MONITOR CULTURAL * on-line

~Vasile I. Zărnescu: „Un însingurat în căutarea comunităţii: Alexandru Nemoianu“

Profesorul, istoricul, arheologul şi gânditorul Alexandru Nemoianu, emigrat de un sfert de secol în S.U.A., a împlinit, pe 28 aprilie a.c., vârsta de 60 de ani. În ciuda adversităţilor întâlnite atât în România socialistă, cât şi în ţara adoptivă, nu şi-a uitat Patria şi a rămas acelaşi autentic român patriot pe care l-au format părinţii, bunicii şi profesorii săi, precum şi Biserica Ortodoxă. Patriotismul ardent şi loialitatea faţă de ţara în care s-a stabilit nu l-au făcut să-şi piardă onestitatea şi obiectivitatea şi, în scrierile sale, încearcă să-i lămurească pe contemporani – în special pe români – să nu rămână la suprafaţa lucrurilor, ci să le vadă esenţa şi, mai ales, consecinţele actelor lor şi tendinţele de evoluţie a proceselor contemporane. Îi doresc viaţă lungă şi succes în demersurile sale.

***

Orice individ cu oarecare conştiinţă de sine, care, deci, cugetă, gândeşte, se teme de Necunoscut. De aici şi expresia deja standardizată şi devenită un loc comun atât în eseuri literare sau sociologice, cât şi în tratate de psihologie: „teama de necunoscut“. Ca atare, decizia de a emigra este un act de voinţă greu de luat şi, mai ales, de înfăptuit. Emigrarea este dătătoare de angoase ante şi post factum, dar, mai ales, este însoţită şi de o suferinţă profundă atunci când ea este echivalentă cu „drumul fără întoarcere“: ruperea oricăror legături cu rudele, cu „neamurile“, cu locurile natale, cu Ţara, în genere, înseamnă, realmente, o des-ţărare, o înstrăinare deplină. Dar dimensiunea tragică şi absolută a emigrării este dată de situaţia în care nici nu-ţi găseşti rolul potrivit în noul loc de vieţuire, când nu te integrezi în societatea adoptivă. În acest caz, nu eşti doar un pribeag, ci ai decăzut la statutul chiar mai grav decât ceea ce juridic se cheamă un „apatrid“.

Pentru a înlătura chinul suportat de emigrant se recurge, aproape spontan – în virtutea, probabil, a unui ancestral instinct de supravieţuire – la constituirea de comunităţi etnice, naţionale, în cadrul cărora se recreează „neamul“, matricea naţională, în care se reinstituie „natul“, datele locului natal, caracteristicile, tradiţiile definitorii ale „neamului“, ale Patriei părăsite din varii motive.

Cuvântul latinesc şi, totodată, străromân, patria înseamnă „loc natal“, iar expresia ad patres înseamnă „la părinţi“, la genitori, la cei care ţi-au dat naştere. Când spui despre cineva: „S-a dus ad  patres“, înseamnă că a murit şi s-a dus la părinţii săi deja morţi. Patriotismul înseamnă, aşadar, dragostea faţă de părinţi, de locurile natale, veneraţia faţă de pământul Ţării care adăposteşte pe părinţii, moşii şi strămoşii noştri şi, prin extrapolare, veneraţia faţă de neamul din care faci parte, de Patrie. Patriotismul la români, este, esenţialmente, ortodox, el fiind, în genere, o dimensiune creştină. Cum, însă, s-a constatat, la români, existenţa unui paleocreştinism, se poate spune că patriotismul este, deci, o trăsătură înscrisă în matricea ancestrală, străromână, traco-daco-getică.

Decalogul este baza moralei creştine. Dar, sub diverse formulări, Decalogul se distinge în etica tuturor popoarelor conştiente de sine. Deci, putem conchide că, în mod categoric, Decalogul este baza moralei general umane. Or, porunca a cincea ne îndeamnă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi-l va da“ (Ieşirea, 20, 12). A cinsti pe părinţi înseamnă a-i iubi, a asculta de ei, a nu-i supăra, a-i ajuta la nevoie şi a ne ruga la Dumnezeu pentru ajutorarea lor. Aşadar, porunca a cincea a Decalogului ne porunceşte să fim patrioţi!

Bestiarul postdecembrist

Lectura fie şi rapidă a culegerii de eseuri Fragmente din vremea persecuţiilor ne relevă, în mod categoric, faptul că Alexandru Nemoianu este un pribeag român ortodox care nu s-a înstrăinat de Patria sa şi, în ciuda vicisitudinilor sorţii, a dezamăgirilor trăite după emigrare, nu a abandonat lupta pentru a-şi păstra identitatea naţională. Mai mult, a căutat să-şi recreeze, într-adevăr, în S.U.A., micro-comunitatea naţională pe care să se sprijine şi, totodată, să extindă şi să consolideze Românismul în noile condiţii de viaţă, de la antipozi.

Fireşte, din pasajele referitoare la anii tinereţii, la vizitele în locurile natale, răzbate un aer elegiac, uşor paseist, dar oricum, revigorant atât pentru el, care retrăieşte sentimentele din vremea copilăriei şi adolescenţei, cât şi pentru noi, cei rămaşi acasă, care le aflăm citindu-l şi constatăm că, iată, avem români răspândiţi în lume care nu ne uită, se gândesc la noi, suferă pentru noi, dar ne şi îndeamnă să nu abandonăm lupta.

Fără îndoială, depărtarea de ţară, însingurarea de ţară şi chinurile calvarului pribegiei i-au mărit sensibilitatea şi l-au fragilizat, sporindu-i suferinţa, dar regăsirea comuniunii româneşti l-a întărit şi l-a pregătit pentru luptă. Din unele pasaje, modul cum îşi exteriorizează ideile, sentimentele, îndemnurile la acţiune şi chiar acuzele aduse unor indivizi din Ţară sau din afara ei ne amintesc de figura legendară a ţăranului român, care, chemat la luptă să apere hotarele ţării, dezlega calul de la plug şi, cu arma la brâu, pleca direct pe front. Pentru Alexandru Nemoianu frontul este peste tot, fiindcă este vorba de un front de idei, în care se contrapun ideile moralei ortodoxe româneşti cu ale „moralei“ sataniste occidentale, de sorginte mondialistă.

