MONITOR CULTURAL * on-line

►Antonia Iliescu (Belgia)

„CETĂŢEAN AL EUROPEI ŞI AL LUMII“ – o rubrică de Antonia Iliescu (Belgia)

=======================================================

~Antonia Iliescu: „Artistul, filozoful si adevărul dăruit“

Ce este « adevărul », acest antonim si totodată antidot al minciunii? In sens larg, privit din punct de vedere notional si filozofic, ce definitie l-ar putea cuprinde ? Cine îl poate delimita ? O castă, o comunitate pot decreta drept « adevăr » un dat abstract schiop sau chiar un fals ticluit în folosul lor. Este vorba despre acel “adevăr” functional, aducând foloase imediate, care uzurpă orice tentativă de răsturnare a pozitiei lui prestabilite, de adevăr unic si irevocabil si care serveste interesele politice ale acelei caste, comunităti ori partid politic.

Artistul autentic, ca si filozoful, caută adevărul pe alte căi, el nefiind constrâns decât de constiinta lui în a-i defini continutul, formele si limitele. Artistul si filozoful sunt receptori de valori captate prin intuitie, dintre care adevărul are valoare de axiomă. El nu trebuie deci demonstrat, ci doar expus în forme convenabile, inteligibile, simtite si mai ales necalculate sau programate. Unda pură nu trebuie îmbrăcată în sofisticării, fiindcă riscă să nu mai încapă în tot omul iar scopul ei primar – acela de a fi mediator între om si Divin – este denaturat, ba chiar mai rău, este ucis prin inutilitate. Artistul, ca si filozoful, în momentele lui de gratie, este cel care aude fără urechi, cel care vede fără ochi, cel care stie fără să fi căutat, « cel care crede fără să fi cercetat ». Este copilul etren care a fost dăruit si investit cu părti din Marele Adevăr Universal.

Adevărul nu poate pătrunde în lume decât prin oameni singuri, care depun mărturie, după ce au experimentat acea parte de adevăr, care li s-a dezvăluit printr-o muncă-trăire istovitoare, incununată aproape întotdeauna si de revelatie. Asa s-au născut filozofii, fără voia lor, plimbându-se ca Socrate prin agora, conversând cu multimea într-un fel de exercitiu de scoatere a adevărului de sub tutela ignorantei ori a prostiei si a minciunii.

Socrate, acest subtil artist al ratiunii, filozof ingenios, a intrat în legendă prin absenta unei opere scrise. Desi nu a scris nici măcar un rând, el a influentat gândirea lumii prin arta cu care scotea adevărul din oameni, făcându-i să îl descopere singuri. Tactica lui erau întrebările, el dându-se drept novice în varii probleme. Cu abilitate, corecta greselile compatriotilor săi atenieni, făcându-i să gândească singuri si tot singuri să descopere mai întâi absurdul si apoi adevărul. In numele acestui adevăr, pe care Socrate îl considera mai presus decât viata însăsi, el a fost condamnat la moarte de adversarii săi politici. Cupa de cucută băută de Socrate si mai târziu, crucea lui Isus, sunt semnale de alarmă pentru o lume în decădere, inconstientă, care îsi acceptă cu greu drumul dificil al evolutiei ca fiintă ratională, spirituală si morală.

Adevărul total si unic există fără îndoială, dar el ne va fi mereu inacesibil, asa cum este greu de reconstituit imaginea Divinitatii. Vom muri si noi de setea de adevăr ori de foamea de absolut, trăind chinurile miticului Tantal.

Istoria vietii nu a făcut decât să sfărâme adevărul în miliarde si miliarde de cioburi, unicitatea accesibilă a adevărului fiind tot atât de imposibilă ca si identitatea fiintelor terestre, unele în raport cu altele. Tocmai fiindcă « adevărul » este o sumă de gânduri si de intrepretări, el nu este adevărat decât în raport cu suma indivizilor care si-au modulat gândurile, acordându-si interpretarile. Acest sumum este si el tot partial si relativ, neputând fi verificat niciodată in integrum. O afirmatie, o idee devine cu atât mai adevărată cu cât numărul adeptilor ei creste. In ideea că numărul este cel care decide in ultimă instantă autenticitatea adevarului, minciuna, rumoarea si calomnia se pot substitui adevărului cu imense sanse de reusită. Trăim într-o lume unde numărul dictează totul: etica, morala si valoarea. Căutarea sau /si verificarea adevărului începe prin desprinderea de număr, de sumă si aflarea din interior a adevărului.

