiuni şi atitudini. O literatură nu e mare numai pentru că se opune oficialităţii. Goethe nu devine culpabil şi creaţia sa nu-şi diminuează însemnătatea dacă autorul se înclină în faţa Împăratului, aşa cum creaţia lui Beethoven nu se încarcă cu noi înţelesuri şi valori estetice dacă compozitorul întoarce spatele Eroului care l-a desamăgit şi pe care l-ar fi dorit reflex şi exponent al revoluţiei. Ierunca şi soţia sa au făcut din istoria literaturii române o chestiune de familie. Ei au introdus pentru prima oară în interpretarea critică criteriul delictului de opinie şi artificul revoltei prin tăcere. Cartea româneşte este o expresie a neputinţei şi prin ea s-au perpetuat elemente ale distrugerii personalităţilor, condamnând fără drept de apel, pentru atitudini convenţionale sau chiar superficiale, mari creatori ca Tudor Vianu (ce deplină consonanţă între disidentul de la Paris şi Scânteia, care l-a atacat pe cel mai mare estet în primele numere apărute în anul 1944); ca G. Călinescu definit într-o epocă de tragice zbateri ale culturii noastre ca un suflet care trage să moară; ca Tudor Arghezi ţintuit cu un epitet vulgar, gâdilici de curte veche; ca Geo Bogza învinuit de laşitate, o conştiinţă decorativă; ca Sadoveanu, Eugen Barou, Blaga, Crainic,

Camil Petrescu etc. O caricatură ar putea să reprezinte doi vizitii ce bat cu biciul caii înhămaţi la diligentă; vizitiul de la Paris bate caii din dreapta, cel de la Bucureşti bate caii din stânga…

Până la prăbuşirea statului ateu şi după aceea, multe acuze s-au adus bisericii ortodoxe şi slujitorilor ei. S-a pretins bisericii să fi făcut ceea ce nici marile puteri ale lumii n au izbutit să facă: să împiedice mâna criminală a tiranului de a distruge alte şi alte lăcaşuri de închinăciune. Cinismul regimului ajunsese atât de departe, încât unul din simbriaşii fideli ai cuplului demenţial, Gogu Rădulescu, îşi îngăduia să atace în public un mitropolit, învinuind de obedienţă şi condamnând atitudinea rezervată şi prudentă a bi­sericii noastre. Pretinsul teoretician marxist dădea note scriitorilor şi activa un cenaclu literar la domici­liu. În acelaşi timp soţia sa se voia protectoare a artelor, iscând un memorabil duel cu Petru Comarnescu, care nu pricepea ce caută intrusa între artişti! Căuta, desigur, un loc în fruntea bucatelor, căuta o floare la butonieră, voia să se distanţeze de gloata activiştilor şi mai ales să câştige merite şi să crească în ochii clanului odios. Gogu Rădulescu a primit o lecţie usturătoare ş definitivă din partea tinerei generaţii de scriitor într-o broşură intitulată Originea limbii şi a neamului românesc, care a devenit expresie a curajului scriito­rilor de Ia Luceafărul, revistă dispărută fără justificări şi în mod nedrept. Mitropolitul despre care pome­neam este romancierul şi eseistul Leonida Plămădeală, ale cărui panegirice la dispariţia unor scriitori ş filosofi sunt acte de zguduitor protest social. Acest mitropolit n-a predicat marxismul şi n-a slujit pe Satana. Eforturile lui de a reuni în jurul bisericii intelectualii de frunte ai ţării va fi desigur într-o bună zi, puse în lumină. Pentru mine, înfruntarea dintre omul bisericii şi omul politicii venale capătă în perspectiva timpului o valoare simbolică fără echivoc. în aceste ceasuri de restrişte, gândul mă duce spre două frumoase femei, duşmănite de academiciana de renume mondial, şi anume Ecaterina Oproiu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Prima s-a manifestat ca eseist şi dramaturg, iar apariţiile ei la televiziune au fost momente de scăpărătoare inteligenţă şi fineţe. Dialo­gul ei cu Buhoiu rămâne memorabil: prezentatorul tvr, greoi şi năbădăios, dădea din colţ în colţ. Fiecare! întrebare se transforma într-un impuls critic. Oficialul nu isbutea să facă faţă criticilor tăioase care vizau morala făţarnică, situaţia ingrată a femeii în societa­tea comunistă, obtuzitatea gândirii materialiste, inca­pacitatea unui acord între partid şi mase. Ecaterina Oproiu a condus o revistă de cinema promovând noutatea, îndrăzneala, talentul. Poate nu a făcut tot ce se putea, şi desigur nu a avut cutezanţa lui Barbu şt tăria acestuia. Atrăgând atenţia clanului asupra mo­dului în care se preparau simbolurile şi erau submina­te bazele ideologiei partidului, desigur că ea a fost adesea judecată cu asprime şi în chip injust. Revolta ei pasională s-a manifestat în cercuri restrânse, supunându-se controlului şi limitării. Dacă n-ar fi existat, cu toate aceste implicaţii, viaţa noastră ar fi fost mai tristă şi mai săracă. Ea a găsit întotdeauna expresia potrivită (deseori cea mai rafinată şi sofisti­cată) spre a ne face să vibrăm. Nu cred că am putea s o schimbăm vreodată cu o poetesă ca Mălăncioiu sau cu vreun disident ca Buhoiu.