Comuniunea de idei şi sentimente cu românii din Statele Unite, precum şi cu aceia din România l-au determinat să ne împărtăşească din experienţa sa de viaţă spre a nu repeta greşelile lui şi ale altora ca el, să învăţăm din ele şi să evităm suferinţele pe care le trăiesc emigranţii şi, în genere, cei care se trezesc, dezamăgiţi, „în ţara tuturor posibilităţilor“, când constată că nici acolo nu „umblă câinii cu covrigi în coadă“.

Ca român şi patriot, Alexandru Nemoianu este ipso facto, naţionalist şi creştin în linia sa genuină, ortodoxă, a creştinismului. În mod regretabil, el constată, aşa cum am constatat şi noi, cei de aici, că patriotismul a ajuns o valoare socială ridiculizată sau chiar blamată de cohorta „analiştilor“ internaţionalişti postdecembrişti, pe care el îi subsumează în sintagma „ideologia descurajării“: «În România lupta contra „neamului“ se dă prin „ideologia descurajării“», de sorginte occidentală, în speţă mondialistă.

Sunt memorabile analizele pe care le face unor astfel de indivizi, precum Andrei Pleşu şi Haş-eR Patapievici. «În esenţă, lupta se dă împotriva „modelului existenţial românesc“, a înţelegerii româneşti a rostului vieţii, a diferenţei dintre „bine“ şi „rău“. Această luptă are un scop sinistru.

Surparea identităţii naţionale, a valorilor care susţin această identitate, reprezintă pasul decisiv în doborârea credinţei în rostul istoric al unui Neam. Iar după ce această încredere ar fi doborâtă, trecerea sub ocupaţie străină, fizică şi morală, ar fi un pas prea

lesne de făcut. Promovarea acestei „ideologii a descurajării“ este rostul actualelor administraţii din România. Un simptom al modului de acţiune – modus operandi – al acestei ideologii l-am văzut la începutul lui Martie, 2006. Într-un interviu, Horia Roman Patapievici, o figură dubioasă a noilor conducători din România şi care are „meritul“, de neinvidiat, de a fi autorul unora dintre cele mai obscene insulte la adresa Neamului Românesc şi care, în chip sfidător, a fost instalat ca „Preşedinte“ al Institutului Cultural Român, a prezentat un „program“ de lucru cu „diaspora“ românească. Un program absolut jalnic.

Horia Roman Patapievici (secondat şi, poate, direct consiliat de către, întotdeauna prezentul, Vladimir „Tismeneanul“) afirmă că se trudeşte să organizeze un soi de conferinţă a circa douăzeci de profesori de limba română de pe la felurite Universităţi din S.U.A. (…). În fond, el (HRP) nu făcea decât să înfăţişeze o cutremurătoare sărăcie de gândire şi imaginaţie.»

Sau: «Andrei Pleşu nu poate înţelege că „modelul existenţial românesc“, înţelegerea românească a diferenţei dintre bine şi rău, este o stare indivizibilă şi indestructibilă, care se ţine cu jertfă şi cu emoţionantă credinţă. Excepţiile la care se referă Andrei Pleşu nu au legătură cu „diaspora“, au legătură cu psihologia „elitei de mahala“, cu acei intelectuali români care sunt mereu gata să îşi schimbe culoarea şi convingerea, la voia stăpânitorului vremelnic. Între membrii „diaspora“ sunt oameni de nimic, dar ei sunt din aceiaşi categorie cu cei care, azi, insultă simbolurile româneşti, scriu blasfemii, de felul „Evangheliştilor“ (Alina Pippidi-Mungiu [sic]) sau laudă nătângele obscenităţi anti-naţionale ale unui Horia Roman Patapievici.»

La aceste observaţii extrem de pertinente mai adaug doar o remarcă: noi, în România, trăim, deja, într-un regim de ocupaţie, suntem sub ocupaţia Tranziţiei, dirijată de organizaţii externe şi impusă nouă de cozile de topor din Ţară!

Pe alocuri, totuşi, Alexandru Nemoianu ne cere, nouă, cititorilor, iertare că are la adresa unor asemenea indivizi un „limbaj violent“ sau, măcar, neacademic. Aceste „scuze“ sunt, se pare, expresia delicateţii sale funciare, de român plin de omenie şi, totodată, de creştin învăţat „să-şi iubească aproapele“, chiar şi pe „duşmanul său“! De aceea, asemenea „fineţuri“ – chiar dacă nu sunt doar literare, ci sunt expresia unui comportament de creştin convins – lasă impresia că el îi tratează pe aceşti indivizi ca pe un fel de piatră intrată în pantof, pe care o dai afară şi mergi mai departe, eventual după ce şchiopătezi puţin. Mie mi se pare că un asemenea tratament delicat este, în primul rând, caduc: odată intrat în arena luptei, trebuie să-ţi tăbăceşti pielea, trebuie să te aştepţi „să o încasezi“ şi, mai ales, trebuie să înveţi să ripostezi. Iar, în orice luptă, regula de bază este aceasta: „Cine dă primul, dă de două ori!“ Pentru că, practic, trebuie să dea o singură dată, ca să fie lovitura decisivă. Acesta este şi principiul strategic esenţial al acestei epoci de ameninţare termonucleară: că trebuie să dai primul lovitura, altfel nu vei mai avea timpul real de ripostă! În al doilea rând, un asemenea tratament delicat minimalizează periculozitatea acestor indivizi: ei nu sunt nişte bagatele, ci, aşa cum am mai spus-o în alte articole, ei sunt vectori ai războiului axiologic dus contra României. Ei sunt unii dintre cei înregimentaţi în Coloana a V-a şi a VI-a, care poartă războiului axiologic contra valorilor româneşti, ridiculizându-le, bagatelizându-le, distrugându-le şi, apoi, înlocuindu-le cu non-valori, cu „valorile“ occidentale, de esenţă satanistă, în fruntea cărora tronează obţinerea profitului cu orice preţ, inclusiv cu hecatombe de cadavre.

