MONITOR CULTURAL * on-line

~Valentin Coşereanu: „Ziarişti neaveniţi atacă memorialul Ipoteşti“

Avem convingerea că, fiind vorba de o apariţie publică, tot ce se tipăreşte ar trebui să fie scris cu maximum de responsabilitate. Din nefericire, nu se întâmplă deloc aşa, şi o vom demonstra cu referire la articolul iscălit de V. Constantiniu şi S. Gheorghiu, apărut în Monitorul de Botoşani (24 martie 2008, pag.1şi 3). Iată, în fine, şi exemplul pe care l-am dori cu valoare generalizatoare: atunci când interesul ziarului Timpul, al cărui prim redactor era Eminescu însuşi, cerea publicarea – să zicem – a unui material în legătură cu activitatea unui pomicultor, Eminescu proceda sistematic în felul următor (era aşadar regula procedeului şi nu excepţia!): întrucât nu se considera specialist în domeniu, cum din păcate astăzi se întâmplă cu ziariştii noştri, îşi „fixa” mai întâi termenii de specialitate, cercetând câteva dicţionare (a se reţine: dicţionare, nu dicţionarul!). Mărturie stau şi astăzi facsimilele manuscriselor la care ne referim, aflate în fondul documentar al Bibliotecii Naţionale de Poezie de la Ipoteşti. Mai parcurgea manualele şcolare ale timpului pentru a se acomoda cu cerinţele domeniului, apoi cerceta în amănunt câteva tratate celebre în domeniu, publicate în marile centre culturale ale Europei. În general făcea traduceri din aceste tratate, chiar dacă nu le publica, dar din care foarte adesea dădea citate, probând documentarea. Redacta apoi un articol responsabil şi argumentat, iar în funcţie de gravitatea sau interesul temei, publica mai apoi fie câteva rânduri, fie un articol de o întindere mai mare.

În articolul Monitorului de Botoşani, nu se regăsesc prin absolut nimic aceste exigenţe şi cerinţe. Să nu fi învăţat gazetarii noştri nimic din tradiţia eminesciană măcar pentru faptul că Eminescu a trăit în zonă, zonă care i-a marcat tot restul existenţei şi pe care o regăsim în opera-i? Nu ne miră, căci mai cunoaştem şi alţi scriitori care „au la bază liceul” şi care fac aceleaşi greşeli, pe care nu le-am amendat niciodată din lehamite. A propos de citate: să le aducem aminte preopinenţilor ce susţinea Eminescu în legătură cu amatorismul gazetarilor botoşăneni, contemporani lui? O facem pentru mai multă probitate, dar şi ca un memento adus aceloraşi, pentru a nu mai „proba” din auzite, ci numai după o prealabilă şi temeinică documentare. Iată citatul: Ştiam odată că în vechiul târg al Botoşanilor se face pastramă bună şi în genere se dau cărnii acele modificaţii care-o fac să se împotrivească timpului şi să figureze sub numirea generală de mezelic în deosebite formate prin băcălii şi pieţe. Dar că în Botoşani s-ar fi făcând şi – literatură, şi-ncă literatură ştii cole! cu şic, asta n-o ştiam… (Mihai Eminescu, Opere IX, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 307).