Cât priveşte pe profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, mă bucur că Academia i a atribuit titlul plin. Conduita ei poate fi luată ca model. Am văzut-o în străinătate; de peste tot apăreau foşti studenţi, foste studente care încercau să prelungească savoarea conferinţelor în convorbiri particulare. Profesoara nu transmitea simple informaţii şi idei, ci oficia ca într-un templu. La Milano, înainte de a intra în sala de conferinţe, a petrecut timp de o oră în faţa altarului, în genunchi, pregătindu-se sufleteşte pentru întâlnirea cu publicul, în evocarea spiritelor alese şi sublime. Cuvânta în transă, cerea limbii culoare şi strălucire, trimitea vorbele în inimi nu în eter, şi tot ce spunea era nu numai frumos, ci şi înălţător. Mi-o amintesc în faţa frescii lui Leonardo da Vinci, la Santa Maria delle Grazie. Îşi pierduse elocinţa, se abandonase extazului… Au afirmat unii: a călătorit prea mult! Da, a călătorit, dar nu destul şi nu în zadar. În tinereţe, după o vizită făcută în Anglia şi Franţa, i-am luat un interviu. Impresiile ei erau fosforescente. Venise în studioul radioteleviziunii cu un caiet de impresii din care a citit fragmente la microfon… Putem accepta ca un om de paie, împins de evenimente în prim plan, cu expresii rudimentare şi dogmatice, care au scos din pepeni până şi pe cei mai calmi prezentatori de televiziune din Occident, să-i ia locul?

Întrebat de ce nu avem şi noi un Soljeniţin, răspund de fiecare dată: îl avem dar nu-l cunoaşteţi. El se numeşte Lăncrănjan şi a descris satul transilvănean în anii de plumb ca nimeni altul. Suferinţa urmaşilor nu este o poveste, este un document scris cu vigoare, dar mai ales cu cinste, cu curaj, ca un act de acuzare. Lăncrănjan nu a avut parte de o publicitate potrivită talentului şi epocii pe care a înfăţişat-o. De aceea, numele lui este rar pomenit. El n-a avut niciodată ambiţia de a se muta pe alte meridiane şi nici nu l-a interesat opinia făcătorilor de opinii. Mă întreb uneori: cum de este posibil să vorbim despre o dictatură feroce fără a recurge la imaginile lui Lăncrănjan? Fiecare carte de-a lui a însemnat o bătălie cu cenzura, cu consiliul culturii, cu confraţii dogmatici şi inamicii din oficiu ai oricărui mare talent. Dacă i s-au tipărit unele cărţi de vehement protest social, s-a făcut acest lucru cu o precisă motivaţie: de ochii lumii, să se creadă că şi la noi există o opoziţie iar scriitorii se bucură de deplină libertate de creaţie! Altfel, autorul ar fi trebuit pedepsit exemplar, închis sau expulzat. Printr-o aparentă recunoaştere, lui Lăncrănjan i se obturau toate porţile spre Apus şi spre glorie.