În profund contrast cu peroraţiile antiromâneşti, antiortodoxe şi antipatriotice ale unor Andrei Pleşu, Alina Mungiu-Pippidi, Haş-eR. Patapievici, Dorin Tudoran, Vladimir Tismăneanu-Tismineţki, Gabriel Andreescu, Mircea Mihăieş et ejusdem farinae, Alexandru Nemoianu constată că, în Occident, patriotismul – patriotismul lor, al occidentalilor! – are valoare, este pus pe primul loc, dar în detrimentul celorlalţi, al celorlalte „Neamuri“. Culmea este că patriotismul însuşi este invocat ca paravan în denumirea unei legi teroriste, cum este chiar Patriot Act, prin care se încalcă, în S.U.A., drepturile cetăţeneşti elementare, deoarece, sub pretextul luptei universale contra terorismului, s-a legiferat „ascultarea convorbirilor telefonice şi interceptarea, supravegherea corespondenţei normale ori electronice, arestările arbitrare, bunul plac al poliţiei şi securităţii (i. e. CIA, FBI et comp.)“.

Dar S.U.A. au început să aplice politica „dublului standard“: ceea ce este valabil pentru ele şi/sau pentru amicii lor (care vor fi fiind ăia?!), nu se aplică şi altora; adică, pe româneşte zis, „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă!“. Iar exemplul „Marelui licurici“ a fost luat de „licuricii mici“.

La câţiva ani de la atacul desemnat prin grafia americană ca fiind „9/11“, Alexandru Nemoianu face unele consideraţii situate în „trendul“ general al comentariilor despre acel eveniment. Paradoxal este faptul că, deşi românul-american Alexandru Nemoianu deplânge tragedia căreia le-au căzut victime circa 3.000 de oameni (printre care şi câţiva români!), punând această tragedie, ca şi oficialităţile americane şi ţuţării lor, în spinarea unor terorişti arabi, totuşi, chiar el îşi exhibă starea dubitativă, scriind: „Ceea ce a uluit din capul locului a fost ineficacitatea monumentală a serviciilor de securitate americane. Cum este cu putinţă ca aceste servicii, plătite cu bugete de miliarde de dolari, bugete mai mari decât cele ale majorităţii ţărilor lumii, să nu aibă idee de ce se punea la cale? Ce scuză vor putea invoca incompetenţii directori ai acestor agenţii?“

La fel s-au întrebat, între timp, şi mulţi alţii, ceea ce a dus, însă, la apariţia altor elemente şi argumente care pot să susţină teoria contrară celei afişate de Comisia 9/11 a oficialităţilor americane (comisie care seamănă, prin concluzii, cu Comisia Warren, referitoare la asasinarea preşedintelui J. F. Kennedy): anume, tot mai mulţi analişti independenţi şi Serviciile Secrete din tot mai multe ţări sunt înclinate să creadă că prăbuşirea Turnurilor Gemene a fost provocată de atacul regizat de către înseşi autorităţile americane, ca să aibă ca pretext desfăşurarea războiului mondial contra terorismului. Elocvent, în acest sens, este faptul că şi un american get-beget ca James Bamford, autorul celebrelor cărţi The Puzzle Palace şi Body of Secrets, vorbeşte despre acest pretext în ultima sa lucrare, A Pretext for War: 9/11, Iraq, and the Abuse of America’s Intelligence Agencies. De altfel, Thierry Meyssan fusese primul care a stârnit un mare scandal când, în martie 2002, a publicat cartea 11 septembre 2001 L’EFFROYABLE IMPOSTURE, prin care a contrazis poziţia oficialilor americani, spunând, încă de pe coperta cărţii, „că nici un avion nu a lovit Pentagonul!“ şi că totul fusese o înscenare.

Concepte dialectice

De fapt, consider că nu este nimic paradoxal în mirarea compatriotului nostru, deoarece toate analizele sale au la bază o dialectică nativă, intuitivă, proprie omului care gândeşte fără să se oprească la suprafaţa lucrurilor şi care, deci, vede cu ochii minţii inclusiv ceea ce alţii, mai puţin meditativi şi pertinenţi, nu observă. Pe de altă parte, dialectica este şi în natura lucrurilor. „Dialectica naturii“, despre care scria Engels, are o raţiune, la care merită să revenim şi să cugetăm.

Sub acest aspect vreau să relev incompletitudinea cu care tovarăşul nostru de idei şi de luptă întru românism, Alexandru Nemoianu, tratează globalismul şi pe unii reprezentanţi ai săi. Globalismul, fiind un concept, are, ca noţiune logică, o maximă generalitate; totodată, fiind o formă de mişcare a umanităţii spre ceva, spre un progres indefinit, să zicem, are, în conţinutul său, nişte trăsături contradictorii, ca orice concept dialectic. La fel se poate spune, de exemplu, şi despre alt concept, „diaspora“, referitor la care chiar A. Nemoianu discerne: «Fenomenul „diaspora“ este străvechi. (…) El (fenomenul) a fost întâlnit din antichitate şi, apoi, mereu până în zilele noastre. Iar astăzi, „globalismul“ i-a dat o amploare efectiv fără precedent. Zeci de milioane de oameni se mută dintr-o parte în alta a lumii în căutare de oportunităţi. Configuraţia unor continente se schimbă şi „cazul“ S.U.A. este, poate, cel mai ilustrativ. Mutarea unui număr tot mai mare de sud-americani la nord de Rio Grande schimbă total S.U.A. Aceşti oameni nu mai sunt separaţi sufleteşte de Neamul din care provin, sunt separaţi de distanţă şi de circumstanţele imediate ale traiului. În plus, aceşti oameni dobândesc o mai largă şi, fără îndoială, mai corectă înţelegere asupra complexităţii lumii în care trăim, în ansamblu şi în detaliu. Ca observaţie generală este de subliniat că, în majoritatea covârşitoare, membrii „diaspora“ reprezintă un beneficiu pentru Neamul din care provin. În condiţii adverse, ei dovedesc că sunt competitivi şi egal capabili să înfrunte rigorile societăţilor celor mai înaintate şi, în plus, contribuie substanţial la susţinerea economiei ţării din care au plecat. Membrii „diaspora“ demonstrează în mod absolut eroic felul în care valorile perene ale unui Neam pot fi şi sunt menţinute în lume, atunci când cei care le profesează cred în ele şi nu le consideră decor.»