Există mai multe tipuri de adevăr. Dintre toate, adevărul omenesc nemărturisit este poate cel mai important dintre toate adevărurile posibile, fiind absolut autentic si gratuit ; rămâne, din păcate, aproape întotdeauna ascuns si este îngropat odată cu omul; este adevărul descoperit de fiecare individ în parte, prin propria lui experientă de viată; este grăuntele de polen care se prinde de piciorusele albinei si care este dus mai departe din floare în floare, devenind sursă si garant pentru continuarea vietii; adevărul stiintific este acel adevăr bazat pe teorii, cercetări si experimente; acest tip de adevăr este efemer, fiind mereu perfectibil; adevărul istoric (mă refer cel nefalsificat în interesul vreunei caste) este bazat pe documente si probe materiale din epoci revolute, care si el este efemer si perfectibil, fiind functie directă de mijloacele de investigare a trecutui istoric; adevărul filozofic este partial si subiectiv… câte filozofii atâtea adevăruri; adevărul artistic este adevărul care nu poate fi probat în nici un fel, dar care convinge în fractiuni de secundă, necerând interlocutorului nici un fel de eruditie sau pregătire prealabilă, ci doar bunăvointa de a cunoaste lumea din afara lui, slefuită si dăruită de artist, prin opera lui.

Acest adevăr artistic este un adevăr dăruit si pur, este materia primă a artistului autentic care nu poate face operă de artă decât transformându-l în adevăr brut, integrat materiei sau nemateriei, fie ea piatră, culoare, formă, sunet, miscare sau cuvânt. Artistul est un alchimist cu misiune inversă, aceea de a transforma aurul Divin in plumbul terestru, accesibil nouă, oamenilor de rând. Intre om si artist, Dumnezeu îsi interpune voit vibratia lentă a Undei Pure (logos), care acceptă bucuroasă degradarea, în scopul nobil al sensibilizarii omului. Artistul simte sacrificiul divin, îl întelege si îi răspunde cum se pricepe el mai bine.

Când artistul este atras fără stirea si fără voia lui în agora politică schimbătoare, asurzit si hărtuit, se rupe de Unda Divină si moare, se stinge prin vointă proprie, el neputând accepta un alt Dictator în afara Muzei. Fiecare artist are acces la Marele Adevăr prin intremediul unei Muze cu glas extrem de fin si subtil, care îl recunoaste si cu care stabileste relatii de prietenie încă de la nasterea lui. Deturnarea constiintei artistului de la datoria lui, aceea de a capta clinchetul Muzei, este un act de violentă, este un sacrilegiu. Degeaba trage omul spre el creanga pomului cu fructe încă verzi. Pomul îsi va apleaca singur creanga plină de fructe, de îndată ce ele vor fi cuprins în ele suficient soare si destulă substantă. Artistul, ca pom hărtuit cu poame acre, nu poate hrăni pe nimeni.

Manipularea constiintei artistului, prin antrenarea lui în acte cu finalitate de natură politică, este un sacrilegiu fată de omul atins de gratia divină. Si această minunată si generoasă Gratie atinge doar pe cei ce rezonează la sinceritatea creatiei autentice, cu toate derivatele ei accesorale – revoltă, autoflagelare, pasiune, delir pasager, humanism, sinceritate impinsă până la exhibitionism si nebunie. Sinceritatea creatoare, această nebunie chinuitoare si necesară, bucuros acceptată de artist, nu ar trebui să lezeze orgoliile „Salierilor” si nici invidiile cabotine. Din contră, această dăruire absolută a artistului, dăruire a adevărului pur din Marele Adevăr trecut prin el-însusi artistul, ar trebui să impună respect si evlavie, fiindcă, asa cum frumos spune poetul Eugen Evu* „geniile miscă lumea” determinând constient, prin inconstient, „regenerarea fiinţei lumii înseşi”.