Caz singular, Paul Anghel a abordat istoria naţională într-un roman fluviu de impresionante proporţii. I se reproşează prea marea dragoste faţă de cultura română şi faţă de istoria ei, şi asta din partea unei grupări care consideră că numai ura are drept de cetate şi numai dispreţul poate să ne deschidă calea spre univers. Nu vorbesc despre talentul cu care romancierul a transformat în personaje simple nume omogene şi nici despre ingeniozitatea cu care a prefăcut în eseu pagini de intens dramatism existente în vechile cronici. Anghel a văzut spiritul unui popor descifrând naraţiuni popu­lare sau lucrările unor istorici mai mult sau mai puţin îndemânatici. Pe Paul Anghel l am văzut implicat în confruntări de idei care se terminau adesea cu oase frânte şi cu reputaţii maculate. Ce profesor bun ar putea să fie el pentru toţi cei ce vor să pătrundă în tainele sufletului românesc! El n a repetat nici o idee în forma înfăţişată de alţii şi întotdeauna, cu spiritul său fantast, a refăcut o şi a îmbogăţit o. Aş vrea să l ştiu în siguranţă în casa lui în care a stat ca în craterul vulcanului, în zilele lui decembrie. Desigur, această revoluţie îşi va găsi şi ea locul în scăpărătoarele teorii protocroniste pe care Paul Anghel le-a susţinut cu dăruire de sine, sfidând tabăra celor ce n-au crezut niciodată în virtuţile românilor şi au promovat cu sadism biciuirea nervilor şi sila de ţărănesc şi retrograd în istoria şi viaţa noastră cea de toate zilele.

Barbu? El a stat aproape fără întrerupere în miezul evenimentelor. Oamenii fără nume au spus că el a distrus floarea literaturii române timp de câteva dece­nii! Cine se ascunde în spatele acestor judecători din oficiu? Desigur, tot cei care i-au intentat un proces ale cărui stenograme nu le-a văzut nimeni şi care era consecinţa răzbunării celui mai iubit fiu al poporului, care a demonstrat, cu acest prilej, cum poate fi dusă perfidia până la ultimele ei consecinţe. Barbu a refuzat toate diplomele şi medaliile aruncându-le pe masa Uniunii Scriitorilor. A renunţat la carnetul de partid şi la demnităţile ce le avea şi a cerut plecarea definitivă în străinătate. Dacă el a rămas, a rămas nu pentru că i-a lipsit curajul, ci pentru că a crezut în făgăduinţele unor oameni care se hrăneau cu minciuni şi trăiau de pe urma dezbinării. Critica pe care a făcut-o este o critică de autor, în divergenţă flagrantă cu critica activiştilor de partid şi în ea se manifestă, mlădioase sau rigide, afinităţile personale, subiective. A fi criticat de Barbu era un privilegiu de care, din păcate, personal nu m-am bucurat. Critica lui Barbu înseamnă desco­perirea aspectelor misterioase ale talentului, văzut ca un joc de forţe negative şi pozitive. Indiscret şi gâlcevitor, sublim şi deşănţat, norocos şi păgubos în acelaşi timp, gelos, pretenţios, nedrept şi Just, el face totul cu uşurinţa cu care pasărea îşi desfăşoară aripile şi zboară. Pentru acest har e greu de iertat L-am văzut insultat îndepărtat de pe ogorul presei, iar acum din nou, interzis ca un rău făcător. N-aş fi crezut ca, în zilele noastre, lui Barbu să i se rezerve o stare mai jalnică decât înainte, când îi sfida pe tirani, îi pălmuia la Neptun, le spunea de la obraz că poporul nu se hrăneşte cu discursuri ci cu pâine! Nu cunosc pe nimeni care să-i fi spus celui ce era decis să distrugă satul românesc, să dea o litră de pământ ţăranilor. Barbu a atacat fără măsuri de prevedere pe corifeii culturii (Popescu-Dumnezeu, Jebeleanu şi Ierunca, Monica Lovinescu, Manolescu, Păunescu şi Sorescu), pe criticii moscoviţi şi pe ro­mancierii cu şoldul de pâslă. Multe s-au schimbat în optica scriitorilor terorizaţi de organizaţia de partid datorită lui Barbu, care a fost unul dintre cei mai cutezători, demonstrând cu propriul exemplu că monştrii pot fi, dacă nu stârpiţi, cel puţin loviţi în plin, desfiguraţi sau demascaţi. Privind prin fumul revoluţiei şi prin ceaţa timpului, să nu săvârşim greşelile pe care le-au săvârşit dogmaticii de ieri şi să nu ne conformăm protocolului care a generat procesele staliniste, care făceau ca de fiecare dată omul de cultură să piardă în faţa omului politic. Îl vom înlocui, s-a spus. Dar Barbu nu poate fi înlocuit decât cu el însuşi. Creator de capodopere, nu vom da o dreaptă judecată vieţii şi operei sale, dacă ne vom opri la aspectele de suprafaţă ale vieţii lui halucinante.