Printre aceşti eroi se numără, evident, şi românul-american Alexandru Nemoianu. Cel puţin pentru faptul că recunoaşte starea în care se află şi ni se confesează nouă, cu sinceritate şi, totodată, cu generozitate, ca să ştim ce ne aşteaptă dacă apucăm „pe căi greşite“; pardon, am vrut să zic „pe căi străine“, eventual chiar americane. Dar, prin asta, prietenul nostru trebuie să admită că, implicit, globalismul are şi nişte trăsături pozitive, nu numai negative, şi, ca atare, trebuie să ştim să i le decelăm spre a le dezvolta în folosul nostru, al tuturora, nu să fie utilizat doar în detrimentul nostru şi în folosul acelui „unu la sută“ din populaţia S.U.A., de care autorul aminteşte frecvent!

Un efect pozitiv al globalismului este chiar reţeaua Internet, graţie căreia corespondăm şi ne citim unii pe alţii rapid, chiar dacă ne aflăm la antipozi. Aşadar, globalismul nu trebuie incriminat global, la grămadă, fiindcă riscăm să aruncăm, din copaie, şi copilul, odată cu apa murdară! De altfel, în faimoasa lui carte, Galaxia Gutenberg, Marshall McLuhan anticipase, încă din 1962, că, prin extinderea exponenţială a publicaţiilor şi a reţelelor de radio şi televiziune, „Planeta va deveni un sat global“!

Tot prin această grilă de descifrat contradicţiile – dialectice, evident – trebuie descifrată şi postura reală, dincolo de aparenţe, a lui George Soros, pe care Alexandru Nemoianu îl invocă în textele sale, în mod expres, sau când se referă la emulii săi „fripturişti“. Pe Soros îl califică, în genere, drept „finanţist internaţionalist“, „globalist“ şi, evident, are dreptate. Deoarece şi-a răspândit tentaculele „caracatiţei Soros“ în toată lumea, ceea de constituie o formă a globalismului. Dar, nu trebuie uitat că Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă a fost dată afară din China, din Rusia, Ucraina, din Croaţia şi s-a încercat chiar din Serbia. De ce oare, dacă era atât de „deschisă“, de sinceră?! Simplu: pentru că a încălcat legile ţărilor în care se infiltra; pentru că aplica „dublul standard“: termenul „deschisă“ era aplicabil celorlalţi, ca să aibă graniţele şi instituţiile deschise la penetrarea oamenilor speciali ai Fundaţiei, ea fiind, în esenţă, închisă privirilor celorlalţi. Altfel spus, Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă este o foarte abilă organizaţie de spionaj sub toate aspectele: este un aspirator de informaţii din toate domeniile. Dar patronul ei, George Soros, nu este un globalist, un mondialist decât în acest sens: să i se dea lui voie să pătrundă peste tot, ca să îşi aproprieze informaţiile de care are nevoie pentru îmbogăţirea lui şi a celor care-l manevrează. Dar, evident, dacă nu este un globalist, nu trebuie să credem că ar fi, prin contrapoziţie, un naţionalist: ar fi o gravă eroare din partea noastră! Deoarece George Soros este doar un reprezentant, un pion, de fapt, al unor organizaţii transnaţionale, de factură imperialistă, care, sub masca mondialismului, acţionează contra mondialismului, spre a deruta lumea, spre a „şterge urmele“, a tulbura mai bine apele şi a „pescui în ape tulburi“. Pentru demonstraţie, să ne închipuim că sinarhii Jean Monnet, Conrad Adenauer, Robert Schuman ş.a., care au făcut Uniunea Europeană (fostă Piaţa Comună, fostă Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului), ar fi putut să introducă moneda unică europeană nu la 1 ianuarie 2002, ci, de exemplu, în 1984 – asta ca să ne amintim de cartea 1984, a tizului său, George Orwell. Acum să ne amintim şi de toamna anului 1992, când George Soros „a provocat căderea pound-ului britanic şi, implicit, a Băncii Naţionale Britanice“! Amintiţi-vă că, pentru a se lăuda mai mult, George Soros a făcut chiar şi un filmuleţ romanţat despre acea afacere, cu titlul „A spart Banca Angliei“, „afacere“ în urma căreia, se comenta euforic atunci, ar fi câştigat circa două miliarde de dolari.