Principiul nostru, pe care l-am respectat cu stricteţe până acum, este acela că ni se pare cel puţin nefiresc, dacă nu chiar păgubitor, să tragi cu tunul într-o muscă. De data aceasta o vom face, dar nu contaţi, dragi pseudo-gazetari, că acest lucru va deveni un obicei! Nu de alta, dar – conform spuselor aceluiaşi Eminescu, pe care îl slujim cu atâta credinţă la Ipoteşti, încât am realizat în doar câţiva ani ce nu s-a realizat în tot răstimpul de după moartea sa – le vom spune aceloraşi ceea ce el însuşi a răspuns într-o ocazie similară: refuz să fiu amestecat cu orişicine (s.a.) în aceeaşi troacă (Idem, Opere XV, Editura Academiei, Bucureşti, 1993, p. 1230). Faptul că la Ipoteşti am înfăptuit ceea ce se vede astăzi cu ochiul liber nu corespunde în nici un fel cu titlul scris cu litere mari pe prima pagină pentru categoria de cititori care se dau în vânt după astfel de lucruri şi pe care oricum nu le pot verifica şi le iau de bune. Avem şi aici un adagio eminescian pe care nu vrem să-l scăpăm şi pe care îl reproducem pentru a trezi conştiinţa inabililor scriitori de articole „bombă”: …pentr-o minte mare totu-i problem, (s.a.) iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur (s.a.). (Recomandăm cu căldură spre luare aminte: Mihai Eminescu, Archaeus, în Opere VII, Proză literară, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 278.)

Vom demonta, aşadar, ţinând cont de logica argumentelor şi, mai ales, de cea a legilor în vigoare, fiecare parte a defăimătorului articol mai sus citat. În legătură cu prima afirmaţie gravă, că s-au cheltuit sume considerabile pe achiziţii de obiecte care nu au fost datate, aducem la cunoştinţă faptul că s-au pus la dispoziţia Consiliului Judeţean Botoşani toate dosarele de achiziţii muzeale pe anii 2006 şi 2007, prin care se demonstrează exact contrariul celor afirmate. În legătură cu achiziţiile muzeale, este o întreagă procedură de lucru, destul de greu de înţeles pentru cei neavizaţi, caz în care o minimă conduită profesională ar fi trebuit să respecte principiul tăcerii de aur. Toate aceste obiecte luate în derizoriu, prin înşiruirea lor în materialul fantazist al autorilor articolului, sunt obiecte de epocă, achiziţionate pentru a întregi şi sugera atmosfera epocii care se impune ilustrată, conform unei tematici prestabilite. Şi să mai ştie autorii încriminării că absolut toate obiectele achiziţionate sunt obiecte muzeale, deci unicat. Ne pare rău că autorii în cauză nu ne-au fost elevi, căci le-am fi spus încă din clasa a VIII-a că, prin însuşi statutul său, muzeelor le revine obligaţia de a colecţiona şi păstra aceste obiecte, clasificate după caz în categoria – tezaur. (Vezi fişele întocmite de specialiştii Memorialului şi clasate de M.C.C.- D.G.P.C.N. 1038/25.02.2008.)

Referitor la afirmaţia că niciunul din obiecte nu a fost (…) datat şi expertizat este iarăşi dovada unei crase ignoranţe (rea intenţie?). N-ar fi trebuit să dăm lecţii gratuite în acest drept la replică, dar, în generozitatea noastră recunoscută, o facem pentru a nu se mai repeta şi a doua oară greşeala. Comisiile de expertiză şi evaluare au tocmai acest rol. Dacă asta au învăţat, asta fac! Pricepuţii ziarişti însă, atoateştiutori, ne dau ei datările respective pentru a ne lăsa cu gura căscată: 1900-1938 (!), încât bieţii cititori transferă presupusele furturi ale unora sau ale altora şi în cârca muzeografilor. Constatăm şi trecem mai departe, răspunzându-vă: instituţia deţine obiecte şi cărţi de patrimoniu care străbat o perioadă de la 1700 până în prezent. Cum or fi ştiut să dateze cu atâta exactitate, de fix 38 de ani, obiectele la care ne referim şi unii şi alţii? Oare n-ar trebui angajaţi aceşti „clarvăzători” chiar muzeografi la Memorialul Ipoteşti? În lumea vestică ori în S.U.A. ar fi plătiţi mai bine decât oricare alt specialist în teste cu carbon! (De ce nu vă-ncercaţi norocul?)