Putini oameni politici au înteles acest lucru, în cazul lui Eminescu sau în cazul lui Goga, furând geniilor menirea lor si abătându-i pe căi fără întoarcere, sacrificând în acest mod sinistru constiinta lumii viitoare, văduvind-o de multe „diferentiale divine”, cum ar fi spus Blaga, diferentiale reparatorii esentiale pentru sufletul omului născut pentru a se înălta.

Artistul nu este obligat să facă cu arta sa politică, dar politicianul trebuie să facă din politica lui o artă.

ANTONIA ILIESCU

16 aprilie 2008

___________

~„Limba omenească“

Desi oamenii sunt construiti (anatomic vorbind si excluzând cazurile patologice) toti dupã acelasi tipar, posedând organe similare destinate emisiei si receptiei de informatii verbale, ei nu vorbesc toti o singurã limbã. Pânã aici, nimic nou. Iatã ceea ce este mai putin cunoscut : existã pe lume o multime graiuri sau de limbi, în jur de 6000, grupate în 400 de familii. Se presupune cã acestea au la origine o proto-limbã maternã, care ar fi apãrut cu aproximativ 50 000 de ani în urmã (Ruhlen, “The origin of Language. Tracing the evolution of the mothertongue”, 1994). Indiferent însã de originea lor, comunã sau nu, toate aceste limbi alcãtuiesc ceea ce am putea numi limba omeneascã, ele facilitând comunicarea între oamenii apartinând diferitelor comunitãti. Dar oare aceste graiuri rãspund cu adevãrat dezideratei lor de început, aceea de întelegere între oameni?

Ducându-ne cu gândul spre acele vremuri când cuvântul a coborât din întunericul cosmic, poposind pe Terra, unde a fost zidit de-a lungul mileniilor în piatrã, papirus, argilã, hârtie si material informatic, apoi strãpungând cu mintea straturi de istorie mustind de mistere, nu putem sã nu ne punem întrebãri. Existã cu adevãrat un creator, sau viata apare spontan, odatã cu prima bacterie iesitã din “supa organicã primordialã”, dupã teoria lui Oparin ? (In parantezã fie spus, desi supa organicã a fost reprodusã în laborator de cãtre Stanley Miller, nici o bacterie vie nu a iesit din ea, ci doar materie organicã neînsufletitã de tipul aminoacizilor, (…). Si dacã este asa cum spunea Oparin, sau cum afirma Svante Arrhenius în teoria panspermiei, cum cã viata ar fi venit sub formã de spori din cosmos, cum s-a ajuns de la simpla celulã, la materia inteligentã, capabilã de comunicare verbalã ? Care au fost aventurile materiei oarbe în drumul ei cãtre luminã, cea venitã din interior?
Iatã, mã încumet sã fac aici o incursiune (fãrã pretentii de tratare exhaustivã) în teoriile care sunt astãzi vehiculate în diferite articole stiintifice si filme documentare referitoare la evolutie.

In prezent se confruntã trei mari teorii : evolutionismul bazat pe selectia speciilor sau darwinismul, care este predat astãzi în scoli si care apartine doctrinei materialiste; creationismul, care este fondat pe sursele biblice si care sustine cã Universul a fost creat în 6 zile si în sfârsit, neo-creationismul (sau “Intelligent Design”), care este un curent nou, foarte rãspândit în Stetele Unite, dar si în Franta, sub influenta lui Teilhard de Chardin, omul de stiintã universal, cu o largã deschidere spre spiritualitate. Acest din urmã curent grupeazã cercetãtori apartinând celor mai diferite domenii de studiu, printre care paleoantropologia, genetica, medicinã, lingvistica, matematica, astrofizica, economia.

Unii dintre acesti cercetãtori neagã apartenenta lor la acest curent sau la un altul de tip creationist, încercând sã scape din hãituiala unor polemici lansate si sustinute de partizanii darwinismului. Dar rezultatele acestor – fãrã voia lor -“neo-creationisti”, converg cãtre o aceeasi concluzie: materia vie este fabricatã conform unui program evolutiv inteligent, iar evolutia este orientatã spre “punctul omega”, care s-ar putea identifica cu Creatorul .