În cartea lui Miguel Pedrero, Corupţia marilor puteri. Strategii şi minciuni în politica mondială, recent tradusă în româneşte, se spune că, de fapt, ar fi câştigat nu două, ci 10 miliarde de dolari! Ţinând cont de secretul care învăluie asemenea escrocherii – numite, eufemistic, „speculaţii financiare“ -, sunt tentat să admit suma dezvăluită, acum, de Pedrero. Dar, indiferent care ar fi fost suma, esenţial e de ştiut cum a fost posibilă escrocheria: prin specularea diferenţei de curs dintre marca germană, în care cumpărase Soros acţiuni şi alte titluri valorice, şi lira britanică, în care convertise el, ulterior, pachetele de acţiuni deţinute. Dacă ar fi existat numai moneta unică euro, nu ar mai fi existat diferenţa de curs, iar „cel mai mare speculant financiar Soros“ nu ar mai fi putut face nimic. Concluzia: sub aspectul unificării internaţionale a sistemului monetar, globalismul este un act sanogen, fiindcă îi extermină pe speculatorii financiari, care, prin acţiunile lor dolozive, ruinează economiile unor ţări întregi, cum s-a întâmplat acum câţiva ani în Asia de Sud-Vest. Şi, cum vă mai amintiţi, „tartorul“ a fost tot Soros. Dar, sub aspectul acţiunii absconse a Fondului Monetar Internaţional – o formă pernicioasă a mondialismului -, globalismul este criminogen. Dovada o fac ţările care, ca Argentina, Rusia, România etc., au aplicat „reformele“ propuse de F.M.I. şi care s-au ruinat. Toată lumea ştie că, în timp de război, specula – în special de alimente – era pedepsită prompt şi radical: cu împuşcarea pe loc. Speculaţiile financiare internaţionale nu sunt pedepsite, deşi au acelaşi efect: înfometarea unor popoare întregi. Dar şi speculaţiile financiare intra-naţionale au acelaşi efect. Aşa s-au îmbogăţit parveniţii Retrovoluţiei din decembrie 1989, care, acum, conduc România în condiţiile în care discrepanţele sociale au ajuns la fel ca în S.U.A., iar românii, în imensa lor majoritate, trăiesc sub limita sărăciei sau, când pot, iau calea pribegiei pentru a munci, la „negru“, în Italia, Spania, Grecia, Israel etc.

E necesar să menţionez că, în cartea sa, comentând atacul 9/11, Miguel Pedrero face trimitere şi la lucrarea „ziaristului de investigaţie Bruno Cardeñas, 9-11. Istoria unei ticăloşii, lucrare de referinţă legată de conspiraţia care se ascunde în spatele atentatelor din New York“, şi relevă: «…uimeşte faptul că unii dintre foştii conducători ai guvernului american au ştiut că urmau să se producă atentatele din 11 septembrie înainte ca acestea să aibă loc. Cert este faptul că, în data de 10 septembrie, la bursa de valori nord-americană s-au realizat o serie de operaţiuni referitoare la firmele care aveau să fie cel mai afectate în urma atacului terorist – anumite companii de asigurări, firme cu sediul în turnuri, companii aeriene ale căror avioane au fost sechestrate etc. Aceste operaţiuni speculative, cunoscute sub numele de „opţiuni de vânzare“, au adus câştiguri incredibile unui grup de „iniţiaţi“, adică unor indivizi care ştiau că a doua zi se va produce un mare atentat.» Despre asemenea suspecte speculaţii financiare s-a vorbit şi în presa noastră, prin preluãri din presa strãinã, încã la începutul lui 2002. Apoi, Pedrero citeazã din Cardeñas: „S-a putut dovedi faptul cã cea care gestionase mişcările [speculative] era compania lui Alex Brown, filiala nord-americană a Deutsche Bank, la conducerea căreia se afla, de puţin timp, Buzzy Krongard, în prezent numărul trei în C.I.A. În plus, Alex Brown are legături cu o corporaţie comercială, Carlyle Group, al cărei director executiv este Frank Carlucci, fost secretar de stat pentru Apărare şi apropiat al lui Donald Rumsfeld, cel care astăzi ocupă aceeaşi funcţie“.

Deci, unii mor în prăbuşirea WTC regizată de oficiali, iar oficialii câştigă bani de pe urma prăbuşirii şi, cu deplină ipocrizie şi cinism, organizează comemorări în amintirea victimelor. Aceasta-i America înfricoşătoare, descrisă de Edward Behr (Editura Humanitas, Bucureşti, 2004), în care s-a refugiat de comunism Alexandru Nemoianu, care, acum, deziluzionat şi alarmat, ne descrie situaţia nefericită a S.U.A. – care impun unora „cu bomba“, altora cu F.M.I., la fel ca nouă, modul de viaţă american ca fiind the best one way – şi, tot el, oricum, ne încurajează spunând că, totuşi, „în România încă e bine“!

Valorile fundamentale româneşti

În opinia mea, este esenţial să renunţăm la formula maniheistă de a aprecia lucrurile, la disjuncţia absolută – alb sau negru – pe care o utilizează, acum, „analiştii“ de doi bani, precum şi dogmaticii rămaşi printre noi: „Comunismul (adică Socialismul) a fost exclusiv rău“, făcându-se, astfel, ecoul unui „gânditor american“, actorul de mâna a doua ajuns preşedintele S.U.A., Ronald Reagan, care vorbea despre Comunism (adică Socialism) ca despre „Imperiul Răului“. Gândirea dialectică surprinde o variaţie multiplă de nuanţe, care, tocmai ele, fac posibilă trecerea de la o stare la alta. Remarcabil este faptul că şi gândirea autorilor Sfintei Scripturi era dialectică. De exemplu, când Dumnezeu a făcut Lumea, a trecut de la o zi la alta în mod treptat şi insesizabil şi, pentru a marca această trecere treptată, se spune: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi“ (Facerea, 1, 3). Iar după fiecare zi de muncă se repetă ca o litanie: „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua“ (idem, 1, 6); „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea“ (idem, 1, 28). Dar Dumnezeu, în omniscienţa Lui, nu precizează când s-a terminat ziua întâi şi când a început a doua, şi nici când a început dimineaţa sau când s-a sfârşit seara. Noţiunile „seară“ şi „dimineaţă“ au rolul tocmai de a releva trecerea insesizabilă de la zi la noapte şi de a insista asupra faptului că lucrurile, ca şi ziua şi noaptea, nu sunt absolut albe sau negre: ele sunt despărţite printr-o serie infinitezimală de nuanţe de gri. Tot aşa adevărul este – într-o exprimare paradoxală a unui mare filozof român al matematicii, Imre Toth – „limita spre care tinde la infinit un şir de afirmaţii riguros false“!