Cu emisiunile ei literare în limba română, Europa Liberă nu a fost la înălţimea temelor cu care s-a confruntat. Ea nu a impus nume de scriitori valoroşi ci a promovat doar disidenţa şi rebeliunea. A practicat denunţul literar, devenit tendinţă şi mişcare. O dublă cenzură se exercita dictatorial asupra scriitorului român, de fapt o dublă ocupaţie ideologică. Teroarea externă a creat o stare de nesiguranţă şi de spaimă. Fiecare centru de control căuta să impună principiul: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Lipsiţi de protecţie, scriitorii epocii de aur căutau confruntarea tragică, compromisul sau emigraţia. Nimeni n-a examinat încă tragedia celor peste trei sute de scriitori români plecaţi în străinătate, unde, pândiţi de grave crize de adaptare, de greutăţi materiale şi suspiciune, mulţi s-au dedicat unei vieţi mediocre renunţând la exerciţiul talentului. Cei ce au ales libertatea şi au dat repede seama că nu au ce face cu ea, contractând îndatoriri şi obligaţii morale greu de îndeplinit. În timp ce în ţară se cerea o literatură care să exalte comunismul şi planurile cincinale, meşterii vorbelor de la Paris cereau o literatură a protestului şi a închisorilor comuniste. Politică în ambele sensuri, cu consecinţe la fel de nocive: literatură tendenţioasă, care se confundă cu manifestul şi programul politic oficial. Despotismul literar nu a fost mai dulce pe malul Senei decât pe malul Dâmboviţei. De aceea, penibilă mi s-a părut o voce la care ţin mult, şi care cerea, ca în teatrul absur­dului, să vină rinocerii, să intre trupele sovietice în România, tocmai când România se elibera de ultimele lanţuri ale comunismului şi de despotul născut la Yalta şi răpus de Malta. Un alt mare refugiat politic pretindea poporului român să se sinucidă în masă spre a-şi spăla imaginea în faţa lumii. Tot astfel, penibilă a fost atitudinea unui renumit eseist care, în zilele revoluţiei, se pregătea să scrie un pamflet la adresa poporului român, cu care n-a avut nici un contact vreme de jumătate de secol şi pe care nu este liber să-l insulte şi să-l compare cu mineralele. Cu ce se deosebeşte el, în fond, de Mazilu şi de Brucan, dacă în ordinea filosofică a lumii el vede cu aceiaşi ochi depreciativi România revoluţionară? Toţi aceştia reduc valoarea neamului nostru la o simplă atitudine oportunistă, înainte de a vedea înfruntarea pe câmpul de luptă sau pe tărâmul artelor şi ştiinţelor.

Încă n-a venit vremea nostalgiilor după siguranţa şi disciplina socială de altă dată. E necesară redescoperi­rea elementelor constructive şi eliberarea de obsesia erorilor. Dezamăgirea multora îşi află originea în recunoaştere, dar democraţia nu este sediul tuturor reuşitelor şi al tuturor făgăduinţelor. Starea ei ideală se obţine printr-o continuă confruntare a valorilor. Se miră unii că exploziile nu se mai termină şi că românii nu ştiu ce vor. Ei se înşeală amarnic. Românii au idei foarte clare: ei vor dreptate, nu vor să se lase amăgiţi şi refuză comunismul cu înverşunare. Deocamdată totul e provizoriu şi capitala ţării este un butoi de pulbere care produce explozii prin simpatie şi la mari distanţe. Cei care scriu trebuie să-şi păstreze sângele rece. Într-o adevărată democraţie nu sunt sacrificaţi niciodată cei mai valoroşi, numai pentru că cei mulţi şi nebăgaţi în seamă vor să simtă şi ei gustul puterii şi mirosul de tămâie. Orice revoluţie e pândită de excese ii eşecuri şi adesea, în starea de furie şi disperare, distrugem plante care înfloresc o dată la o sută de ani şi artişti care duc în mormânt tainele unei arte unice şi de nerepetat. Avertismentul momentului este să nu creem baze pentru un nou val de disidenţi şi persecuţii care nasc alte serii de refugiaţi politici.

Anunțuri