Un reputat matematician francez, Jean-Louis Krivine, continuând seria de cercetãri initiate încã din 1931de matematicianul austriac Kurt Gödel, sustine cã programul dupã care este alcãtuitã si dupã care evolueazã materia vie este scris într-un limbaj logic, numit « lambda-calcul », foarte asemãnãtor cu limbajul de bazã utilizat în programarea unui calculator (Science & Vie , N° 1013, 2002). Acesta ar fi limbajul universal sau « primul strat » de limbaj, peste care se suprapun alte straturi, din ce în ce mai elaborate cum ar fi subconstientul, limbajul natural, gândirea, constiinta. In acest sens, propriile noastre gânduri nu ar fi decât aducerea la suprafatã a unor « bucãti » din programul initial. Dacã J-L. Krivine ar fi fost contemporan cu Blaga, ar fi numit poate aceste “bucãti de program” diferentiale divine, iar programului de bazã i-ar fi zis poate Marele Program, scotându-L oarecum pe creator din Marele Anonimat.

Cercetãri de datã recentã din domeniul supranumit “neo-creationism”, au dezvãluit un fapt de o importantã capitalã: evolutia are un sens si acest sens este de la inteligenta materiei inconstiente la constientizarea acestei inteligente.

Intr-adevãr, omul încarneazã toate stadiile de evolutie ale materiei inteligente, începând cu organismele monocelulare cele mai simple, cele procariote (lipsite de nucleu), cum este si cazul globulelor rosii, si terminând cu organul cel mai complex al omului: creierul. Tot ce este viu pe planeta noastrã parcã ar fi fost conceput cu creionul în mânã si dupã o logicã perfectã. Toatã materia organicã este constituitã din aceleasi substante de bazã (…), care se leagã între ele într-o anumitã ordine specificã fiecãrui individ în parte, ordinea fiind dictatã de ADN-ul propriu, înscris în fiecare celulã; el este cel care detine codul. Acest cod este universal (contine combinatii de trei baze azotate, din cele patru posibile, notate prescurtat prin literele: A, C, G, T), dar este totodatã si specific (ordinea de legare a acestor baze, precum si gradul lor de repetabilitate de-a lungul lantului ADN-ului, sunt diferite de la o fiintã la alta). ADN-ul ar fi asadar o carte din Marea Bibliotecã, o carte cu care ne nastem si din care ne inspirãm de-a lungul vietii, pentru a putea creste si trãi. Cartea noastrã are un sens fiindcã cineva a scris-o cu sens.