Alexandru Nemoianu aminteşte adesea de proporţia de „unu la sută“ din populaţie reprezentată de bogătaşii din S.U.A., care acaparează peste 90 la sută din avuţia ţării, iar „restul“ de 99 la sută din populaţia S.U.A. deţine doar 10 la sută din averea naţională! Confirmând, recent, această disproporţie necreştinească, ba, aş putea zice, de-a dreptul satanistă, un ziarist releva, rezumând un material din Financial Times, situaţia de-a dreptul înfricoşătoare la care s-a ajuns în ceea ce priveşte discrepanţa existentă atât în S.U.A. şi în Marea Britanie, cât şi pe plan mondial: „Acest stat (S.U.A.) are peste 3,1 milioane de milionari în dolari şi 460 de miliardari. Împreună, aceştia reprezintă 1% din populaţia ţării. S.U.A. este (sic) urmată de Japonia în topul ţărilor cu cei mai mulţi milionari în dolari, 765.000, şi de Marea Britanie – cu 557.000. Regatul britanic este locul unde numărul milionarilor a consemnat, anul trecut, cea mai mare creştere, de circa 40 la sută (vezi Adrian Popa, „Bogătaşii lumii, imuni la criza financiară“, în Evenimentul zilei, nr. 5148, 22 aprilie 2008).

Acestea sunt etica şi echitatea democraţiei americane şi a lumii libere: libere să moară de foame. Dar, dacă te exprimi astfel, eşti acuzat că eşti „nostalgic“ sau chiar „comunist“!

„Conştiinţa de sine este conştiinţa nefericită“, spune Hegel. Alexandru Nemoianu a ajuns la conştiinţa de sine a emigrantului şi, de aceea, are parte de nefericirea provocată, cum singur recunoaşte, de înşişi membrii familiei. Pentru că a ajuns – de-acolo, de la antipozi – să înţeleagă lucrurile din România, în toată grozăvia lor, anume că înlăturarea „comunismului“ – din care el fugise – nu a reinstaurat dreptatea, ci, dimpotrivă, a dus la mai multă nedreptate, pentru această concluzie firească, deci, a ajuns să fie etichetat de unii membri ai familiei, de prieteni, poate, ca „legionar“, „comunist“: «Ceea ce se întâmplă în România este încă mărunt. În partea de lume în care trăiesc, sub 1% din populaţie stăpâneşte peste 90% din avuţia celei mai bogate ţări din lume. Diferenţele sunt obscene! Iar acest „model“ este promovat în lume cu bomba! Dar mai este ceva. Efectele se văd şi se vor vedea încă mai bine în câţiva ani. Efectiv, un pumn de oameni strigă cu disperare şi lacrimi adevărul şi sunt marginalizaţi, ignoraţi şi, foarte curând, persecutaţi fizic. (Nu vreau să devin personal, dar am fost numit, în familia mea, ba nebun, ba comunist (?!), ba legionar (?!). Încercând să spun că nu pot fi toate în acelaşi timp a fost zadarnic.» Zadarnic pentru aceia, dar nu pentru noi. Pentru că noi suntem mai receptivi la argumente, mai ales pentru că simţim pe pielea şi pe buzunarul nostru „binefacerile“ democraţiei emanate de Retrovoluţia din Decembrie, democraţie asezonată cu directive impuse de U.S.A. (Uniunea Sovietică Ailaltă) şi de Uniunea Europeană.

Trebuie să recunoaştem că este o veritabilă dramă sufletească şi, totodată, social-politică, să fii injuriat cu epitete contradictorii şi nu de fitecine, ci de înşişi membrii familiei tale, care, de bine, de rău, te cunosc mai profund decât alţii şi, deci, ar trebui să te înţeleagă, să te preţuiască! La prima vedere situaţia pare o comedie, dar este, mai degrabă, o tragi-comedie, care, în fond, este tot o tragedie. Şi această neînţelegere, această lipsă de comunicare se produce deoarece mulţi oameni nu vor sau, mai grav, nu mai pot să distingă adevărul nici când li-l bagi cu forţa în ochi. Aceasta-i consecinţa marii manipulări contemporane comise de organizaţiile oculte, care, ca să ne prostească, să ne hipnotizeze, să ne diminueze capacitatea de împotrivire şi de rezistenţă la agresiune, se servesc de nişte indivizi ca Alina Mungiu-Pippidi, H.-R. Patapievici, Elie Wiesel, Radu Ioanid, Mircea Mihăieş, Andrei Pleşu, Andrei Oişteanu sau Tismăneanu-Ticălosu’ (vezi „Tismăneanu-Ticălosu’ şi Băsescu Bengosu’“, în SANTINELA, nr. 13, ianuarie 2007, pag. 8-9).

Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Mihăieş, Gabriel Andreescu, Vladimir Tismăneanu-Tismineţki, Mircea Dinescu et comp. au şi o mare contribuţie la agresarea valorilor naţionale, la denigrarea Neamului Românesc, după cum am relevat în studiul „Culpabilizarea Bisericii Ortodoxe Române: o campanie satanistă“, republicat recent. Explicaţia acestei agresiuni axiologice o relevă, cu acuitatea-i specifică, şi Alexandru Nemoianu: «Pentru români, Biserica Ortodoxă a însemnat mai mult decât mărturisirea unei credinţe, a însemnat însăşi fiinţa vie a Neamului. Biserica Ortodoxă a dat românilor uluitoarea conştiinţă a unităţii de „lege şi neam“ (iar dacă cineva ar avea neputincioasa îndrăzneală de a minimaliza acest dar, de ajuns ar fi să vadă ce s-a întâmplat slavilor din sudul Dunării, care, de un neam fiind, au ajuns să se sfâşie, căci ţin de „legi“ felurite)».