Este apoi cel puţin netactic să acuzi achiziţionarea unei picturi în ulei cu chipul lui Eminescu (semnată de un autor interbelic), când muzeul tocmai prin asta trăieşte, sau a unui pian marca Koch-Korselt, fabricat la Paris în 1900 ! Mai departe: la remarca ziarului cum că muzeografii străbat ţara, iar dacă văd un obiect interesant, fac o ofertă deţinătorului răspundem doar atât: e tocmai invers. Nu-i confundaţi pe muzeografi cu fântânarii care mergeau cu varga în mână şi căutau apă pe dealuri. Muzeografii sunt cu totul altceva!

Cât priveşte mastodontul, adică o tiparniţă, în adevăr (în sfârşit, un adevăr depistat de vajnicii „anchetatori”), a fost achiziţionată pentru sala Timpul a viitorului muzeu de la Ipoteşti (Atenţie! Nu a fost cumpărată de la Braşov, ci chiar din Botoşanii natali ai lui Eminescu). Apoi, din varii motive s-a hotărât ca ea să întregească atmosfera incintei Memorialului, alături de alte obiecte de patrimoniu care sunt expuse în aer liber. Este abia începutul, căci, în virtutea grădinii albastre pe care o dorim realizată în viitor la Ipoteşti, se vor adăuga şi altele, însă nu v-am sfătui să faceţi o nouă descoperire atunci (ca şi acum), căci lucrurile acestea sunt de când lumea: nu e bine să descoperiţi ceea ce este deja descoperit. Şi încă un lucru! Mai exact, o cutumă: nu tot ce se achiziţionează trebuie expus. Dimpotrivă, depozitul este cel care deţine acest rol, iar obiectele păstrate în el au statut interschimbabil. Nici monumentul, care pare a fi pomenit doar ca să servească „ţinta”, nu se intitulează Ochiul, aşa cum se spune în „doctul” articolaş impresionist, ci reprezintă opera artistului bucureştean Neculai Păduraru, operă care se află doar în custodia Memorialului.

Cât despre cealaltă achiziţie dubioasă (mai aveţi în pălărie şi altele, dragi scamatori ai condeiului?) care nu funcţionează, vă putem asigura că şi instalaţia de la Senat mai are câteodată probleme. Nu tremuraţi pentru patrimoniul ipoteştean, căci s-au luat măsurile legale necesare!

Înainte de a epuiza şi ultima problemă în discuţie, noi credem că nu are nici un rost să fim incriminaţi pentru faptul că de trei ani nu ne-a mai controlat Curtea de Conturi. Din parte-ne, credem că această instituţie are nişte planuri bine pre/stabilite, respectă nişte reguli de la care nu se poate abate din voia oricui (fie el şi ziarist la Monitorul de Botoşani), căci nici prin cap nu ne trece că această instituţie ne-ar proteja. În sfârşit, ultima mare găselniţă care probează „profesionalismul” gazetarilor: Ministerul Culturii şi Cultelor a refuzat, anul trecut, să acrediteze Casa memorială a poetului Mihai Eminescu ca şi instituţie muzeală. Nici vorbă! Refuzul se referea la toată instituţia care se numeşte Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi este lămurit în rândurile de mai sus.

Şi pentru că citatele din articolul cu pricina, atribuite nouă, ne sunt cu totul necunoscute, şi pentru a nu se mai întâmpla ca stilul unui om, care nu ştie să scrie, să treacă drept stil al meu (Mihai Eminescu, Opere XV, Editura Academiei, Bucureşti, p. 1230), vă anunţ pe această cale că, ori de câte ori veţi mai avea probleme similare, va trebui să vă adresaţi în scris, cu antetul şi stampila ziarului, instituţiei pe care o conducem, iar noi vom hotărî pe cine delegăm să vă răspundă. Tot în scris.

Cercetător ştiinţific, Dr. VALENTIN COŞEREANU,

Directorul Memorialului Ipoteşti, Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”