In sprijinul acestei cresteri cu sens a omului, cercetãtorii au un cuvânt important de spus. Anne Dambricout-Malassé – o reputatã cercetãtoare din domeniul paleoantropologiei, care a publicat numeroase articole si care este astãzi în bãtaia pustii darwinistilor – vine cu date concrete: evolutia osului sfenoid de-a lungul istoriei liniei evolutive a omului, de la australopitec la homo sapiens. Acest os bizar, în formã de fluture, situat la baza craniului, a suferit de-a lungul ultimelor 60 de milioane de ani, 5 modificãri de formã si de pozitie în raport cu coloana vertebralã (corespunzând celor 5 mari etape evolutive ale fiintelor vii, pânã la stadiul de om), el fiind direct implicat în “umanizarea” omului (verticalitate, modificãri ale craniului, antrenând îngustarea fetei, micsorarea maxilarului si dezvoltarea creierului, urmatã de aparitia constiintei). Osul sfenoid s-a ridicat de la orizontalã spre o pozitie oblicã (astãzi), el fiind încã în evolutie, dar “mereu în acelasi sens” – spune cercetãtoarea – fapt care contrazice teoria hazardului, inclusã în explicarea procesului de evolutie prin selectie naturalã (darwinismul). Aceste modificãri sunt de ordin genetic, ele fiind înscrise în programul evolutiv al embrionului uman.
Iatã însã cã aceastã nouã conceptie despre evolutie este combãtutã de conservatorii darwinisti, printr-o serie de acuze cu sau fãrã argumente. I se reproseazã d-nei Dambricourt (care dupã afirmatiile ei nu este deloc religioasã) de a fi pus sub semnul întrebãrii punctul de sprijin al teoriei lui Charles Darwin si anume adaptarea la mediul înconjurãtor ca factor decisiv al evolutiei omului. I se mai reproseazã (jurnalul “Le Monde” din 29.10.2005) asocierea la diferite curente religioase introduse în stiintã de cãtre abatele Breuil si Teilhard de Chardin si “sustinute de peste ocean cu mijloace financiare importante”. Teoria pe care o expune cercetãtoarea este atacatã si de cãtre jurnalisti, cu o serie de argumente însirate sub diferite titluri de felul “un singur os nu poate fi esential” sau “a crede cã omul continuã sã evolueze este o iluzie” sau “stabilirea unei legi matematice a evolutiei nu se sprijinã pe nimic serios” sau “nu existã nici o dovadã a unei legi ascunse în genele nostre” (Science & Vie, décembre N° 1059, 2005). Aceste argumente-glont cad de la sine, la o citire mai atentã (si mai avizatã) a altor articole stiintifice publicate de-a lungul ultimilor 4 ani, în colectia aceleiasi reviste.
Dar lãsând stiinta la o parte si contemplând acel os, atât de controversat, cu ochi intuitivi si bine spãlati de prejudecãti de ordin stiintific ori religios, nu putem sã nu ne emotionãm în fata formei lui bizare. Acest fluture osificat, asezat la baza craniului, are o “formã”… lipsitã de formã! Este o piesã lucratã cu o rarã mãiestrie. Este o veritabilã bijuterie dantelatã sau val de mare minuscul în miscare, a cãrui spumã fixatã în reteaua de calciu a tesutului osos, ar vrea parcã sã ne sugereze cele 26 de dimensiuni ale universului. Sfenoidul adãposteste în cavitatea sa (“saua turceascã”) o glandã ( glanda hipofizã), cu o importantã capitalã în asigurarea echilibrului energetic al corpului, prin cei 8 hormoni secretati de ea, direct implicati în procesul cresterii si al maturizãrii sexuale a individului. Sfenoidul ar putea fi asimilat unei antene interne, care se orienteazã prin modificãri genetice, în vederea unei mai bune captãri a “planului inteligent”.

Iatã însã cã la aceeasi concluzie – a “planului inteligent”- ajung, pe cu totul alte cãi, cercetãtori de prestigiu din alte domenii. Belgianul Christian de Duve (detinãtorul premiului Nobel pentru medicinã, 1974) sustine cã materia este « obligatã » sã meargã spre complexitate, « pentru cã nu are altã cale de ales», iar aceast proces evolutiv este dirijat întru perfectionarea creierului uman, în scopul aparitiei inteligentei si constiintei, ca apogeu al evolutiei. Jean Chaline (paleontolog francez) recunoaste cã legea evolutiei este înscrisã în interiorul fiecãrei celule, si anume, în ADN. O echipã interdisciplinarã, formatã din Jean Chaline, astrofizicianul Laurent Nottale si economistul Pierre Grou, a stabilit chiar o lege matematicã capabilã de a prevedea mutatiile genetice legate de marile salturi evolutive (Science & Vie N° 1059, 2005) .
Plecându-ne atentia spre acest program de sintezã si evolutie a meteriei vii, – scris însã cu cernealã simpaticã, care, dupã cum bine se stie, are nevoie de luminã(!) pentru a ne dezvãlui adevãrurile pe care le ascunde – ne putem da seama de unitatea vietii pe pãmânt, de originea noastrã comunã, dar si de enorma ei diversitate. Cum?! Am spus “origine comunã” si “diversitate”?! Dar darwinistii sustin acelasi lucru: noi am apãrut în urma unui lung proces evolutiv din primate, care la rândul lor au apãrut dintr-o altã linie evolutivã, având la bazã salamandra!! Cele douã curente atât de opuse în aparentã, darwinismul si neo-creationismul, ar putea fi deci complementare… Concilierea lor s-ar putea face plecând de la urmãtoarele constatãri : « Intelligent Design » are în vedere scopul creatiei si finalismul global al evolutiei, pe când darwinismul furnizeazã doar etapele realizãrii acestui proces evolutiv, pe portiuni mici.
Forma lui de fluture, aleasã parcã simbolic pentru osul sfenoid, ne aminteste cã pânã sã ajungã la zbor, fluturele a fost mai întâi o larvã. Faptul cã el este ascuns în craniu, la baza creierului, ar fi semnul cã zborul începe de acolo.
Teilhard de Chardin, acest reconciliator vizionar dintre stiintã si religie spunea: „For the observers of the Future, the greatest event will be the sudden appearance of a collective humane conscience and a human work to make.” (« Pentru observatorii Viitorului, cel mai mare eveniment va fi aparitia bruscã a unei constiinte umane colective si a lucrului omenesc care trebuie fãcut »).
Cele aproximativ 6000 de graiuri pãmântene, sau limba omeneascã iesitã poate din primul Cuvânt, vor fi ele oare capabile sã lucreze la împlinirea profetiei lui Teilhard?
ANTONIA ILIESCU