Biserica Ortodoxă a fost unul din stâlpii principali ai Românităţii, ai Românismului, în toată istoria bimilenară a Bisericii, deoarece Ortodoxismul s-a pliat pe tradiţiile arhimilenare ale poporului român, de sorginte exclusiv traco-daco-getică. Căci ea a preluat aceste tradiţii perene şi le-a menţinut şi dezvoltat. Tocmai de aceea Ortodoxismul a reprezentat, pentru români, o a doua matrice, alături de naţionalism, deoarece era în conjuncţie cu matricea iniţială, traco-daco-getă. „Romanizarea“ românilor este un basm atestat de însăşi respingerea catolicismului, puternic până în secolul trecut în Europa Occidentală, dar aflat în cădere liberă chiar acolo tocmai din cauza particularităţii sale, a „diferenţei specifice“ – în termenii logicii formale – faţă de Ortodoxism: autoritarismul absolut, personificat de papa de la Roma, asistat de curia papală (care, totdeauna, a constituit o bandă de hoţi, mincinoşi, perverşi, simoniaci şi criminali). Teza „romanizării“ românilor este absolut falsă, deoarece, cum se ştie, Traian (de origine tracă!) a cucerit doar circa 14 la sută din teritoriul Daciei, care a fost ocupat doar 140 de ani – suprafaţă şi timp insuficiente pentru „romanizare“.

Biserica Ortodoxă, prin organizarea sa sinodală, sobornicească, este expresia democraţiei reprezentative sub aspectul ei teologic, spre deosebire de Biserica Catolică, în cadrul căreia domină spiritul imperialist, moştenit de la Imperiul Roman, care a uzurpat, definitiv, republica romană – a cărei dispariţie o deplânge, la începutul culegerii sale de eseuri, Alexandru Nemoianu.

Pe de altă parte, trebuie să renunţăm la clişeele dogmatice impuse de istoriografia confecţionată de iudeo-bolşevicii veniţi pe tancurile sovietice, şi anume la periodizarea darwinistă a Istoriei, împărţită în orânduirile primitivă, sclavagistă, feudală, capitalistă şi socialistă (zisă, acum, peiorativ-acuzator, „comunistă“). Admit, la limită, că această clasificare este potrivită Europei Occidentale. Dar ea nu este adecvată României decât parţial şi de-abia după impunerea Regulamentelor Organice de către Kiseleff, de conivenţă cu aliaţii occidentali ai Rusiei Ţariste. Pe teritoriul străvechii Dacii şi, ulterior, al celor trei Principate Române, a funcţionat modul de producţie tributal, numit de Marx şi „asiatic“. De altfel, Marx presupune că acesta a şi fost modul de producţie preponderent pe glob, iar modul de producţie capitalist (cu formele sale premergătoare) este doar excepţia întâlnită numai în Europa Occidentală – de unde s-a extins, treptat, în zonele apropiate. Pe teritoriul României de azi, modul de producţie tributal a avut forma organizării devălmaşe a satelor româneşti. Devălmăşia era forma economică de exploatare a pământului, a păşunilor, a pădurilor etc., a proprietăţii publice, în genere, în condiţiile în care proprietatea privată era restrânsă la locuinţă şi la domeniul ei limitrof. Devălmăşia era forma economică comunitară. Ca formă politică de organizare, acesteia îi corespundea „obştea sătească“, mergând, teritorial-ierarhic, până la „Sfatul Domnesc“, în fruntea căruia se afla Domnitorul, ales, democratic, dintre cei mai vrednici şefi zonali. Prin unele locuri, organizarea devălmaşă a supravieţuit până în 1947!

Aşadar, ca derivată politică a devălmăşiei, obştea sătească a constituit organizarea prin excelenţă democratică. Ca atare, democratismul este o caracteristică funciară a poporului român.

De aici şi simbioza indestructibilă dintre Românism şi Ortodoxism – în virtutea democratismului lor imanent – şi, ca o consecinţă majoră, perenitatea asigurată Neamului Românesc inclusiv de către Biserica Ortodoxă Română, pe care o putem denumi astfel şi pentru vremea de dinaintea obţinerii Autocefaliei.

Tocmai de aceea ancestralitatea, străvechimea, continuitatea, perenitatea, permanenţa românilor pe aceste locuri, daco-românismul şi ortodoxismul românilor constituie valorile fundamentale româneşti, valori ale Patrimoniului Naţional – pe care mulţi le invocă generic, dar aproape nimeni nu le enumeră clar, distinct, cum am făcut eu aici -, care trebuie apărate din răsputeri. De aceea, nici nu trebuie să ne mai mirăm şi de ce este agresată exclusiv Biserica Ortodoxă Română, dar nu şi celelalte culte. Trebuie doar să ne indignăm, să ne revoltăm şi să ripostăm; cu cât mai prompt şi mai energic, cu atât mai bine!

În sfârşit, a devenit un loc comun în a spune că primul comunist a fost Iisus Hristos, iar comunismul primitiv a fost un atribut al creştinismului. Hristos a luat de la săraci şi a dat la bogaţi, i-a condamnat pe zarafii din Templu, pe cămătarii acelui timp. Acum, la fiecare mare intersecţie urbană găsim două-trei farmacii, dar, în schimb, există şi patru-cinci sedii de bănci – toate sucursale ale unor bănci internaţionale! -, care-i cămătăresc pe români. România a fost ocupată financiar de băncile străine! Fără îndoială, socialismul dogmatic stalinist a constituit o deformare grosolană a comunismului pentru care Tommaso Campanella a fost ţinut la „gherlă“ timp de 30 de ani de către Biserica Catolică, altfel creştină până-n vârful catedralelor ei, precum a fost o deformare şi a ideilor socialismului utopic francez, a economiei politice engleze şi a filosofiei clasice germane, dar şi o aplicare autentică a fordismului şi taylorismului american. De pe urma industrializării de tip american s-a îmbogăţit atât burghezia sovietică, cât şi cea americană, britanică, franceză etc. Probabil că doar proporţiile diferă.

Dar cine aruncă, acum, anatema asupra poporului român că ar fi fost „comunist“, „securist “ şi că este ortodox, decât tot urmaşii direcţi ai jidanilor-bolşevici stalinişti, ca Vladimir Tismăneanu-Tismineţki, Radu Ioanid, Haş-eR. Patapievici şi ciracii lor fripturişti, soros-iştii îngrămădiţi în „Grupul de Dialog Social“ (G.D.S.) sau chiar în Parlament, ca acel Alin Teodorescu, care a ocupat, succesiv, atât scaunul de preşedinte al Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, cât şi pe cel de şef al Cabinetului premierului Adrian Năstase şi de deputat al Parlamentului României!

Pribegi din toate ţările, uniţi-vă!

Exemplul românului-american Alexandru Nemoianu este peremptoriu şi pentru modul în care românii pribegi ca el şi românii înstrăinaţi din propria lor Ţară, România, se regăsesc în comunitatea de idei şi trăiri patriotice în cadrul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu – care a devenit, astfel, un loc geometric al patrioţilor români, indiferent de coloratura lor politică, dar uniţi de acelaşi crez: apărarea Neamului Românesc. Neamul Românilor este o formă distinctă pe care Dumnezeu a creat-o cu egală îndreptăţire la existenţă, printre celelalte „Neamuri“, fără să pretindă, discriminator, că este „poporul ales“. Dar România nu poate să accepte înrobirea sa prin admiterea acuzei absolut neîntemeiate de a fi fost „coparticipantă  la holocau$t“ – cum pretinde „elitistul“ Răzvan Theodorescu! -, de a fi comis, chiar, holocau$tul – cum clamează impostorul internaţional Elie Wiesel (cf. Vasile I. Zărnescu, „Paul Goma are dreptate!“, în SANTINELA, nr. 6, 7, 8 /2006) -, după cum nu poate nici să tolereze erodarea spiritualităţii sale prin menţinerea O.U.G. nr. 31/2002, ori subjugarea sa prin impunerea unor lozinci mercantile şi viclene ca globalizarea, ecumenismul etc.!

Neamul Românesc a fost tolerant cu toţi în decursul întregii lui istorii multimilenare şi, prin aceasta, a demonstrat, tuturor, capacitatea sa empatică. Dar acum s-a ajuns la sfârşitul istoriei, cum zice Fukuyama, acum am ajuns în vremurile Apocalipsei, a sfârşitului lumii acesteia, deoarece am ajuns la inversarea valorilor: în locul Binelui se pune Răul, în locul Legii prevalează Fărădelegea, omenia este înlocuită cu viclenia; toleranţa cedează locul violenţei; poponarii pretind dreptul la „normalitate“ şi ni s-a impus dezincriminarea lor din Codul Penal; tinerii nu-i mai respectă pe cei vârstnici, copiii nu-i mai înţeleg pe părinţi, adolescenţii îşi împuşcă cu arme de asalt colegii chiar în curtea şcolii! Toate acestea se produc exclusiv în şi ne invadează din Occident, adică din arealul catolic sau preponderent (neo)protestant, dar numai Biserica Ortodoxă Română este pusă la index pentru colaborarea cu Securitatea, deşi papa Ioan Paul al II-lea, în mod deliberat, a fost agentul C.I.A. în afacerea cu sindicatul polon Solidarnosti. Din nou, în aplicarea politicii „dublului standard“, se vede urma copitei despicate a Satanei.

Trebuie să mulţumim, totodată, românului-american Alexandru Nemoianu că are curajul să scrie cum scrie şi să deschidă ochii neştiutorilor sau să-i încurajeze pe sceptici, spunându-le că speranţa este în Dumnezeu, dar şi în noi înşine, care „suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui“. Însă, cum spune un proverb românesc, „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă!“ Dumnezeu îţi dă minte, liberul arbitru, curajul voinţei, dar nu acţionează în locul tău. Intră în agora, cum face şi Alexandru Nemoianu, şi luptă pentru devenirea întru mai bine. E-adevărat că guvernanţii postdecembrişti ne-au sărăcit, deliberat, pentru a fi docili, că telefonul şi transportul prin toate mijloacele – feroviare, auto, aeriene etc. – au devenit nişte servicii atât de scumpe încât ne-au izolat şi ne-au legat de glie şi nu mai putem comunica cu aproape nimeni, nici cu părinţii aflaţi la mari depărtări, că preţurile alimentelor au devenit atât de mari încât nu mai putem face petreceri, vizite la prieteni, că, din toate aceste motive, ne-am înstrăinat în propria noastră ţară şi ne-am însingurat în propria noastră locuinţă! Omul unidimensional al lui Marcuse, teoretizat de el, în America anilor ’60, devine o realitate tragică şi în cadrul capitalismului sălbatic reintrodus în România.

Sunt adevărate toate acestea şi, tocmai de aceea, trebuie să schimbăm situaţia luptând. Prima formă de luptă este libertatea cuvântului şi de exprimare – inclusiv pe Internet, cum am început să facem tot mai frecvent -, iar a doua este unirea, solidarizarea prin comuniunea de idei, apoi prin comunitatea acţională: trebuie să şi facem ceva, în deplin consens, nu doar să vorbim. Iar prima formă democratică de acţiune este participarea la conducerea politică a societăţii, prin participarea la vot, ca să schimbăm actuala clasă politică, ca să înlăturăm clicocraţia cleptocrată; apoi, prin unificarea eforturilor în organizaţii precum Asociaţia Română pentru Patrimoniu. Deoarece se conturează, tot mai virulent şi mai distinct, o agresiune concertată contra noastră, sub cele mai insidioase forme, propun, în apărarea Românităţii, cum am mai sugerat, înfiinţarea Alianţei Universale a Românilor – A.U.R.

Oameni de aur ca pribeagul român-american Alexandru Nemoianu, ca talentatul anonim până recent Costel Busuioc sau ca prodigiosul şi creativul băştinaş Artur Silvestri avem, în mod cert, nu numai în S.U.A., ci şi în România şi în alte state, dar avem stringentă nevoie de forme organizatorice, cât mai multe şi mai eficiente, care să-i pună în valoare pe cei merituoşi, dar care, totodată, să-i pună la stâlpul infamiei pe netrebnici.

26 aprilie 2006, în ziua de Paşti

VASILE I. ZĂRNESCU