_____________

~„Muzeul mare din muzeul mic“

Am citit cam demultisor cartea „Cuvinte pentru urmasi” alcatuită cu atâta dragoste si cu atâta grijă de Artur Silvestri. Poate că îi datoram o impresie? Imi cer scuze dacă nu m-am exprimat până acum în nici un fel. Nu înseamnă însă că această „carte-sfântă” nu a lăsat
urme. Cum eu nu mă consider nici măcar scriitor, – critic nici atât,- nu m-am grăbit să-mi dau cu părerea. Dar sufletul meu a vibrat si m-am simtit o părticică din marea familie născută din aceiasi „părinti”. Si eu am fost atinsă într-un anume fel si dintotdeauna de acel „sentiment al misiunii”, chiar dacă rezultatele sunt putine la vedere si aparent nesemnificative la scară mare. Am crezut, poate gresit, că nu este nevoie să-mi spun si eu părerea, fiindcă ce cuvinte s-ar mai putea spune când atâta învatatură este cuprinsă în această carte? Nu pot face din păcate referintă la toate „mărturiile” care apartin acelor modele de constiintă, decât global, spunând cu un cuvânt că fiecare în parte adaugă ceva „fluidului” depre care vorbeste domnul Viorel Roman, în acel extras de eseu pe care l-am primit. Eu cred că acel „fluid” nu este altceva decât constiinta colectivă si actuală, a românilor doritori de bine pe această lume, iar ea este o parte a Marii Constiinte Colective, cea care nu are moarte. Este o uriasă pânză de păianjen, tesută în fir de aur, web-ul universal în care suntem prinsi si noi, fie că suntem mari, fie că suntem mici. Fiindcă
„nimeni nu a fost adus în existentă la întâmplare ori secundar”, după cum spune domnul Alexandru Nemoianu.

Spiritul colectiv, constiinta colectivă, nu este decât un fel de „preistorie” (expresia domnului Artur Silvestri). Este bine uneori să ne afundăm în „preistorie”, atunci când ea este sursă de iubire si de comunicare tainică si izvor de cultură, iar nu de dezbinare. Piatra poate fi deopotrivă frumoasă si folositoare, dar si urâtă si ucigătoare. Cei ca Brâncusi l-au scos din piatră pe însusi Dumnezeu, altii însă mai folosesc si acum piatra ca să doboare sufletele sau ca să însângereze tâmplele fratilor lor, „iesind cu bâta la drum”, după expresia doamnei Zoe Dumitrescu- Busulenga. Calea spre lumină trece printr-o „potecă îngustă”, cum spune domnul Dimitrie Grama. Este misiunea noatră pe această lume de a ne lărgi poteca întelepciunii.

Cartea cu nume „adunate” în ea de către Artur Silvestri, această Antologie unică în felul ei, ne va ajuta. Ea a depăsit orice bariere, de granită, de origini, fiindcă avem cu totii aceiasi „Parinti” si toti sunt din Dumnezeu-Unul. Dacă m-ati întreba cu ce as compara această carte as spune: ea este un fel de muzeu, ca « Academia de la Sămbăta », de exemplu, operă a Omului Mare IPS Antonie Plămădeală. Intocmai ca cele două infinituri, infinitul mare si infinitul mic, care sunt cuprinse deopotrivă în om, tot asa muzeul mare, prin misiunea lui, se oglindeste în muzeul mic, cel care încape într-o carte si ea se numeste « Cuvinte pentru urmasi ».

ANTONIA ILIESCU

________________

~„Ştiinţa crede în Dumnezeu?“

Este un act de cutezantã sã scrii despre Dumnezeu si nu numai din pricina faptului cã subiectul este atât de vast, de imperceptibil si dispersat în toate domeniile artistice, stiintifice, filozofice, sau ale culturii pur si simplu, înteleasã ca formã atotcuprinzãtoare a preocupãrilor omenesti. Cine mai are astãzi timp de filozofie, de mari întrebãri, de meditatie asupra unor probleme care nu aduc un câstig material si care riscã sã te îndepãrteze de o mare parte a acestei lumi ? Cu toate acestea, multi oameni cred cã si-au pus mãcar o datã întrebarea : de ce El , în pofida absentei sale materiale, nu a încetat sã se infiltreze în gândurile omului, în aspiratiile si în creatia lui ?

Problema credintei într-o fiintã superioarã si inaccesibilã a fost abordatã de-a lungul mileniilor din mai multe unghiuri. De obicei, când te referi la credintã, gândul îti fuge mai întâi la vreo religie oarecare, fie ea catolicã, ortodoxã, iudaicã, musulmanã, budistã, … si implicit la locuri de cult: biserici, caterdrale, temple. Apoi, în stratul urmãtor ar veni filozofia si de aici pânã la domeniul artei nu este decât un pas. Arta, artistul în general, le transcende pe amândouã, unindu-se în clipele creatiei direct cu cerurile cele mai înalte, nu se stie prin ce mister al vibratiilor universale.

De ce unii cred iar altii nu? De când crede omul? Dacã existã îngeri, arhangheli si Dumnezei, de ce nu toti suntem capabili sã îi vedem? Care sunt mecanismele credintei si care sunt efectele ei? Iatã câteva întrebãri care asalteazã constiintele, chiar dacã putini sunt cei care recunosc astãzi astfel de preocupãri ca fiind esentiale, ele nemaifiind aparent la modã. Spun “aparent”, fiindcã lumea laicã este mai preocupatã ca niciodatã sã dea rãspuns acestor întrebãri imposibile, adevãrate puturi cu adâncimi infinite. Oamenii de stiintã stau de zeci de ani aplecati asupra microscopului pentru a întelege infinitul mic, care desigur îl cuprinde pe cel mare, desi reciproca este tot atât de adevãratã. Omul, ca scop ultim al creatiei, ar fi unitatea universalã în care cele douã infinituri se confundã.

Pentru a rãspunde la întrebãrile de mai sus, vã invit la o plimbare de-a lungul perimetrului unei pentagrame.

Paleoantropologia a adus la suprafatã date extrem de pretioase pentru a situa vârsta religiilor pe axa istoriei. Vestigii datând de peste 3 000 000 de ani1 atestã faptul cã humanoizii de tip australopitec aveau deja notiunea obiectelor de cult, fabricându-si talismanuri din piatrã. Primele semne ale unei adevãrate spiritualitãti apar mult mai târziu, fiind semnalate la Kebara (Israel), unde s-au descoperit mobilier funerar si urme mãrturisind inhumarea mortilor de tipul homo Neandertal si sapiens. Picturile rupestre, invocând taurul si simboluri samanice (descoperite dupã anii 33 000 î.e.n în Africa si în Spania) fac dovada cã omul avea încã din acele vremuri ancestrale perceptia divinitãtii si cã dorea sã comunice cu ea.

Dacã la aceste date concrete ale paleontologiei – care rãspund la întrebarea „de când crede omul?” – adãugãm întrebarea fundamentalã de ordin filozofic „de ce crede omul?”, am parcurs deja una dintre laturile pentagramei.

Asadar de ce cred unii? De fricã? – dacã nu cred, voi fi înghitit de focurile Gheenei. Din ignorantã? – asa mi-a spus popa, sã cred! Din comoditate? – e mai simplu sã-mi încredintez soarta si deciziile unui for superior, decât sã-mi bat singur capul, asumându-mi toate responsabilitãtile gesturilor si gândurilor mele; în caz de esec, am pe cine da vina: „asa a vrut Dumnezeu!”.

In mod paradoxal, stiintele exacte – care s-au situat pânã nu demult de cealaltã parte a barierei, negând existenta lui Dumnezeu, din lipsa unor probe tangibile, – sunt cele care pot rãspunde convenabil la întrebãri de genul : ”de ce crede omul? care sunt mecanismele si efectele credintei?

Recent s-a recunoscut faptul cã “Dumnezeu nu va dispãrea niciodatã, deaoarece creierul nostru este programat sã creadã”2. Asadar credinta tine de genele umane, lucru care a fost pus clar în evidentã de lucrãri în domeniul neurobiologiei si al neuroteologiei, un domeniu stiintific creat ad hoc ca disciplnã de granita între neurologie si teologie. Mai mult decât atât, s-a descoperit o “moleculã a credintei” – serotoniana – care este responsabilã de fenomenul transei religioase. Aceastã moleculã, secreatatã în mod natural de creierul uman, s-ar situa, – nu numai din punct de vedere al structurii sale chimice, ci si din acelea al efectelor pe care le produce, – pe acealasi plan cu drogurile psihedelice si a celor din clasa opiaceelor. Structura însãsi a creierului nostru este de asa naturã conceputã încât existã o zonã bine definitã – cortexul parietal superior prins într-o complicatã retea cerebralã – unde fuzionãm cu îngerii, arhanghelii sau chiar cu Dumnezeu. Zona este situatã în partea superioarã a craniului, în spate, si a fost vizualizatã prin tehnici de imagerie medicalã.

Iatã de ce are omul nevoie de Dumnezeu! El este drogul pe care îl poate fabrica singur prin simpla concentrare în rugãciune. Acest drog nu îi produce numai o stare de pace interioarã, ci ajutã efectiv la vindecarea unor boli, cum este anxietatea si temuta boalã Alzheimer. Religia privitã ca “opiul popoarelor” – dupã cum spun în sens pejorativ marxistii, – este o realitate, dar una beneficã. Credinta (dar nu si fanatismul religios) vindecã, este dãtãtoare de sperantã si creste durata de viatã a oamenilor. Este pãrerea oamenilor de stiintã care au abordat aceastã problemã “la microscop”, cu toatã acuratetea si onestitatea care le sunt specifice.

Continuându-ne itinerariul de-a lungul pentagramei, ajungem la întrebarea: „câti oameni cred?” Stiintele statistice3 au putut numãra credinciosii de pe planetã: ei reprezintã – conform studiilor lui Scott Atran – 85 % din populatia terestrã, dintre care 35 % sunt crestini, 20 % islamisti, 14 % hinduisti, 6 % practicã confucianismul si 1 % judaismul.

O datã parcursã pentagrama credintei, rãmânem în mare parte nesatisfãcuti de integrala acestor rãspunsuri; stim de ce credem si cum credem, dar nu stim dacã existã Dumnezeu. Iar dacã totusi existã, vin alte întrebãri: Ce este sau cine este Dumnezeu? Cum aratã? De ce nu se aratã? Cei ce refuzã acel „crede si nu cerceta” si s-au angajat deja pe drumul imposibilelor cunoasteri vor fi în permanentã terorizati de o întrebare: EL este cel care l-a creat pe om „dupã chipul si asemãnarea Sa”, ori invers, omul l-a creat pe Dumnezeu, dupã chipul si asemñarea sa? Si chiar dacã admitem a priori existenta unei forte superioare care ne-ar fi creat, o nouã întrebare dureroasã se desprinde din chiar centrul acestei pentagrame: de ce a fost creat omul?

Oricât am dori sã îl tinem pe Dumnezeu în palmã, ca pe o pasãre rarã, el nu se lasã prins. Fatã în fatã cu Tatãl notru posibil dar nevãzut, nu suntem decât niste copii care pun la infinit tot felul de întrebãri – nici decum stupide – ce le asigurã cresterea pe scara umanitãtii si într-un anume fel, apropierea de starea de Dumnezeu.

ANTONIA ILIESCU

___________

Anunțuri